ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1463/2016
Asupra
cauzei de față, reține următoarele:
Obiectul
acțiunii.
Prin cererea înregistrată
la data de 18 februarie 2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare,
petentul A., în calitate de fiu al B., a solicitat revizuirea sentinței
penale nr. 159 din 24 februarie 1941 a Tribunalului Militar al Comandamentului
Militar al Capitalei, prin care tatăl său a fost condamnat la
pedeapsa de 5 ani muncă silnică pentru uzurpare de proprietate
și rebeliune, precum și a sentinței nr. 1142 din 03 iulie 1954 a
Tribunalului Militar Teritorial București.
În
motivarea cererii, petentul a arătat că, prin sentința
penală nr. 159 din 24 februarie 1941 a Tribunalului Militar ai
Comandamentului Militar al Capitalei, tatăl său a fost condamnat la
pedeapsa de 5 ani de muncă silnică pentru uzurpare de proprietate și
rebeliune, fiind arestat de la 24 februarie 1941 și eliberat la 03 iulie
.1944; a fost din nou arestat la 18 iulie 1952 și eliberat în urma
sentinței nr. 1142 din 03 iulie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial
București, prin care s-a admis cererea, de computare și î s-a computat
detenția executată de la 24 februarie 1941 până la 03 iulie
1944, fiind pus în libertate la data de 12 august 1954.
Astfel,
tatăl său a executat 5 ani și 6 luni, deși pedeapsa
aplicată a fost de 5 ani muncă silnica, motiv pentru care a solicitat
ca instanța să acorde „o reparație civică și
morală" pentru cele 6 luni de detenție nelegală
executată în condiții represive.
În
susținerea cererii a depus, în copie, adresa din 13 iulie 1995
eliberată de Ministerul Justiției Direcția Instanțelor
Militare.
Judecata
în primă instanță.
Prin
sentința penală nr. 26 din 16, aprilie 2014 Tribunalul Militar
București, în baza art. 47 alin. (1) și (4) C. proc. pen., raportat
la art. 541 alin. (1)3 C. proc. pen., în referire la art. 539 C. proc. pen., a
admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Militar
București, excepție invocată din oficiu, și în temeiul art.
50 alin. (1) C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a
acțiunii de reparare a daunelor morale în cazul privării nelegale de
libertate, prevăzută de art. 541 C. proc. pen. în referire la art.
539 C. proc. pen. formulată de petentul A., în calitate de fiu al B., în
favoarea Tribunalului București.
Prin
sentința civilă nr. 1516 din 19 decembrie 2014, Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției
dreptului material la acțiune invocată din oficiu și a respins
cererea de chemare în judecată formulată de către revizuentul
A., aflat în executarea unei pedepse privative de liberate la Penitenciarul
Giurgiu, în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind prescrisă; a stabilit
că onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 500 lei
urmează a fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Judecata
în apel.
Prin
Decizia civilă nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul
declarat de apelantul-revizuent A., împotriva sentinței civile nr. 1516
din 19 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu C.. A respins cererea de
suspendare a judecății ca nefondată.
Recursul;
Împotriva
deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs reclamantul A.
Completul
de filtru.
Dosarul
a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 03 martie 2016 și
repartizat Completului filtru nr. 10 (C.F. 10).
Prin
rezoluția completului de filtru din 04 martie 2016, a fost dispusă
comunicarea către intimatul C. a cererii de recurs împreună cu
cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire Ia
excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 și art. 18
din decretul-lege nr. 167/1958.
Motivele
de recurs au fost comunicate intimatului C. conform dovezii aflate ia fila 20,
la data de 14 martie 2016.
Intimatul
nu a depus întâmpinare;
La data de 20
aprilie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum
este reglementată de dispozițiile art. 15 coroborate cu
dispozițiile art. 18 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru
degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru
pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,
publicată
în M. Of., Partea 1, nr. 89
din 12 februarie 2013, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.
