ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 831/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 831/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 831/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe
rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr.
x/2/2015,din 30 iulie 2015, revizuentele A. și SC B. SPRL au solicitat revizuirea
sentinței penale nr. 662/F din 11 decembrie 2013, pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a I penală, în Dosarul nr. x/2/2012,
rămasă definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor, prin Decizia
penală nr. 248/A din 02 iulie 2015, pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2012, în ceea ce
privește latura civilă.
În motivarea
cererii de revizuire revizuentele au arătat că hotărârea supusă
revizuirii, în ceea ce privește latura civilă, este contrară sentinței
nr. 7482 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul
București, secția a VII-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2009, irevocabilă
prin Decizia nr. 1037/R din 10 iunie 2011, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VI-a civilă.
Prin
sentința nr. 7482 din 24 noiembrie 2010, pronunțată de
judecătorul sindic, s-a confirmat planul de reorganizare propus de
debitoarea SC C. SA, conform art. 12 din Legea nr. 85/2006, această
hotărâre judecătorească este definitivă și executorie
și are, conform art. 1201 C. civ. din 1864, autoritate de lucru judecat.
În concluzie,
existența și validitatea creanței, categoria în care a fost
inclusă, ordinea de plată reprezintă împrejurări stabilite
cu putere de lucru judecat, această hotărâre fiind confirmată
sub aspectul legalității și temeiniciei de către
instanța de recurs, prin Decizia comercială nr. 1037/R din 10 iunie 2011.
Prin cea de a
doua hotărâre definitivă - sentința penală nr. 662/F din 11
decembrie 2013 (latura civilă) pronunțată de Curtea de Apel
București în Dosarul nr. x/2/2012, a fost admisă în parte
acțiunea civilă formulată de către debitoarea SC C. SA
și au fost obligați inculpații SC B. SPRL, D., E. și A. în
solidar la plata către partea civilă SC C. SA a sumei de
20.475.578,18 lei.
În baza art. 348
C. proc. pen., prin sentința penală au fost desființate
parțial următoarele înscrisuri: completarea la tabelul preliminar,
cuprinzând creanțele înregistrate împotriva averii debitoarei SC C. SA; tabelul
definitiv al creanțelor împotriva averii debitoarei SC C. SA; lista
creditorilor prevăzuți de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a SC
C. SA, în sensul înlăturării din aceste înscrisuri a creanței
numitei F..
Au mai
arătat revizuentele că, din considerentele sentinței penale nr. 662/F
din 11 decembrie 2013, reiese că pentru a se pronunța pe latura
civilă, în sensul obligării acestora la plata sumei de 20.475.578,18
lei, curtea de apel a reținut că în tabelul definitiv al
creanțelor SC C. SA creanța F., în cuantum de 29.558,220 lei, figurează
la poziția 22 ca o creanță pură și simplă, din
extrasul de cont emis la 5 septembrie 2011 rezultând că în contul F. a
fost virată suma de 14.044.603,67 lei, reprezentând o plată
parțială a creanței înscrise în tabel, iar la data de 30
noiembrie 2010 a fost achitată F. suma de 6.430.974,51 lei, având în
vedere calitatea sa de furnizor, în urma înscrierii creanței în lista
creanțelor prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006,
așa cum reiese din fișa furnizor aferentă perioadei 1 ianuarie 2007-28
februarie 2012.
S-a mai
reținut că lista respectivă a fost întocmită de
administratorul special, inculpatul E., și avizată de inculpata A.,
în calitate de reprezentant al SC B. SPRL, în temeiul căreia urma a se
plăti cu prioritate creanța F., deși aceasta nu putea fi
inclusă în listă, neîntrunind condițiile prevăzute de lege.
Prejudiciul
reținut prin sentința penală este în cuantum de 20.475.578,18
lei, compus din suma de 14.044.603,67 lei, achitată F. la data de 5
septembrie 2011 și suma de 6.430.974,51 lei, achitată la data de 30
noiembrie 2010.
Revizuentele
consideră că dispozițiile pronunțate de instanța
penală în ceea ce privește latura civilă sunt contrare
sentinței nr. 7482 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de
Tribunalul București, deoarece potrivit acestei din urmă
hotărâri civile, prin planul de reorganizare al SC C. SA s-a prevăzut
plata atât către creditorii din categoria prevăzută de art. 96 alin.
