ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2016

Decizia nr. 1463/2016 Asupra cauzei de față, reține următoarele: Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, petentul A., în calitate de fiu al B., a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 159 din 24 februarie 1941 a Tribunalului Militar al Comandamentului Militar al Capitalei, prin care tatăl său a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani muncă silnică pentru uzurpare de proprietate și rebeliune, precum și a sentinței nr. 1142 din 03 iulie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București.

În motivarea cererii, petentul a arătat că, prin sentința penală nr. 159 din 24 februarie 1941 a Tribunalului Militar ai Comandamentului Militar al Capitalei, tatăl său a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani de muncă silnică pentru uzurpare de proprietate și rebeliune, fiind arestat de la 24 februarie 1941 și eliberat la 03 iulie .1944; a fost din nou arestat la 18 iulie 1952 și eliberat în urma sentinței nr. 1142 din 03 iulie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, prin care s-a admis cererea, de computare și î s-a computat detenția executată de la 24 februarie 1941 până la 03 iulie 1944, fiind pus în libertate la data de 12 august 1954. Astfel, tatăl său a executat 5 ani și 6 luni, deși pedeapsa aplicată a fost de 5 ani muncă silnica, motiv pentru care a solicitat ca instanța să acorde „o reparație civică și morală" pentru cele 6 luni de detenție nelegală executată în condiții represive.

În susținerea cererii a depus, în copie, adresa din 13 iulie 1995 eliberată de Ministerul Justiției Direcția Instanțelor Militare. Judecata în primă instanță. Prin sentința penală nr. 26 din 16, aprilie 2014 Tribunalul Militar București, în baza art. 47 alin. (1) și (4) C. proc. pen., raportat la art. 541 alin. (1)3 C. proc. pen., în referire la art. 539 C. proc. pen., a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Militar București, excepție invocată din oficiu, și în temeiul art. 50 alin. (1) C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a acțiunii de reparare a daunelor morale în cazul privării nelegale de libertate, prevăzută de art. 541 C. proc. pen. în referire la art. 539 C. proc.

pen. formulată de petentul A., în calitate de fiu al B., în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1516 din 19 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către revizuentul A., aflat în executarea unei pedepse privative de liberate la Penitenciarul Giurgiu, în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind prescrisă; a stabilit că onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 500 lei urmează a fi avansat din fondurile Ministerului Justiției. Judecata în apel.

Prin Decizia civilă nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-revizuent A., împotriva sentinței civile nr. 1516 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu C.. A respins cererea de suspendare a judecății ca nefondată. Recursul; Împotriva deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs reclamantul A. Completul de filtru. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 03 martie 2016 și repartizat Completului filtru nr. 10 (C.F. 10). Prin rezoluția completului de filtru din 04 martie 2016, a fost dispusă comunicarea către intimatul C. a cererii de recurs împreună cu cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire Ia excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 și art. 18 din decretul-lege nr. 167/1958.

Motivele de recurs au fost comunicate intimatului C. conform dovezii aflate ia fila 20, la data de 14 martie 2016. Intimatul nu a depus întâmpinare; La data de 20 aprilie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 15 coroborate cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea 1, nr. 89 din 12 februarie 2013, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., publicată în M. Of. nr. 964 din 24 decembrie 2015, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (1) și (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 28 aprilie 2016, conform dovezilor aflate la filele 34 și 36. La aceeași dată, raportul a fost comunicat și Ministerului Public, conform dovezii aflate la fila 33. La dala de 05 mai 2016, recurentul A. a formulat punct de vedere ia raport.

Prin încheierea de ședință din 18 mai 2016, a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fost prorogată discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 7 și 18 din Decretul - Lege nr. 167/1958, pentru același termen de judecată. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și a solicitat sesizarea Curții Constituționale întrucât acestea contravin prevederilor art. 16 alin. (1) 1 și alin. (1) 2 , art. 20, art. 22, art. 42 și art. 51, art. 52 și art. 53 din Constituție.