62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii in
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of.
nr. 964 din 24 decembrie 2015, magistratul asistent raportor a trecut la
întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a
recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (1)
și (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat
părților la data de 28 aprilie 2016, conform dovezilor aflate la
filele 34 și 36. La aceeași dată, raportul a fost comunicat
și Ministerului Public, conform dovezii aflate la fila 33. La dala de 05
mai 2016, recurentul A. a formulat punct de vedere ia raport.
Prin
încheierea de ședință din 18 mai 2016, a fost admis, în
principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr.
539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, și a fost prorogată
discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la
constituționalitatea dispozițiilor art. 7 și 18 din Decretul -
Lege nr. 167/1958, pentru același termen de judecată.
Prin
cererea de recurs, reclamantul A. a invocat excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 7 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și a
solicitat sesizarea Curții Constituționale întrucât acestea contravin
prevederilor art. 16 alin. (1)
1
și alin. (1)
2
, art. 20,
art. 22, art. 42 și art. 51, art. 52 și art. 53 din Constituție.
În
motivarea caii de atac, a apreciat ca netemeinică și nelegală
decizia recurată având în vedere că în mod greșit instanța
de apel a reținut că termenul de prescripție pentru formularea
cererii de chemare în judecată a început să curgă cel mai târziu
la data de 21 iulie 1995. A criticat decizia și din perspectiva în care în
mod nelegal a fost reținut că nu au fost încălcate
dispozițiile art. 3 și 5 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și a solicitat instanței de recurs să
constate încălcarea prevederilor art. 3 și 5 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
A
susținut în continuare că termenul de prescripție
extinctivă a fost întrerupt, potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 3
C. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 2539 alin. (1)(1) din același
cod, având în vedere că pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție există Dosarul nr. x/P/2014, în care
a fost dispusă începerea urmăririi penale pentru săvârșirea
infracțiunii contra umanității.
De
asemenea, a susținut că decizia curții de apel este nelegală
și din perspectiva în mod greșit a fost invocată din oficiu
excepția prescripției dreptului material la acțiune, eludând
astfel dispozițiile art. 2512 alin. (1) și (2) C. civ.
La
termenul de judecată stabilit pentru 13 iulie 2016, Înalta Curte a
rămas în pronunțare asupra cererii de sesizare a Curții
Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 7 și art. 18 din Decretul - Lege nr. 157/1958
precum și asupra recursului.
Înalta
Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale
și recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 539/A
din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:
Prin
cererea de recurs, reclamantul A. a invocai excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 și art. 18 din
Decretul nr. 167/1958 și a solicitat sesizarea Curții
Constituționale, întrucât acestea contravin prevederilor art. 16 alin. (1)
1
și alin. (1)
2
, art. 20, art. 22, art. 42 și art. 51, art.
52 și art. 53 din Constituție.
Potrivit
dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, „Curtea
Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața
instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind
neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei
dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are
legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și
oricare ar fi obiectul acestuia.
(2)
Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți
sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj
comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în
fața instanței de judecată, în cauzele la care participa.
(3)
Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale
printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
(4)
Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către
instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de
neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției,
și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.
Dacă excepția a fost ridicată din oficiu. încheierea trebuie
motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum
și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare. instanța
de judecată va trimite Curții Constituționale și numele
părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea
procedurii de citare a acestora.
(5)
Dacă
excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin,
(1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată
cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi
atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în
termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de
3 zile.
"
Din
interpretarea literală a textului legal redat reiese că cererea de
sesizare a Curții Constituționale va fi însoțită de
dovezile depuse de părți (art. 29 alin. (1) și (4) teza I din
Legea nr. 47/1992), prin aceasta înțelegând argumentele acestora în
susținerea cererii de sesizare care să probeze necesitatea
verificării conformității dispozițiilor legale cu normele
constituționale.