(1), cât și către creditorii din categoria creanțelor
chirografare, a aceluiași procent din creanța admisă în tabelul
definitiv rectificat de creanțe, respectiv 71,27%, fiind îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 101 alin. (2) lit. a), b), c) din Legea nr.
85/2006.
În caz de
reorganizare, legiuitorul nu a prevăzut o ordine de achitare a
creanțelor, iar norma aplicabilă în organizarea plăților în
ipoteza reorganizării judiciare este 101 alin. (1)-(2) din Legea nr. 85/2006.
Instanța
penală a considerat că, prin includerea creanței F. în categoria
prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, aceasta a
beneficiat de regimul privilegiat de plată al acestei categorii,
considerent care vine în contradicție cu hotărârea civilă, care
a statuat în mod definitiv că în cazul reorganizării judiciare nu există
nicio ordine de achitare a creanțelor, singura condiție fiind aceea
că în cadrul unei categorii de creanțe să se achite
creanțele în același procent.
Se mai
arată că, potrivit hotărârii civile, SC C. SA a fost
descărcată de diferența dintre valoarea obligației pe care
o avea înainte de confirmarea planului față de creditoarea F. și
obligația prevăzută în plan, rezultând o diferență de
6.430.974,51 lei care a fost înregistrată de SC C. SA în fișa
furnizorului F. la data de 30 noiembrie 2010. Potrivit hotărârii penale,
înregistrarea în fișa furnizorului F. a descărcării de
obligație pentru suma menționată a fost reinterpretată de
către instanța penală ca fiind o plată care s-ar fi
efectuat către F. în calitatea sa de furnizor în urma înscrierii
creanței în Lista creanțelor prevăzute de art. 96 alin. (1) din
Legea nr. 85/2006. În acest mod, revizuentele au fost obligate la plata
către SC C. SA chiar a sumei reprezentând descărcarea de datorie de
care a beneficiat aceasta în temeiul art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006
și al sentinței de confirmare a planului de reorganizare.
În concluzie,
au arătat revizuentele, pentru a se pronunța asupra laturii civile
din procesul penal, instanța penală a dat o nouă interpretare,
încălcând autoritatea lucrului judecat asupra chestiunilor tranșate
în mod definitiv de către instanța civilă, încălcând astfel
principiul securității juridice.
Acest aspect
atrage existența contradictorialității de hotărâri, cu
consecința aplicării sancțiunii anulării celei de a doua
hotărâri (sentința penală nr. 662/F din 11 decembrie 2013, în
ceea ce privește latură civilă), conform prevederilor art. 513 alin.
(4) C. proc. civ.
Referitor la
termenul de formulare a cererii de revizuire, revizuentele au arătat că,
prin raportare la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prezenta cerere a
fost formulată în termenul legal de o lună, termen care curge de la
data de 2 iulie 2015, când a devenit definitivă cea de a doua
hotărâre (prin respingerea de către Înalta Curte de Casație
și Justiție a apelurilor declarate împotriva sentinței penale nr.
662/F din 11 decembrie 2013).
În drept, au
fost invocate prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. pen., art. 509 alin. (1) pct.
8 C. proc. civ., art. 20, art. 21, art. 148 alin. (2) și (4) din
Constituția României, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, art. 513 alin. (4) C. proc. civ.
Intimata D. a
depus la 15 septembrie 2015 întâmpinare, solicitând admiterea cererii de
revizuire, așa cum a fost formulată, iar intimatul E. a depus la 18 septembrie
2015 note de ședință, arătând că achiesează în
integralitate la cererea de revizuire și solicită judecarea pricinii
în lipsa sa.
În
ședința publică de la 21 septembrie 2015 revizuentele A. și
SC B. SPRL au depus cerere modificatoare a cererii de revizuire, prin care au
arătat că, în cazul în care instanța va considera că în
speță sunt incidente prevederile C. proc. civ. din 1865, temeiul de
drept al cererii de revizuire este art. 322 pct. 7 din acest cod, precum
și art. 6, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
respectiv, art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Revizuentele
au arătat că există neconcordanță între prevederile
dreptului intern în privința condițiilor de admisibilitate a unei
cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc.
