ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1345/2016

Decizia nr. 1345/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 iulie 2007 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, solicitând instanței să se constate faptul că Statul Român nu a avut niciodată titlul valabil asupra imobilului situat în București, compus din construcție și teren aferent în suprafață totală de 1.705,80 mp, iar, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate, să fie obligată pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că autorul reclamanților E. a dobândit în proprietate acest imobil prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov și că, ulterior, imobilul a fost preluat de stat fără titlu în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția nr. 6749. S-a menționat faptul că respectivul imobil nu a avut destinația de locuință și a fost folosit pentru producția de mobilier și prelucrare lemn, astfel că au fost ignorate dispozițiile art. 2 din decret, care exceptau de la naționalizare imobilele, care reprezentau proprietatea micilor meseriași. Au mai arătat reclamanții că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Statul Român, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 22 august 1994, asupra unei părți din imobil.

Prin cererea precizatoare anexată la dosar la data de 19 noiembrie 2007, reclamanții au învederat că valoarea imobilului în discuție, depășește suma de 5 miliarde lei vechi. Pârâta a depus la dosar întâmpinare, la data de 7 ianuarie 2008, prin care a invocat excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților în raport de existența dosarului nr. x/2003 al Tribunalului București, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată. De asemenea, pârâta a invocat și excepția inadmisibilități acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 1948 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-au respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților și cea a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și a fost obligată aceasta din urmă să restituie reclamanților în natură imobilul situat în București, compus din construcție și terenul aferent.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în esență, a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a considerat că, în cauză, prin intermediul înscrisurilor depuse la dosar, s-a probat identitatea dintre persoanele care figurează ca reclamanți în procesul de față și cel care este titularul dreptului dedus judecății, apreciind elocvente în acest sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 la Tribunalul Ilfov, procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, autorizațiile de construcție și certificatul de moștenitor nr. x/1971 emis de Notariatul de Stat Sector 5, cu ocazia dezbaterii succesiunii autorului lor - defunctul E., ai cărui moștenitori legali sunt reclamanții.

Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată și cea de a doua excepție invocată de pârâtă și care se referă la inadmisibilitatea acțiunii, motivată de parte prin aceea că reclamanții au recurs la procedura administrativă stabilită de Legea specială nr. 10/2001, formulând notificări în acest sens. Reținând că reclamanții au solicitat restituirea imobilului în litigiu prin notificările formulate conform Legii nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că acest aspect nu este de natură să conducă automat la admiterea excepție inadmisibilității acțiunii, câtă vreme, potrivit art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale i-a fost recunoscută oricărei persoane căreia îi este lezat un drept posibilitatea de a accede la o instanță imparțială care să analizeze situația dedusă judecății, totodată, fiind evident faptul că reclamanții dețin "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, astfel că ei sunt îndreptățiți să recurgă la căile legale pentru a-și recupera acest bun, inclusiv la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Pe fondul cauzei, tribunalul, în privința titlurilor de proprietate exhibate de părți, a constatat că titlul reclamanților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, act ce emană de la proprietarul inițial al bunului, în timp ce titlul invocat de pârâtă constă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul Industriilor în anul 1994 în beneficiul pârâtei, acest înscris emanând de la un "non dominus". De asemenea, prima instanță, având în vedere modalitatea în care imobilul ce se revendică a fost trecut în proprietatea statului în regimul anterior, respectiv prin încălcarea dispozițiilor înscrise în actul normativ, ce a stat la baza măsurii de naționalizare, a apreciat că este evident faptul că bunul a fost preluat fără titlu valabil, situație în care se impune retrocedarea către adevăratul proprietar sau moștenitorii săi.

Tribunalul a mai considerat că admiterea cererii de revendicare promovată de reclamanți este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, fiind sesizată cu mai multe cereri de retrocedare, a statuat că ingerința în dreptul de proprietate asupra unui bun imobil nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că măsura a fost luată în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. În concluzie, instanța de fond a dat eficiență titlului de proprietate prezentat de reclamanți, astfel că acțiunea introdusă de aceștia a fost admisă, cu obligarea pârâtei să restituie în natură imobilul în litigiu, compus din construcție și terenul aferent.