Din
cuprinsul cererii recurentului - reclamant A. prin care se solicită sesizarea
instanței de control al constituționalității, aflată
la fila 6 a Dosarului nr. x/3/2014
5
nu reies argumentele pentru care
prevederile art. 7 și 18 din Decretul - Lege nr. 167/1958 contravin
dispozițiilor constituționale, respectiv art. 16, art. 20, art. 21,
art. 51, art. 52 și art. 53, recurentul - reclamant rezumându-se a afirma
că acestea sunt deșuete și în contradicție cu prevederile
constituționale invocate. Or, în lipsa unei motivări care să
susțină care sunt argumentele pentru care prevederile din Decretul -
Lege nr. 167/1958 contravin normelor constituționale, instanța de
judecată nu poate analiza oportunitatea sesizării curții
constituționale.
Prin
urmare, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile
de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea
excepției invocată de către recurentul reclamant A., astfel cum
sunt prevăzute de Legea nr. 47/1992.
Mai
mult, analizând jurisprudența Curții Constituționale, se
constată că aceasta s-a pronunțat în nenumărate rânduri
asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
7 din Decretul - Lege nr. 167/1958, apreciind că acestea nu contravin
dispozițiilor constituționale, în acest sens, pot fi amintite Decizia
nr. 1146/2009 și Decizia nr. 1702/2009.
În
ceea ce privește recursul exercitat de reclamantul A. împotriva Deciziei
civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte constată
caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele considerente:
Prioritar,
este de menționat că faptul ilicit cauzator de prejudicii invocat de
reclamantul A. s-a petrecut în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954, anterior
intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind C.
civ. Or, potrivit dispozițiilor art. 6 din actul normativ
enunțat."
(1)
Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are
putere retroactivă;
(2)
Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz,
săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu
pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare
la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii
lor;
(3)
Actele juridice nule, amiabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la
data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii
vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit
dispozițiilor legii noi;
(4)
Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit;
(5)
Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor
încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după
intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute
după intrarea sa în vigoare;
(6)
Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor
viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în
vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiație, adopție și obligația
legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, și
din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice
subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
"
Reiese
deci, că dispozițiile din Legea nr. 287/2009, ia care în mod constant
recurentul reclamant face trimitere prin criticile de nelegalitate, suni
incidente numai în cazul actelor și faptelor juridice săvârșite
ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, respectiv 01 noiembrie
2011, ceea ce nu este cazul în speță.
Unul
dintre principiile de drept civil, consacrat și la nivel legislativ (art.
6 alin. (1)
1
din Legea nr. 287/2009) prevede că Legea civila
este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere
retroactivă.
La
momentul săvârșirii faptei prejudiciabile erau în vigoare
dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958 privind prescripția
extinctiva. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale redate,
criticile de nelegalitate vor 11 analizate din perspectiva prevederilor legale,
în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite.
În
speță, acțiunea dedusă judecății este o
acțiune în răspundere civilă pentru paguba, cauzată prin
faptă ilicită, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata de
despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat
tatălui său, prin arestarea și condamnarea sa abuzivă, din
motive politice, în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954.
Prin
urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de
creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură
patrimonială,
Or,
drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat
în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care
suni dispozițiile art. 1 alin. (1)
1
din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora „Dreptul la
acțiune, având un obiect patrimonial. se stinge prin prescripție,
dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege".
Indiferent
de natura răspunderii - obiectivă sau subiectivă, de temeiul
juridic invocat - dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului
sau cele de drept intern, de transmisibilitatea sau nu a drepturilor
patrimoniale, acțiunea dedusă judecății este o acțiune
supusă prescripției extinctive, raportat la natura patrimonială
a dreptului valorificat.
Așa
cum s-a arătat deja, dreptul de creanță valorificat în prezentul
litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus
prescripției extinctive.
Astfel,
potrivit art. 1 alin. (1)
1
din Decretul nr. 167/1958, „Dreptul la
acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,
dacă nu a fost exercitat in termenul prevăzut de lege", iar
potrivit art. 3 alin. (1)
1
din același decret, „Termenul de
prescripție este de 3 ani (...)". Pe de altă parte. art. 8 alin.