civ. din 1865, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C. și
principiul securității juridice statuat de jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului și implicit art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil
și dreptul la acces la o instanță, precum și art. 13 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un recurs efectiv. În
opinia revizuentelor, autoritatea de lucru judecat are un înțeles mai larg
potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului decât înțelesul pe care
i l-a dat legislația internă. Solicită să se aplice direct
și prioritar art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, art. 47 din Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și
principiul securității juridice, așa cum a fost el statuat de
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia
nr. 176 din 21 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a
V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale pusă
în discuție din oficiu și a declinat competența de
soluționare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
În
considerentele acestei sentințe s-a reținut că, în cauză,
sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. din 1865, în vigoare la data
deschiderii procedurii de insolvență a debitoarei SC C. SA, prin
sentința comercială nr. 1786 din 25 martie 2009, pronunțată
în Dosarul nr. x/3/2009, de Tribunalul București, secția a VII-a comercială,
în acest dosar fiind pronunțată și sentința comercială
nr. 7482 din 24 noiembrie 2010, de confirmare a planului de reorganizare propus
de debitoarea SC C. SA.
Curtea de
Apel a mai reținut că planul de reorganizare propus de către
debitoare și modalitatea de achitare a creanțelor, astfel cum a fost
prevăzută prin acest plan, au stat și la baza sentinței
penale nr. 662/F din 11 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a I a penală, în Dosarul nr. x/2/2012, iar la
data punerii în mișcare a acțiunii penale soldate cu pronunțarea
sentinței penale menționate, a cărei revizuire și anulare
parțială se solicită (pe latură civilă) prin cererea
de revizuire pendinte, era în vigoare același C. proc. civ. din 1865.
Ca urmare,
instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire
este determinată de reglementările în vigoare la data
pronunțării hotărârilor și nu la momentul introducerii
cererii de revizuire.
În acest
sens, art. 323 alin. (2) teza I C. proc. civ. 1865 dispune că, în cazul art.
322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în
grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat
hotărârile potrivnice.
Având în
vedere că hotărârea a cărei revizuire se solicită de
către revizuente în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. 1865 a fost
pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,
iar hotărârile despre care revizuentele susțin că sunt
potrivnice au fost pronunțate de Tribunalul București și Curtea
de Apel București, în baza art. 137 alin. (1), art. 158 alin. (1)-3, art. 159
pct. 2, art. 322 pct. 7 și art. 323 alin. (2) C. proc. civ. din 1865,
Curtea a admis excepția invocată din oficiu și, în
consecință, a declinat competența soluționării cererii
de revizuire în favoarea Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
La termenul din 28 ianuarie 2016, în dosarul înregistrat
pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a
declinării cauzei de la curtea de apel, revizuenta A. a invocat
excepția de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. 3 alin.
(1) din Legea nr. 76/2012 și a art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865,
arătând că acestea contravin prevederilor constituționale din art.
1 alin. (3) și (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20, art. 21, art. 24,
art. 16, art. 124, art. 129 din Constituția României și încalcă
principiile securității raporturilor juridice și
egalității cetățenilor în fața legii.
Prin excepția invocată, revizuenta a
susținut, în esență, că prin Legea nr. 76/2012 de punere în
aplicare a N.C.P.C., C. proc. civ. din 1865 a fost abrogat (art. 83), însă
acesta continuă să aibă aplicabilitate ca urmare a prevederilor art.
3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012. Astfel, în prezent, sunt aplicabile
două legi organice, C. proc. civ. din 1865 și noul Cod de
procedură civilă (Legea nr. 134/2010), de valoare egală, care
reglementează condițiile de acces la calea de atac a revizuirii
pentru același motiv (încălcarea securității raporturilor
juridice), însă în condiții diferite.
Prin
încheierea din 28 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și
Justiție a dispus sesizarea Curții Constituționale cu
excepția de neconstituționalitate a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012
și a art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, formulată de revizuenta A..
Cu ocazia
analizării condițiilor de sesizare a Curții
Constituționale, Înalta Curte a stabilit că este competentă
să soluționeze cererea de revizuire formulată în cauză
și că legea de procedură civilă aplicabilă căii
de atac promovate este C. proc. civ. din 1865.
Cu
privire la aceste aspecte, în încheierea din 28 ianuarie 2016 s-a reținut
că prin cererea de revizuire se solicită anularea sentinței
penale în partea referitoare la modul de soluționare a laturii civile,
susținându-se că aceasta este contrară sentinței
irevocabile pronunțate anterior în procedura prevăzută de Legea nr.
85/2006.