Prin Decizia nr. 684A din data de 2 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a apreciat întemeiate criticile formulate de către apelantă cu privire la împrejurarea că reclamanții nu au în patrimoniul lor niciun drept de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului litigios și a admis apelul formulat de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței civile nr. 1948 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu reclamanții A., B. și C. și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat pe reclamanți în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Pentru a decide astfel, curtea de apel, în esență, a reținut că autorul reclamanților, E., a dobândit imobilul, compus din construcție și teren aferent în suprafață totală de 1.705, 80 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 la Tribunalul Ilfov, procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, acest imobil fiind inițial preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948, anexa 8, poziția 13, dar a fost restituit lui E., deoarece întreprinderea preluată nu intra în prevederile Legii nr. 119/1948, așa cum rezultă din adeverința din data de 7 septembrie1948 și procesul-verbal de predare primire încheiat la data de 20 septembrie 1948, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului București.

Ulterior, imobilul litigios a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 6749, așa cum rezultă din dosarul de apel. Acest imobil a intrat în patrimoniul societății SC D. SA, fiind emis de către Ministerul Industriilor, certificatul din data de 22 august 1994, prin care a fost atestat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 6.841,30 mp, drept înscris în Cartea Funciară din data de 5 ianuarie 2000. Societate comercială SC D. SA a fost înființată în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1296/1990, acte normative în baza cărora activul și pasivul unităților de stat s-a preluat de către unitățile nou înființate. În anul 1996, societatea a fost scoasă la privatizare de către fostul F.P.S.

care a vândut prin licitație pachetul de 40% din acțiunile ce formau capitalul social al societății, în baza Legii nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare. Restul acțiunilor în proporție de 60% a fost transferat către asociați persoane fizice care au subscris titlul de privatizare (cupoane) prin procedura Legii nr. 55/1995, transfer efectuat în anul 1997, astfel că în prezent societatea este privatizată integral. Intimații-reclamanți A., B. și C., în calitate de moștenitori ai lui E., conform certificatului de moștenitor nr. x/1971 emis de Notariatul de Stat Sector 5, au formulat mai multe notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, către Municipiul București, prin Primar General, AVAS și SC D. SA.

Notificarea depusă la Municipiul București prin Primar General înregistrată sub nr. x/2001, a fost respinsă prin dispoziția din data de 15 decembrie 2004, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Împotriva acestei dispoziții nu s-a formulat contestație, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, așa cum reiese din precizările depuse de către intimați, la solicitarea instanței. La AVAS au fost depuse două notificări de către intimații-reclamanți, respectiv notificarea nr. x/2001 și notificarea nr. y/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil, care formează obiectul prezentei cauze, sau măsuri reparatorii. Cu privire la ultima notificare formulată împotriva AVAS a fost pronunțată Sentința civilă nr. 426 din data de 1 martie 2011, în dosarul nr. x/3/2009, de către Tribunalul București.

Cu privire la notificare nr. x/2001, care a fost adresată societății SC D. SA, aceasta a fost soluționată de către apelantă prin Decizia nr. 147/2011, care a fost contestată la Tribunalul București și formează obiectul dosarului nr. x/3/2011. Instanța de apel a mai reținut și că intimații-reclamanți au invocat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, apreciind că prin dispoziția menționată li se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul său, iar apelanții-pârâți au invocat faptul că dreptul lor de proprietate este actual și efectiv. Cu privire la apărarea invocată de către intimații-reclamanți, Curtea a reținut că textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vorbește de faptul că reclamanții păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și nu de faptul că li se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate, constând în dreptul de a obține restituirea în natură în mod efectiv.

De asemenea, a considerat că nu trebuie să se facă abstracție că această dispoziție legală este reglementată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ prin care s-a urmărit restituirea imobilelor preluate abuziv, fie în natură, fie în echivalent, în situația imposibilității restituirii în natură. Instanța de apel a apreciat că scopul dispoziției legale menționate nu a fost de a recunoaște efectiv dreptul de proprietate al imobilului preluat abuziv în patrimoniul fostului proprietar, ci de a i se recunoaște posibilitatea de a redobândi fie restituirea în natură, fie măsuri reparatorii prin echivalent. În cauza de față, curtea de apel a reținut că intimații-reclamanții A., B. și C. au invocat existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.