(1)
1
din Decretul nr. 167/1958 prevede că „prescripția
dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta
ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba căi și pe cel
care răspunde de ea", iar art. 13 lit. a) din aceiași decret
menționează; „cursul prescripției se suspendă cât timp cel
împotriva căruia
curge este
împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de
întrerupere".
Recurentul
susține că, în mod greșit, s-a reținut că termenul
genera! de prescripție de 3 ani s-a împlinit cel mai târziu Ia data de 21
iulie 1998.
Raportat
la natura patrimonială a dreptului valorificat în prezenta cauza și
la dispozițiile legale privind prescripția extinctivă aplicabile
drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a
confirmat soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a
cererii de chemare în judecată a reclamantului, cu privire la
pretențiile derivate din arestarea și condamnarea tatălui
reclamantului A., stabilind că termenul de prescripție a început
să curgă cel mai târziu la 21 iulie 1995 moment la care caracterul
politic al dosarului penal instrumentat împotriva tatălui său a fost
invocat chiar în procedura Decretului-Lege nr. 118/1990 cu privire ia acordarea
unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, prin Hotărârea
nr. 1120 din 21 iulie 1995 emisă în temeiul adresei din 1995 a
Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare.
Raționamentul
recurentului este greșit, criticile în acest sens fiind nefondate.
Astfel,
în privința momentului de la care începe să curgă termenul de
prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă pentru
paguba cauzată prin fapta ilicită, dispozițiile art. 8 alin. (1)
1
din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de
prescripție de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia
să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Rezultă
că, legiuitorul leagă începutul prescripției de momentul
cunoașterii, de către cel prejudiciat, a pagubei și a celui care
răspunde de ea.
În
speța, se reclamă repararea prejudiciului moral cauzat autorului
reclamantului prin arestarea și condamnarea sa politică.
Ca
atare, cel pretins prejudiciat fiind autorul reclamantului, în determinarea
începutului prescripției extinctive interesează, potrivit dispozițiilor
art. 8 alin. (1)
1
din Decretul nr. 167/1958, data Ia care autorul
reclamantului a luat cunoștință de pagubă și de cel
răspunzător de ea.
Or, nu
se poate susține că autorul reclamantului, privat fiind de libertate
pentru convingerile sale politice, nu a cunoscut, încă de atunci,
consecințele negative, de natură nepatrimonială, pe care
privarea de libertate le-a avut asupra sa și cine se face vinovat de
această situație.
Rezultă
ca, prescripția dreptului la repararea pagubei pricinuite autorului reclamantului
prin detenția politică ar fi trebuit să înceapă să
curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv de la data
eliberării din închisoare - 12 august 1954, acesta fiind momentul la care
cel prejudiciat a cunoscut atât paguba - prejudiciul moral inerent lipsirii de
libertate, cât și pe cel răspunzător de ea - statul.
Regimul
politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la
Revoluția din decembrie 1989 se constituie, însă, într-un caz de
forță majoră, care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul
reclamantului să promoveze
acțiune în
justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea
pagubei pricinuite prin detenția politică la care a fost suspus de
regimul statului totalitar comunist. A operat astfel cauza de suspendare
prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în temeiul
căreia cursul prescripției a fost suspendat până în decembrie
1989, când a avut loc schimbarea regimului politic.
În
cauza de față însă, din probele administrare în fața instanțelor
de fond, a reieșit că prin Hotărârea nr. 1120 din 21 iulie 1995,
Comisia Municipiului București pentru aplicarea Decretului-Lege nr.
118/1990 cu privire la acordarea mior drepturi persoanelor persecutate din
motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,
precum si persoanelor deportate în străinătate ori constituite în
prizonieri a decis că situația petiționarului A., arestat abuziv
în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954, se încadrează în
dispozițiile art. 1 lit. b) din Decretul-Lege nr. 118/1990, și pe
cale de consecință a recunoscut acestuia perioada respectivă. la
care s-a adăugat încă jumătate din aceeași perioadă,
ca fiind vechime neîntreruptă în muncă și acordându-i o
indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție abuzivă.