Sentința
penală ce formează obiect al cererii de revizuire a rămas
definitivă prin respingerea apelurilor, prin Decizia penală nr. 248/A
din 2 iulie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
penală, pronunțată după intrarea în vigoare a N.C.P.P. La
pronunțarea acestei decizii, instanța penală a avut în vedere
prevederilor noii legi de procedură penală, astfel cu reiese din
considerentele deciziei, care fac trimitere la anumite texte din N.C.P.P.
Potrivit
art. 453 alin. (2) din N.C.P.P., revizuirea hotărârilor
judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura
civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile,
potrivit C. proc. civ.
Având
în vedere că hotărârea supusă revizuirii în prezenta cauză
a rămas definitivă prin decizia pronunțată în apel,
după intrarea în vigoare a N.C.P.P., iar potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, legea nouă de
procedură penală se aplică de la data intrării ei în
vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu
excepțiile prevăzute în cuprinsul legii de punere în aplicare, Înalta
Curte a considerat aplicabile în cauză dispozițiile art. 453 alin.
(2) din N.C.P.P., revizuirea formulată exclusiv cu privire la latura civilă
revenind în competența instanței civile.
În
ceea ce privește limitele revizuirii, Înalta Curte a avut în vedere
precizările exprese ale revizuenților, potrivit cărora cererea
vizează exclusiv latura civilă a cauzei penale, situație în
care, față de prevederile art. 453 alin. (2) din N.C.P.P., aplicabile
în cauză, competența revine, în această limită,
instanței civile.
Subsecvent
stabilirii competenței instanței civile în soluționarea cererii
de revizuire deduse judecății, Înalta Curte a apreciat că se impune
determinarea normei de procedură civilă aplicabile, având în vedere
că, pe parcursul derulării procedurii judiciare penale, au interveni
modificări legislative sub acest aspect.
Înalta
Curte a constatat că instanța penală a fost sesizată prin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de urmărire penală și
criminalistică nr. x/P/2012 din data de 6 august 2012, deci, anterior
intrării în vigoare a N.C.P.C., iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.
76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,
dispozițiile acestui cod se aplică numai proceselor începute
după intrarea acestuia în vigoare. În raport cu aceste prevederi legale,
sub aspectul legii de procedură civilă aplicabile, se constată
că cererea de revizuire pendinte este guvernată de dispozițiile C.
proc. civ. din 1865, motivul de revizuire invocat de revizuenți
încadrându-se în prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., text în vigoare la
momentul începerii procesului penal.
În raport de
prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora
dezbaterile asupra cererii de revizuire sunt limitate la admisibilitatea
revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, la termenul de
judecată din 24 martie 2016 Înalta Curte a pus în discuție
admisibilitatea cererii de revizuire.
Examinând
cererea de revizuire formulată în cauză, sub aspectul
admisibilității, Înalta Curte reține următoarele:
Obiectul
cererii de revizuire îl constituie soluția dispusă pe latura
civilă prin sentința penală nr. 662/F din 11 decembrie 2013
pronunțată de Curtea de Apel București, secția I
penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 248/A din 2
iulie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
penală.
Prin
hotărârea ce formează obiectul revizuirii, instanța penală
a dispus condamnarea revizuenților pentru săvârșirea
infracțiunii de bancrută frauduloasă, iar cu privire la latura
civilă a cauzei, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată
de partea civilă SC C. SA, inculpații fiind obligați, în
solidar, la plata sumei de 20.475.578, 18 lei.
În
considerentele sentinței penale de condamnare s-a reținut, în
esență, că inculpații SC B. SPRL (în calitate de
administrator judiciar al societății în insolvență SC C. SA),
D., A. (în calitate de reprezentanți ai administratorului judiciar)
și E. (în calitate de administrator special al societății în
insolvență) au întocmit, au prezentat și, respectiv, au avizat
tabelul creanțelor și lista creditorilor prevăzuți la art. 96
alin. (1) din Legea nr. 85/2006 consemnând în favoarea numitei F. o
creanță nedatorată, în frauda celorlalți creditori.
În
motivarea cererii de revizuire se susține contrarietatea sentinței
penale, sub aspectul laturii civile, în raport cu sentința nr. 7482 din 24
noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VII-a
comercială, prin care judecătorul sindic a confirmat planul de
reorganizare propus de către SC C. SA, sentință rămasă
irevocabilă prin Decizia nr. 1037/R din 10 iunie 2011 a Curții de
Apel București.