În raport de cele avute în vedere, Curtea de Apel București a apreciat că pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă intimații-reclamanți mai au în patrimoniul lor un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Astfel, a arătat instanța că, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției art. 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză, instanța de apel a apreciat că prezintă interes cea de a doua condiție, ce a fost dezvoltată de printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004). Aplicând principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea menționată la cauza de față, curtea de apel a constatat că intimații-reclamanți A., B. și C. nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1951 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Instanța de apel, din această perspectivă, a considerat că se pune în discuție împrejurarea dacă intimații-reclamanți ar mai putea avea în patrimoniul lor "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terță persoană. Curtea a apreciat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că A., B. și C. nu mai au în patrimoniul lor niciun "bun" și nici o "speranță legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În acest sens, s-a invocat și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 37 din cauza Mătieș împotriva României). Astfel, s-a reținut că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (parag. 36 din cauza Mătieș împotriva României). Instanța de apel a apreciat că este esențial faptul că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. De asemenea, instanța de apel a subliniat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat în toată jurisprudența sa că instanțele naționale au dat în mod greșit câștig de cauză fostului chiriaș, devenit proprietar, în cadrul acțiunilor în revendicare, ci a condamnat Statul Român pentru neluarea măsurilor legislative necesare pentru a acorda o dreaptă și prealabilă despăgubire fostului proprietar.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr. 10/2001 este contrară Convenției, ci mai mult, în cauza Dumitraș împotriva României a afirmat că deși "Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri", totuși "această concluzie nu înlătură dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în direcția bună în materie (parag.

15 de mai sus)". În cauză de față, cutea de apel a constatat că reclamanții A., B. și C. nu mai au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestora s-a născut, în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, vocația de dobândi un nou drept, având în vedere că s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că notificările formulate se află în curs de soluționare. A mai reținut instanța că, atâta timp cât foștii proprietari au urmat procedura Legii nr. 10/2001, aceștia trebuie să continue procedura de retrocedare instituită de legea specială, așa cum s-a reținut prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligativitatea urmării procedurii de retrocedare reglementată de legea specială a fost recunoscută și de către Curtea Europeană, prin decizia Mătieș vs România. Astfel, instanța a constatat că, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar, se compară situația apelantei-pârâte, care are în patrimoniul ei un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația intimaților-reclamanți, care nu au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Comparând cele două situații juridice a constatat că poziția apelantei-pârâte este preferabilă, deoarece aceasta are în patrimoniul ei un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă în favoarea sa un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual, în timp ce, reclamanții A., B. și C. nu au în patrimoniul lor niciun drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv. Cu privire la solicitarea intimaților-reclamanți de a constata nevalabilitatea titlului statului, instanța de apel a constatat că aceasta nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci este o chestiune prejudicială, asupra căreia nu există nicio controversă, atâta timp cât însuși legiuitorul a stabilit în mod expres că preluările efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1050 sunt abuzive, motiv pentru care instanța a apreciat că solicitarea este lipsită de interes practic.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții B., C. și F. (în calitate de moștenitoare legală a reclamantei A., decedată), solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de către intimata-pârâtă SC D. SA, ca nefondat, iar pe cale de consecință, menținerea Sentinței civile nr. 1948 din data de 13 decembrie 2010, ca temeinică și legală. Recurenții-reclamanți au considerat că, pe de o parte, decizia pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei juridic și legalitate și a fost dată cu aplicarea greșită a tuturor prevederilor legale pe care le-au invocat în favoarea recunoașterii și respectării dreptului lor de proprietate, aspecte de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar pe de altă parte au invocat și prevederile art. 304 pct. 6 (7) C. proc. civ., invocând că instanța de apel a analizat incidența Deciziei nr. 33/2008, dată în interesul legii, pronunțându-se practic pe admisibilitatea acțiunii, deși prin motivele de apel intimata-pârâtă nu a reiterat excepția inadmisibilității cererii. În susținerea recursului, reclamanții arată că, deși au învederat ca premisă a cauzei, nevalabilitatea titlului statului, această chestiune este tratată pasager de către instanța de apel, apreciindu-se că solicitarea este lipsită de interes.