În motivarea caii de atac, a apreciat ca netemeinică și nelegală decizia recurată având în vedere că în mod greșit instanța de apel a reținut că termenul de prescripție pentru formularea cererii de chemare în judecată a început să curgă cel mai târziu la data de 21 iulie 1995. A criticat decizia și din perspectiva în care în mod nelegal a fost reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art. 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a solicitat instanței de recurs să constate încălcarea prevederilor art. 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A susținut în continuare că termenul de prescripție extinctivă a fost întrerupt, potrivit dispozițiilor art. 2537 pct. 3 C. civ.

cu aplicarea dispozițiilor art. 2539 alin. (1)(1) din același cod, având în vedere că pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție există Dosarul nr. x/P/2014, în care a fost dispusă începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității. De asemenea, a susținut că decizia curții de apel este nelegală și din perspectiva în mod greșit a fost invocată din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, eludând astfel dispozițiile art. 2512 alin. (1) și (2) C. civ. La termenul de judecată stabilit pentru 13 iulie 2016, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 și art. 18 din Decretul - Lege nr. 157/1958 precum și asupra recursului.

Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale și recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente: Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocai excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și a solicitat sesizarea Curții Constituționale, întrucât acestea contravin prevederilor art. 16 alin. (1) 1 și alin. (1) 2 , art. 20, art. 22, art. 42 și art. 51, art. 52 și art. 53 din Constituție.

Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participa.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu. încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare. instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin, (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. " Din interpretarea literală a textului legal redat reiese că cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi însoțită de dovezile depuse de părți (art. 29 alin. (1) și (4) teza I din Legea nr. 47/1992), prin aceasta înțelegând argumentele acestora în susținerea cererii de sesizare care să probeze necesitatea verificării conformității dispozițiilor legale cu normele constituționale.

Din cuprinsul cererii recurentului - reclamant A. prin care se solicită sesizarea instanței de control al constituționalității, aflată la fila 6 a Dosarului nr. x/3/2014 5 nu reies argumentele pentru care prevederile art. 7 și 18 din Decretul - Lege nr. 167/1958 contravin dispozițiilor constituționale, respectiv art. 16, art. 20, art. 21, art. 51, art. 52 și art. 53, recurentul - reclamant rezumându-se a afirma că acestea sunt deșuete și în contradicție cu prevederile constituționale invocate. Or, în lipsa unei motivări care să susțină care sunt argumentele pentru care prevederile din Decretul - Lege nr. 167/1958 contravin normelor constituționale, instanța de judecată nu poate analiza oportunitatea sesizării curții constituționale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocată de către recurentul reclamant A., astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 47/1992. Mai mult, analizând jurisprudența Curții Constituționale, se constată că aceasta s-a pronunțat în nenumărate rânduri asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din Decretul - Lege nr. 167/1958, apreciind că acestea nu contravin dispozițiilor constituționale, în acest sens, pot fi amintite Decizia nr. 1146/2009 și Decizia nr. 1702/2009.

În ceea ce privește recursul exercitat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele considerente: Prioritar, este de menționat că faptul ilicit cauzator de prejudicii invocat de reclamantul A. s-a petrecut în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954, anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Or, potrivit dispozițiilor art. 6 din actul normativ enunțat." (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare.

Aceasta nu are putere retroactivă; (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor; (3) Actele juridice nule, amiabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi; (4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit; (5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare; (6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

" Reiese deci, că dispozițiile din Legea nr. 287/2009, ia care în mod constant recurentul reclamant face trimitere prin criticile de nelegalitate, suni incidente numai în cazul actelor și faptelor juridice săvârșite ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, respectiv 01 noiembrie 2011, ceea ce nu este cazul în speță. Unul dintre principiile de drept civil, consacrat și la nivel legislativ (art. 6 alin. (1) 1 din Legea nr. 287/2009) prevede că Legea civila este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. La momentul săvârșirii faptei prejudiciabile erau în vigoare dispozițiile Decretului-Lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale redate, criticile de nelegalitate vor 11 analizate din perspectiva prevederilor legale, în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite.

În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă pentru paguba, cauzată prin faptă ilicită, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciului moral cauzat tatălui său, prin arestarea și condamnarea sa abuzivă, din motive politice, în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954. Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială, Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, sens în care suni dispozițiile art. 1 alin. (1) 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial.

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege". Indiferent de natura răspunderii - obiectivă sau subiectivă, de temeiul juridic invocat - dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului sau cele de drept intern, de transmisibilitatea sau nu a drepturilor patrimoniale, acțiunea dedusă judecății este o acțiune supusă prescripției extinctive, raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat. Așa cum s-a arătat deja, dreptul de creanță valorificat în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) 1 din Decretul nr. 167/1958, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) 1 din același decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Pe de altă parte.

art. 8 alin. (1) 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba căi și pe cel care răspunde de ea", iar art. 13 lit. a) din aceiași decret menționează; „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere". Recurentul susține că, în mod greșit, s-a reținut că termenul genera!

de prescripție de 3 ani s-a împlinit cel mai târziu Ia data de 21 iulie 1998. Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat în prezenta cauza și la dispozițiile legale privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată a reclamantului, cu privire la pretențiile derivate din arestarea și condamnarea tatălui reclamantului A., stabilind că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 21 iulie 1995 moment la care caracterul politic al dosarului penal instrumentat împotriva tatălui său a fost invocat chiar în procedura Decretului-Lege nr. 118/1990 cu privire ia acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, prin Hotărârea nr. 1120 din 21 iulie 1995 emisă în temeiul adresei din 1995 a Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare.