Cererea
de revizuire a fost întemeiată pe prevederile art. 453 alin. (2) din Legea
nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și art. 509 alin. (1) din Legea nr. 134/2010
privind C. proc. civ.
Ulterior,
revizuenții au precizat temeiul de drept al revizuirii, arătând
că, în situația în care instanța va considera că în
speță sunt incidente prevederile C. proc. civ. din 1865, temeiul de
drept în baza căruia se formulează cererea de revizuire este art. 322
pct. 7 din acest cod.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea din
28 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit
că procedura civilă aplicabilă prezentei cereri de revizuire
este C. proc. civ. din 1865.
Potrivit
art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, revizuirea unei hotărâri
judecătorești se poate cere dacă există hotărâri
definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade
deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași
persoane, având aceeași calitate.
Admisibilitatea
acestui motiv de revizuire presupune existența identității de
părți, de cauză și de obiect, adică elementele
caracteristice lucrului judecat. De asemenea, cererea de revizuire este
admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoștință de
existența primei hotărâri, ori dacă, în cel de-al doilea
litigiu, invocându-se prima hotărâre, instanța a omis să se
pronunțe asupra obiecțiilor în legătură cu existența
acelei hotărâri, în sensul de a nu fi soluționat excepția autorității
de lucru judecat. Dacă s-ar admite interpretarea contrară și
s-ar considera că cererea de revizuire pentru contrarietate de
hotărâri este admisibilă în orice situație, ar însemna să
se nesocotească puterea de lucru judecat rezultând din cea de-a doua
hotărâre. Instanța de revizuire ar fi pusă în situația de a
se pronunța cu privire la temeinicia soluției date în legătură
cu excepția, realizând astfel un control judiciar asupra hotărârii
prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat,
ceea ce nu este admisibil în revizuire.
Condiția
ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost
invocată și soluționată în primul litigiu, deși nu
este expres prevăzută de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. 1865,
rezultă din interpretarea acestui text prin raportare la regulile care
guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă
neputând fi cenzurată sub aspectul legalității și
temeiniciei soluției date cu privire la excepția
autorității de lucru judecat, această soluție beneficiind
la rândul său de autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte,
trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru
a deschide părții nemulțumite o nouă cale de control
judiciar cu privire la legalitatea soluției pronunțate în primul
proces. Necesitatea îndeplinirii acestei condiții de admisibilitate a
revizuirii este recunoscută în mod constant în literatura de specialitate
și în practica judiciară, neexistând vreo controversă care
să justifice o abordare diferită a acestei probleme de drept.
În
speță, această condiție de admisibilitate nu este
îndeplinită, deoarece, astfel cum reiese din motivarea sentinței
penale nr. 662 din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția
I penală, (care face obiectul cererii de revizuire), precum și din
motivarea Deciziei penale nr. 248/A din 2 iulie 2015 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția penală, prin care s-au
respins apelurile declarate de inculpații D., E., A. și SC B. SPRL
împotriva sentinței penale menționate, instanțele penale au avut
în vedere argumentele susținute de inculpați decurgând din pretinsa
autoritate de lucru judecat a sentinței nr. 7482 din 24 noiembrie 2010 a
Tribunalului București, secția a VII-a comercială,
irevocabilă prin Decizia nr. 1037 din 10 iunie 2011 a Curții de Apel
București, secția a VI-a comercială, argumente pe care le-au
înlăturat motivat.
Astfel,
instanța de apel a reținut în motivarea Deciziei penale nr. 248/A din
2 iulie 2015 că: „Potrivit atribuțiilor pe care le are în
conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 85/2006,
judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de SC C. SA,
constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 101 alin. (1)
și (2) din Legea nr. 85/2006.
Conform alin.
(2) al art. 11 din Legea nr. 85/2006, atribuțiile judecătorului
sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității
administratorului judiciar și la procesele și cererile de natură
judiciară aferente procedurii insolventei.
Așa cum
a reținut și instanța de fond, confirmarea de către
judecătorul sindic a actelor emise în procedura insolventei nu poate fi
reținută ca o chestiune prealabilă ce are autoritate de lucru
judecat și care este exclusă cenzurii instanței penale.
Legalitatea
înscrierii unor creanțe în tabelul preliminar nu este supusă
controlului judecătorului sindic decât atunci când se formulează
contestații împotriva înscrierii unei creanțe în tabelul preliminar.”
