ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2016

Decizia nr. 1370/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de februarie 2015, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. desfacerea căsătoriei din culpă comună, stabilirea domiciliului celor doi minori rezultați din căsătorie la domiciliul reclamantei, exercitarea autorității părintești în comun cu pârâtul și revenirea la numele purtat anterior căsătoriei. Prin Sentința civilă nr. 5362 pronunțată în data de 11 septembrie 2015, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București. Această din urmă instanță, prin Sentința civilă nr. 13127 pronunțată în data de 27 noiembrie 2015, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus.

În motivarea hotărârii, instanța a reținut că, în speță, nu poate fi stabilită competența de soluționare a cauzei nici potrivit regulii înscrise în art. 914 C. proc. civ. care stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei în circumscripția căreia se află ultima locuință comună a soților de vreme ce, la data sesizării instanței, părțile nu mai locuiau la ultimul domiciliu comun și nici potrivit regulii subsidiare, consacrate de același articol, care stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei în raza căreia locuiește soțul pârât. În speță, această instanță este Judecătoria Sectorului 2 București, însă această instanță a apreciat că nu este totuși competentă să judece cauza în condițiile în care domiciliul efectiv al pârâtului nu poate fi identificat.

Judecătoria Vișeu de Sus, învestită prin declinare, prin Sentința civilă nr. 946 pronunțată în data de 4 mai 2016 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. Instanța a reținut că, având în vedere că niciuna din părți nu mai locuiește în locuința comună, prima regulă de stabilire a competenței în litigiile având ca obiect desfacerea căsătoriei nu poate fi aplicată în speță. În schimb, reședința pârâtului, criteriu de aplicare a regulii subsidiare înscrise în art. 914 C. proc.

civ., reiese cu suficientă claritate din actele dosarului, instanța făcând trimitere în acest sens atât la fișa de evidență a pârâtului pusă la dispoziție de Direcția pentru Evidența a Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, cât și la declarația soțului pârât care a indicat că are stabilită reședința la o adresă din circumscripția Judecătoriei Sectorului 2 București. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele: În materia litigiilor având ca obiect divorț, dispozițiile art. 915 (art. 914 anterior republicării C. proc. civ.) prevăd că cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Din textul citat reiese că legiuitorul a stabilit o serie de reguli a căror aplicabilitate este condiționată de inaplicabilitatea în cauza concretă a regulii imediat anterioare.

Astfel, instanța observă că textul citat instituie o competență teritorială exclusivă în această materie în favoarea judecătoriei în circumscripția căreia se află ultima locuință comună a soților și că, doar în cazul în care această premisă nu este întrunită, devin aplicabile regulile subsidiare stabilite de același articol. Din actele dosarului reiese că, la data introducerii acțiunii de divorț soții nu mai locuiau la ultimul domiciliu comun, motiv pentru care, în mod corect, ambele instanțe aflate în conflict au stabilit că nu poate fi aplicată această regulă.

În ceea ce privește aplicarea regulilor subsidiare de stabilire a competenței de soluționare a cauzei, Înalta Curte constată că prioritate la aplicare are criteriul locuinței pârâtului astfel încât, în ipoteza în care soții nu au avut o locuință comună ori dacă niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, competența aparține judecătoriei în a cărei rază locuiește soțul pârât. Față de acest din urmă enunț, regula potrivit căreia competența se stabilește în favoarea judecătoriei în care domiciliază sau își are reședința soțul reclamant devine incidentă doar dacă se stabilește că pârâtul nu are locuința în țară sau aceasta nu este cunoscută, în ultimul caz prin aplicarea art. 108 C. proc.

civ., drept comun, dispozițiile art. 915 nereglementând această situație. În speță, instanța constată că reședința pârâtului a fost identificată, aceasta reieșind din fișa de evidență pusă la dispoziție de Direcția pentru Evidență a Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date potrivit căreia pârâtul A. figurează, cu data cea mai recentă, ca locuind în București, sector 2, adresă care atrage competența Judecătoriei Sectorului 2 București. Mai mult, prezent în fața instanței, pârâtul însuși a indicat că locuiește în fapt la adresa anterior menționată, așa cum reiese din încheierea de ședință ce a avut loc în data de 4 septembrie 2015 în fața Judecătoriei Buftea. Prin urmare, de vreme ce din actele dosarului poate fi stabilită locuința pârâtului, instanța va reține că regula subsidiară de stabilire a competenței în favoarea instanței în circumscripția căreia domiciliază reclamanta este înlăturată de la aplicare.

Ținând cont de faptul că dispozițiile legale privitoare la competență în materia divorțului au în vedere expres noțiunea de "locuință" ca indicând adresa la care în fapt locuiește partea, instanța va stabili competența de soluționare a cauzei având ca obiect divorț în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, instanță în circumscripția căreia își are locuința soțul pârât A.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria Sectorului 2 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2016. Procesat de GGC - CT