Prin
urmare, acesta reprezintă momentul cel mai târziu la care tatăl
reclamantului a luat la cunoștință despre faptul că
perioada 18 iulie 1952-12 august 1954 în care a fost privat de libertate în mod
abuziv, a reprezentat persecuție politică. Așa fiind, termenul
de 3 ani în care putea formula acțiunea în acordarea de despăgubiri
pentru repararea prejudiciului produs prin fapta de privare nelegală de
libertate s-a împlinit, cel mai târziu, la data de 21 iulie 1998.
Potrivit
înscrisului aflat la fila 71 a Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului
București, respectiv Certificatul de moștenitor din 13 februarie
2001, decesul autorului reclamantului a intervenit la data de 07 august 1999,
ulterior emiterii Hotărârii nr. 1120 din 21 iulie 3995 care a constatat
că acesta a fost privat de liberate în mod nelegal în perioada 18 iulie
1952 12 august 1954, și împlinirii termenului de prescripție pentru
exercitarea acțiunii în răspundere civilă delictuală
împotriva statului român pentru arestare nelegală.
În
consecință, în mod legal instanțele anterioare au apreciat
că pretențiile bănești derivând din arestarea și
condamnarea autorului reclamantului, formulate prin acțiunea dedusă
judecății la data de 18 februarie 2014, sunt prescrise, termenul de
prescripție împlinindu-se, cel mai târziu la 07 iulie 1998.
Pe
de altă parte, pe cale succesorală nu se pot transmite mai multe
drepturi decât are de cuius. Prin urmare, dreptul la repararea pagubei cauzate
autorului reclamantului prin arestare și condamnare s-a stins prin
neexercitarea lui în termenul general de prescripție, împlinit în timpul
vieții autorului (efectul prescripției extinctive constă în
stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de
prescripție), acțiunea având ca obiect acest drept, dedusă judecății
de către moștenitor, este prescrisă.
În
concluzie, menținând soluția dată în primă
instanță, aceea de respingere, ca prescrisă, a acțiunii
reclamantului cu privire la pretențiile derivate din arestarea și
condamnarea autorului acestuia, curtea de apel a pronunțat o hotărâre
cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie de
prescripție - art. 1 alin. (1)
1
, art. 3, art. 8 alin. (1)
1
și art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Criticile
vizând nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul incidenței unui caz
de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă motivat de
existența pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curți de
Casație și Justiție a Dosarului penal nr. x/P/2014 având ca
obiect săvârșirea infracțiunii contra umanității
prevăzută de dispozițiile art. 439 C. pen., sunt nefondate.
Astfel,
prin întreruperea prescripției extinctive, se înțelege modificarea cursului
acesteia constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de
apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte
prescripții extinctive. Asemănător suspendării
prescripției extinctive, și în cazul întreruperii prescripției
extinctive este necesar ca împrejurările ce constituie, potrivit legii,
cauze de întrerupere să intervină după. ce prescripția extinctivă
a început să curgă și mai înainte de împlinirea termenului de
prescripție extinctivă.
În
cauza de fața, existența Dosarului penal nr. x/P/2014 având ca obiect
săvârșirea infracțiunii contra umanității
prevăzută de dispozițiile art. 439 C. pen., nu poate avea ca
efect întreruperea termenului de prescripție extinctivă, atâta timp
cât pretinsul motiv de întrerupere a termenului de prescripție
extinctivă s-a petrecut în anul 2014, (așa cum reiese din chiar nr. de
identificare a dosarului), moment la care termenul de prescripție era
împlinit. Or, de esența existenței unei cauze de întrerupere a
termenului de prescripție este ca evenimentul cu efect întreruptiv să
intervină în timpul curgerii termenului de prescripție, condiție
care nu este îndeplinită în cauză.
Prin decizia in
recursul în interesul Legii nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și
Justiție a statuat că; Jn interpretarea și aplicarea
dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale
art. 6 alin. (1) și (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr.