Având
în vedere considerentele mai sus citate, se constată că excepția
autorității de lucru judecat a sentinței nr. 7482 din 24
noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VII-a
comercială, irevocabilă prin Decizia nr. 1037 din 10 iunie 2011 a
Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost
invocată și soluționată în procesul penal. O eventuală
reanalizare a incidenței triplei identități, de părți,
obiect și cauză, în cadrul prezentei căi extraordinare de atac,
ar echivala cu exercitarea controlului judiciar în ceea ce privește modul
de soluționare de către instanța penală a excepției
autorității de lucru judecat. Or, revizuirea întemeiată pe
prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu poate avea o asemenea finalitate.
Nu
poate fi primită susținerea formulată de revizuenți, în
concluziile scrise, în sensul că neanalizarea pe fond a cererii de
revizuire ar avea ca efect încălcarea dreptului lor de acces la
justiție. Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la
instanță nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări.
Aceste
limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție
necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea
statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în
funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul
de acces permis de legislația națională trebuie să fie
însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță,
în lumina principiului supremației dreptului într-o societate
democratică.
În
speță, revizuenții au beneficiat de dreptul de acces la
instanță, sub aspectul analizării susținerii lor
referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 7482 din 24
noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VII-a
comercială, prin care judecătorul sindic a confirmat planul de
reorganizare propus de către SC C. SA, sentință rămasă
irevocabilă prin Decizia nr. 1037/R din 10 iunie 2011 a Curții de
Apel București. Această apărare a fost invocată în cadrul
procesului penal, atât în fața primei instanțe, cât și în apel,
iar instanțele s-au pronunțat, astfel încât dreptul de acces la
instanță, sub acest aspect, este respectat.
Revizuenții susțin că limitarea dreptului
de acces la calea de atac a revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 322
pct. 7 C. proc. civ. 1865, numai pentru situația în care hotărârile
sunt date în una și aceeași pricină, între aceleași
persoane, având aceeași calitate, este în neconcordanță atât cu Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, cât și cu reglementările
comunitare, deoarece se încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces
la instanță și principiul securității raporturilor
juridice, motiv pentru care solicită instanței, în temeiul art. 20 alin.
(2) din Constituția României, să aplice direct și prioritar
prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului pentru a respectarea dreptului de acces la instanță și,
în consecință, să se declare admisibilă cererea de
revizuire formulată.
De asemenea, se solicită să se constate că
există contradicție între art. 322 pct. 7 C. proc. civ. 1865 din dreptul
intern și principiul echivalenței statuat de dreptul comunitar, iar
în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României,
să se aplice, direct și prioritar, principiul echivalenței
și, în consecință, să se constate că este
admisibilă cererea de revizuire formulată și întemeiată pe
încălcarea principiului securității raporturilor juridice.
Cu
privire la aceste solicitări, Înalta Curte constată că ele
formează, în același timp, critici de neconstituționalitate care
au fost supuse spre soluționare Curții Constituționale, pe calea
excepției de neconstituționalitate.
Pe
de altă parte, atâta vreme cât, potrivit considerentelor anterior expuse, Înalta
Curte, ca instanță de revizuire a laturii civile din hotărârea
penală, nu poate face o analiză proprie a excepției
autorității de lucru judecat (întrucât aceasta a fost deja făcută
de instanța penală, iar o nouă verificare a existenței
triplei identități ar echivala cu exercitarea unei forme de control
judiciar asupra hotărârii penale), Înalta Curte, în cadrul cererii de
revizuire, nu poate da curs nici solicitării revizuenților de a se
examina conformitatea dispozițiilor procedurale interne, în materie de
revizuire pentru contrarietate de hotărâri, în raport cu normele europene.
Utilitatea
unui astfel de examen de conformitate putea fi discutată numai în
măsura în care instanța învestită cu revizuirea ar fi putut
soluționa ea însăși excepția autorității de lucru
judecat.
În
raport cu aceste considerente, cererea de revizuire formulată de
revizuenții A. și SC B. SPRL a fost respinsă, ca
inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibilă, cererea formulată de revizuenții A. și SC B.
SPRL, prin care solicită revizuirea laturii civile din sentința
penală nr. 662 din data de 11 decembrie 2013 a Curții de Apel
București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.
x/2/2012.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 07 aprilie 2016.