De asemenea, învederează că, având în vedere că însuși legiuitorul a stabilit în mod expres că preluările efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt abuzive, consecința este aceea că proprietatea asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil în favoarea Statului, iar Statul, la rândul lui, nu putea să exercite toate atributele acestui drept, fiind doar un detentor precar căruia nu i se recunoaște dreptul de a înstrăina un bun care nu se găsea de drept în patrimoniul său și pentru care nu avea niciun titlu. Recurenții-reclamanți consideră că, în speța de față, s-a produs o ingerință, lipsită de bază legală, asupra dreptului lor de proprietate, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Mai arată recurenții-reclamanți că foștii proprietari, deposedați abuziv prin acte al căror caracter a fost recunoscut unitar, dețin în prezent un drept patrimonial care se interpretează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, având în vedere că, în deciziile pronunțate, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamanților putea consta în interesul de a li se restitui imobilul în natură și că acest interes respectă condițiile necesare pentru a fi considera o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Recurenții-reclamanți au făcut trimitere și la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanei îndreptățite și arată că situația de excepție statuată de dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit 29 după republicare) se limitează doar la societățile comerciale privatizate anterior adoptării acestui act normativ.

De asemenea, au menționat că modificarea adusă art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin art. I pct. 60, potrivit cu care a fost suprimată distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu titlu sau fără titlu, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, astfel că, în consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 247/2005. Raportat la aspectele învederate, recurenții-reclamanți au apreciat că instanțele au obligația, ca în situația învestirii cu retrocedarea unor astfel de imobile, să verifice valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, iar în funcție de acest fapt urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

Criticând decizia atacată, recurenții-reclamanți își exprimă dezacordul cu privire la aprecierea instanței de apel potrivit căreia dețin doar o speranță și nu un bun real, cu valoare patrimonială, "posibilitatea redobândiri imobilului" fiind îngrădită prin alterarea sensului prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin nesocotirea voinței legiuitorului consemnată în art. 20 alin. (4) și art. 29 (fost 27) din același act normativ. Totodată, apreciază că speranța legitimă și interesul patrimonial, de care face vorbire decizia recurată, se regăsesc în patrimoniul intimatei-pârâte, care are dreptul de a beneficia de reglementările legilor speciale sau ale codului civil în materia garanției pentru evicțiune.

De asemenea, recurenții-reclamanți critică soluția instanței de apel și în ceea ce privește interpretare dată noțiunii de "întrerupere sau pierdere" a dreptului de proprietate și învederează că dețin în patrimoniu un drept vechi de proprietate, care nu a fost pierdut niciodată, posesia fiind aceea care a avut de suferit de pe urma Decretului nr. 92/1950. Apreciază că interpretarea potrivit căreia legislația privind restituirea bunurilor preluate ar da naștere unui nou drept de proprietate nu face decât să ducă acum la pierderea acestui drept. Mai consideră că reținerea instanței de apel în sensul că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană nu a condamnat Statul Român pentru hotărârile pronunțate în favoarea foștilor chiriași deveniți proprietari, în acțiunile în revendicare, ci pentru neluarea unor măsuri legislative necesare pentru a acorda o dreaptă și prealabilă despăgubire proprietarului deposedat abuziv, este eronată, fiind aplicată trunchiat.