Raționamentul recurentului este greșit, criticile în acest sens fiind nefondate. Astfel, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispozițiile art. 8 alin. (1) 1 din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripție de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că, legiuitorul leagă începutul prescripției de momentul cunoașterii, de către cel prejudiciat, a pagubei și a celui care răspunde de ea. În speța, se reclamă repararea prejudiciului moral cauzat autorului reclamantului prin arestarea și condamnarea sa politică.

Ca atare, cel pretins prejudiciat fiind autorul reclamantului, în determinarea începutului prescripției extinctive interesează, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) 1 din Decretul nr. 167/1958, data Ia care autorul reclamantului a luat cunoștință de pagubă și de cel răspunzător de ea. Or, nu se poate susține că autorul reclamantului, privat fiind de libertate pentru convingerile sale politice, nu a cunoscut, încă de atunci, consecințele negative, de natură nepatrimonială, pe care privarea de libertate le-a avut asupra sa și cine se face vinovat de această situație.

Rezultă ca, prescripția dreptului la repararea pagubei pricinuite autorului reclamantului prin detenția politică ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv de la data eliberării din închisoare - 12 august 1954, acesta fiind momentul la care cel prejudiciat a cunoscut atât paguba - prejudiciul moral inerent lipsirii de libertate, cât și pe cel răspunzător de ea - statul. Regimul politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la Revoluția din decembrie 1989 se constituie, însă, într-un caz de forță majoră, care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantului să promoveze acțiune în justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin detenția politică la care a fost suspus de regimul statului totalitar comunist.

A operat astfel cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în temeiul căreia cursul prescripției a fost suspendat până în decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic. În cauza de față însă, din probele administrare în fața instanțelor de fond, a reieșit că prin Hotărârea nr. 1120 din 21 iulie 1995, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 cu privire la acordarea mior drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum si persoanelor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri a decis că situația petiționarului A., arestat abuziv în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954, se încadrează în dispozițiile art. 1 lit. b) din Decretul-Lege nr. 118/1990, și pe cale de consecință a recunoscut acestuia perioada respectivă.

la care s-a adăugat încă jumătate din aceeași perioadă, ca fiind vechime neîntreruptă în muncă și acordându-i o indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție abuzivă. Prin urmare, acesta reprezintă momentul cel mai târziu la care tatăl reclamantului a luat la cunoștință despre faptul că perioada 18 iulie 1952-12 august 1954 în care a fost privat de libertate în mod abuziv, a reprezentat persecuție politică.

Așa fiind, termenul de 3 ani în care putea formula acțiunea în acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin fapta de privare nelegală de libertate s-a împlinit, cel mai târziu, la data de 21 iulie 1998. Potrivit înscrisului aflat la fila 71 a Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, respectiv Certificatul de moștenitor din 13 februarie 2001, decesul autorului reclamantului a intervenit la data de 07 august 1999, ulterior emiterii Hotărârii nr. 1120 din 21 iulie 3995 care a constatat că acesta a fost privat de liberate în mod nelegal în perioada 18 iulie 1952 12 august 1954, și împlinirii termenului de prescripție pentru exercitarea acțiunii în răspundere civilă delictuală împotriva statului român pentru arestare nelegală.

În consecință, în mod legal instanțele anterioare au apreciat că pretențiile bănești derivând din arestarea și condamnarea autorului reclamantului, formulate prin acțiunea dedusă judecății la data de 18 februarie 2014, sunt prescrise, termenul de prescripție împlinindu-se, cel mai târziu la 07 iulie 1998. Pe de altă parte, pe cale succesorală nu se pot transmite mai multe drepturi decât are de cuius. Prin urmare, dreptul la repararea pagubei cauzate autorului reclamantului prin arestare și condamnare s-a stins prin neexercitarea lui în termenul general de prescripție, împlinit în timpul vieții autorului (efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prescripție), acțiunea având ca obiect acest drept, dedusă judecății de către moștenitor, este prescrisă.

