ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1370/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Buftea la data de februarie 2015, reclamanta a
solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. desfacerea căsătoriei din
culpă comună, stabilirea domiciliului celor doi minori rezultați
din căsătorie la domiciliul reclamantei, exercitarea autorității
părintești în comun cu pârâtul și revenirea la numele purtat
anterior căsătoriei.
Prin
Sentința civilă nr. 5362 pronunțată în data de 11
septembrie 2015, Judecătoria Buftea a admis excepția
necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Sectorului 2 București.
Această
din urmă instanță, prin Sentința civilă nr. 13127
pronunțată în data de 27 noiembrie 2015, a admis excepția
necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Vișeu de Sus.
În motivarea
hotărârii, instanța a reținut că, în speță, nu
poate fi stabilită competența de soluționare a cauzei nici
potrivit regulii înscrise în art. 914 C. proc. civ. care stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei în
circumscripția căreia se află ultima locuință
comună a soților de vreme ce, la data sesizării instanței,
părțile nu mai locuiau la ultimul domiciliu comun și nici
potrivit regulii subsidiare, consacrate de același articol, care
stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea
judecătoriei în raza căreia locuiește soțul pârât.
În
speță, această instanță este Judecătoria
Sectorului 2 București, însă această instanță a
apreciat că nu este totuși competentă să judece cauza în
condițiile în care domiciliul efectiv al pârâtului nu poate fi
identificat.
Judecătoria
Vișeu de Sus, învestită prin declinare, prin Sentința
civilă nr. 946 pronunțată în data de 4 mai 2016 a admis
excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Sectorului 2 București și, constatând ivit
conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de
Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.
Instanța
a reținut că, având în vedere că niciuna din părți nu
mai locuiește în locuința comună, prima regulă de stabilire
a competenței în litigiile având ca obiect desfacerea căsătoriei
nu poate fi aplicată în speță.
În schimb,
reședința pârâtului, criteriu de aplicare a regulii subsidiare
înscrise în art. 914 C. proc. civ., reiese cu suficientă claritate din
actele dosarului, instanța făcând trimitere în acest sens atât la
fișa de evidență a pârâtului pusă la dispoziție de
Direcția pentru Evidența a Persoanelor și Administrarea Bazelor
de Date, cât și la declarația soțului pârât care a indicat
că are stabilită reședința la o adresă din
circumscripția Judecătoriei Sectorului 2 București.
Învestită
cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte
reține următoarele:
În materia
litigiilor având ca obiect divorț, dispozițiile art. 915 (art. 914
anterior republicării C. proc. civ.) prevăd că cererea de
divorț este de competența judecătoriei în circumscripția
căreia se află cea din urmă locuință comună a
soților. Dacă soții nu au avut locuință comună
sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în
circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă
locuință comună, judecătoria competentă este aceea în
circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul
nu are locuința în țară și instanțele române sunt
competente internațional, este competentă judecătoria în
circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în
țară, părțile pot conveni să introducă cererea de
divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea
acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei
Sectorului 5 al municipiului București.
Din textul
citat reiese că legiuitorul a stabilit o serie de reguli a căror aplicabilitate
este condiționată de inaplicabilitatea în cauza concretă a
regulii imediat anterioare.
Astfel,
instanța observă că textul citat instituie o
competență teritorială exclusivă în această materie în
favoarea judecătoriei în circumscripția căreia se află
ultima locuință comună a soților și că, doar în
cazul în care această premisă nu este întrunită, devin
aplicabile regulile subsidiare stabilite de același articol.
Din actele
dosarului reiese că, la data introducerii acțiunii de divorț
soții nu mai locuiau la ultimul domiciliu comun, motiv pentru care, în mod
corect, ambele instanțe aflate în conflict au stabilit că nu poate fi
aplicată această regulă.
În ceea ce
privește aplicarea regulilor subsidiare de stabilire a competenței de
soluționare a cauzei, Înalta Curte constată că prioritate la
aplicare are criteriul locuinței pârâtului astfel încât, în ipoteza în
care soții nu au avut o locuință comună ori dacă
niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția
judecătoriei în care se află cea din urmă locuință
comună, competența aparține judecătoriei în a cărei
rază locuiește soțul pârât.
Față
de acest din urmă enunț, regula potrivit căreia competența
se stabilește în favoarea judecătoriei în care domiciliază sau
își are reședința soțul reclamant devine incidentă
doar dacă se stabilește că pârâtul nu are locuința în
țară sau aceasta nu este cunoscută, în ultimul caz prin
aplicarea art. 108 C. proc. civ., drept comun, dispozițiile art. 915
nereglementând această situație.
În
speță, instanța constată că reședința
pârâtului a fost identificată, aceasta reieșind din fișa de
evidență pusă la dispoziție de Direcția pentru
Evidență a Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date potrivit
căreia pârâtul A. figurează, cu data cea mai recentă, ca locuind
în București, sector 2, adresă care atrage competența
Judecătoriei Sectorului 2 București. Mai mult, prezent în fața
instanței, pârâtul însuși a indicat că locuiește în fapt la
adresa anterior menționată, așa cum reiese din încheierea de
ședință ce a avut loc în data de 4 septembrie 2015 în fața
Judecătoriei Buftea.
Prin urmare,
de vreme ce din actele dosarului poate fi stabilită locuința
pârâtului, instanța va reține că regula subsidiară de
stabilire a competenței în favoarea instanței în circumscripția
căreia domiciliază reclamanta este înlăturată de la
aplicare.
Ținând
cont de faptul că dispozițiile legale privitoare la
competență în materia divorțului au în vedere expres
noțiunea de "locuință" ca indicând adresa la care în
fapt locuiește partea, instanța va stabili competența de
soluționare a cauzei având ca obiect divorț în favoarea
Judecătoriei Sectorului 2 București, instanță în
circumscripția căreia își are locuința soțul pârât A.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoria
Sectorului 2 București.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 14 iunie 2016.
Procesat de GGC - CT