287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive
începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la
aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat,
astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, căi
și părțile interesate pot invoca excepția prescripției
extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute
după 1 octombrie 2011."
Decizia
a fost publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 283 din 17 aprilie
2014, moment de la care a devenit obligatorie, așa cum prevăd
dispozițiile art. 517 alin. (1) și (4) din Legea nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea problemelor de drept judecate
este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în
Monitorul
Oficial al României, Partea 1.
Decizia curții de apel a fost 11 noiembrie 2015, moment ia care decizia în
interesul Legii nr. 1/2014 era obligatorie.
În
aplicarea dispozițiilor deciziei anterior menționate, în mod
cărei instanța de apel a invocat din oficiu dispozițiile privind
excepția prescripției dreptului material la acțiune. Din
această perspectivă, criticile recurentului reclamant suni nefondate,
În
ceea ce privește critica recurentului - reclamant privind nereținerea
de către curtea de apel a încălcării dispozițiilor art. 3
și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
solicitarea adresată instanței de recurs pentru constatarea
eludării prevederilor legale arătate, se rețin următoarele:
Potrivit
art. 66 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Prezenta
convenție este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei.
Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la secretarul general
al Consiliului Europei. Prezenta convenție va intra în vigoare după
depunerea a zece instrumente de ratificare. Pentru orice semnatar care o va
ratifica ulterior, convenția va intra în vigoare din momentul depunerii
instrumentului de ratificare."
Ratificarea
poate fi definită ca fiind modalitatea prin care un stat își
însușește, prin intermediul organelor sale competente, un tratat
internațional.
România,
a aderat la Consilul Europei la 7 octombrie 1993 și a ratificat
Convenția Europeana a Drepturilor Omului, la 20 iunie 1994, data depunerii
instrumentelor de ratificare la Consiliul Europei, prin Legea nr. 30/1994.
În
aplicarea dispozițiilor art. 66 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, România a devenit parte a Convenției la data de 20
iunie 1994, moment de la care prevederile acesteia și cele ale
protocoalelor adiționale au devenit aplicabile și obligatorii pentru
statul român.
Potrivit
competenței ratione temporis, analiza încălcării drepturilor
fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate și garantate
de prevederile Convenției, poate fi efectuată, în principiu, numai în
măsura în care la momentul în care au fost săvârșite faptele
pretins vătămătoare, prevederile Convenției erau ratificate
de România și, deci, erau aplicabile: excepția constîtuind-o acele
fapte care pot fi calificate ca având un caracter continuu.
În
consecință, în mod corect a apreciat instanța de apel că
cererea de constatare a încălcării art. 3 și 5 din
Convenție, formulată de reclamant în apel, privind fapte care au
început odată cu privarea de libertate a tatălui său, în
perioada 18 iulie 1952-12 august 1954, anterior momentului ratificării de
către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, excede
sferei de competență ratione temporis; o asemenea cerere neputând
avea un caracter autonom în etapa procesuală a recursului, câtă vreme
a fost soluționată de instanța de apel și soluția
pronunțată relativ ia aceasta este criticată prin intermediul
recursului. Mai mult, se poate constata că invocarea distinctă a
încălcării acestor articole este pur formală, întrucât ele se
suprapun temeiurilor pe care recurentul s-a bazat atunci când a solicitat
obligarea
statului român la plata
despăgubirilor pentru detenția pretins nelegală suportată
de tatăl său, cerere ce a fost soluționată în baza unei
excepții peremptorii.
Pentru
considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)
1
C. proc. civ.,
Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.
împotriva Deciziei civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C
I D E
Respinge
cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de
recurentul-reclamant A.
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr.
539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă.
Cu
recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare, în ceea ce privește
soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții
Constituționale.
Decizia
este definitivă și se va comunica părților, conform
dispozițiilor art. 427 alin. (1)
1
din. Legea nr. 134/2010
privind C. proc. civ.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 13 iulie 2016.