În concluzie, menținând soluția dată în primă instanță, aceea de respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantului cu privire la pretențiile derivate din arestarea și condamnarea autorului acestuia, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie de prescripție - art. 1 alin. (1) 1 , art. 3, art. 8 alin. (1) 1 și art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Criticile vizând nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul incidenței unui caz de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă motivat de existența pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curți de Casație și Justiție a Dosarului penal nr. x/P/2014 având ca obiect săvârșirea infracțiunii contra umanității prevăzută de dispozițiile art. 439 C. pen., sunt nefondate.

Astfel, prin întreruperea prescripției extinctive, se înțelege modificarea cursului acesteia constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive. Asemănător suspendării prescripției extinctive, și în cazul întreruperii prescripției extinctive este necesar ca împrejurările ce constituie, potrivit legii, cauze de întrerupere să intervină după. ce prescripția extinctivă a început să curgă și mai înainte de împlinirea termenului de prescripție extinctivă.

În cauza de fața, existența Dosarului penal nr. x/P/2014 având ca obiect săvârșirea infracțiunii contra umanității prevăzută de dispozițiile art. 439 C. pen., nu poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție extinctivă, atâta timp cât pretinsul motiv de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă s-a petrecut în anul 2014, (așa cum reiese din chiar nr. de identificare a dosarului), moment la care termenul de prescripție era împlinit. Or, de esența existenței unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție este ca evenimentul cu efect întreruptiv să intervină în timpul curgerii termenului de prescripție, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Prin decizia in recursul în interesul Legii nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că; Jn interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

și ale art. 6 alin. (1) și (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, căi și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011." Decizia a fost publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 283 din 17 aprilie 2014, moment de la care a devenit obligatorie, așa cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (1) și (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegarea problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1. Decizia curții de apel a fost 11 noiembrie 2015, moment ia care decizia în interesul Legii nr. 1/2014 era obligatorie. În aplicarea dispozițiilor deciziei anterior menționate, în mod cărei instanța de apel a invocat din oficiu dispozițiile privind excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Din această perspectivă, criticile recurentului reclamant suni nefondate, În ceea ce privește critica recurentului - reclamant privind nereținerea de către curtea de apel a încălcării dispozițiilor art. 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și solicitarea adresată instanței de recurs pentru constatarea eludării prevederilor legale arătate, se rețin următoarele: Potrivit art. 66 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Prezenta convenție este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei. Prezenta convenție va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.

Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, convenția va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare." Ratificarea poate fi definită ca fiind modalitatea prin care un stat își însușește, prin intermediul organelor sale competente, un tratat internațional. România, a aderat la Consilul Europei la 7 octombrie 1993 și a ratificat Convenția Europeana a Drepturilor Omului, la 20 iunie 1994, data depunerii instrumentelor de ratificare la Consiliul Europei, prin Legea nr. 30/1994. În aplicarea dispozițiilor art. 66 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, România a devenit parte a Convenției la data de 20 iunie 1994, moment de la care prevederile acesteia și cele ale protocoalelor adiționale au devenit aplicabile și obligatorii pentru statul român.

Potrivit competenței ratione temporis, analiza încălcării drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate și garantate de prevederile Convenției, poate fi efectuată, în principiu, numai în măsura în care la momentul în care au fost săvârșite faptele pretins vătămătoare, prevederile Convenției erau ratificate de România și, deci, erau aplicabile: excepția constîtuind-o acele fapte care pot fi calificate ca având un caracter continuu.

În consecință, în mod corect a apreciat instanța de apel că cererea de constatare a încălcării art. 3 și 5 din Convenție, formulată de reclamant în apel, privind fapte care au început odată cu privarea de libertate a tatălui său, în perioada 18 iulie 1952-12 august 1954, anterior momentului ratificării de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, excede sferei de competență ratione temporis; o asemenea cerere neputând avea un caracter autonom în etapa procesuală a recursului, câtă vreme a fost soluționată de instanța de apel și soluția pronunțată relativ ia aceasta este criticată prin intermediul recursului.

Mai mult, se poate constata că invocarea distinctă a încălcării acestor articole este pur formală, întrucât ele se suprapun temeiurilor pe care recurentul s-a bazat atunci când a solicitat obligarea statului român la plata despăgubirilor pentru detenția pretins nelegală suportată de tatăl său, cerere ce a fost soluționată în baza unei excepții peremptorii. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-reclamant A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 539/A din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) 1 din. Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iulie 2016.