Recurenții-reclamanți arată că unica modalitate de soluționare, prin aplicarea prevederilor Convenției se regăsește în însăși dispozițiile cuprinse în art. 20 alin. (1) și art. 29 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere, astfel că apreciază că se impune menținerea sentinței instanței de fond. Invocând prevederile art. 304 pct. 6 (7) C. proc.

civ., recurenții-reclamanți își exprimă nemulțumirea cu privire la împrejurarea că, în analiza pe care o face cu privire la motivele de apel formulate de către intimata-pârâtă, deși nu se reiterează excepția inadmisibilității cererii de revendicare formulate pe dispozițiile dreptului comun, instanța de apel a analizat incidența Deciziei nr. 33/2008, dată în interesul legii, pronunțându-se astfel cu privire la admisibilitatea cererii formulate, apreciind nejustificat că, atâta timp cât foștii proprietari au urmat procedura Legii nr. 10/2001, aceștia trebuie să continue procedura specială, astfel cum reiese din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenții-reclamanți arată că potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă, Legea nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, iar în cazul unui concurs între legea specială și aplicarea dreptului comun în materia revendicării întemeiate pe dispozițiile C. civ., instanța este datoare se verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Totodată, apreciază că nu li se poate pretinde să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, în condițiile în care Curtea Europeană a reținut că "Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" (cauza Faimblat contra României sau Ruxandra Ionescu contra României) și, cu atât mai mult, cu cât nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate a despăgubirii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă SC D. SA, combătând susținerile formulate de către recurenții-reclamanți prin cererea de recurs, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și obligarea în solidar a acestora la plata cheltuielilor de judecată, arătând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod corect că recurenții-reclamanți nu au în patrimoniu un drept la restituirea efectivă a imobilului, în timp ce intimata-pârâtă deține un drept actual, în baza unui titlu de proprietate valabil și, astfel, poziția intimatei-pârâte este una preferabilă.

Intimata-pârâtă a mai învederat și faptul că nu există identitate între obiectul naționalizării operate prin Decretul nr. 92/1950 și imobilul aflat în proprietatea sa, iar în ceea ce privește susținerile recurenților-reclamanți referitoare la analiza excepției inadmisibilității de către instanța de apel, apreciază că această excepției nu este o excepție procesuală ci o veritabilă chestiune de fond, iar instanța apelului nu a făcut altceva decât să răspundă apărărilor din întâmpinarea formulată de către recurenții-reclamanți.

De asemenea, referitor la susținerile formulate de către recurenții-reclamanți cu privire obligația instanțelor, ca în situația învestirii cu retrocedarea unor astfel de imobile, să verifice valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, le apreciază ca fiind nefondate în condițiile în care tribunalul nu a soluționat primul capăt de cerere privitor la constatarea faptului că statul român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului revendicat și nici nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea actului de înstrăinare. La solicitarea recurenților-reclamanți, judecata prezentului recurs a fost suspendată, prin încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2013, până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2011 al Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2016, ca urmare a soluționării irevocabile a pricinii în considerarea căreia a fost suspendată judecata prezentului recurs, prin pronunțarea Deciziei civile nr. 269R din data de 16 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Examinând recursul declarat în cauză și hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Înalta Curte reține că, prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică hotărârea atacată, apreciind că instanța de apel a aplicat greșit toate prevederile legale pe care le-au invocat în favoarea recunoașterii și respectării dreptului lor de proprietate.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți critică hotărârea atacată considerând că, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la dispozițiile legale invocate de aceștia în cuprinsul cererii de chemare în judecată (prevederile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și art. 6 din Legea nr. 213/1998), în mod eronat instanța de apel a considerat că scopul prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost de a recunoaște efectiv dreptul la proprietate în patrimoniul fostului proprietar, ci doar o posibilitate de a redobândi imobilul fie în natură, fie în echivalent și, totodată, își exprimă dezacordul cu privire la reținerile instanței de apel referitoare la "întreruperea sau pierderea dreptului de proprietate" și a aprecierii făcute de instanță cu privire la noțiunea de "bun" astfel cum este statuată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a se putea discuta de o acțiune în revendicare prin comparare de titluri este necesar ca părțile care se prevalează de existența unui "bun" în sensul Convenției.

Raportat la această împrejurare, se reține că, prin Decizia civilă nr. 269R din data de 16 martie 2016, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011*, având ca obiect contestația formulată de către recurenții-reclamanți B., C. și F. împotriva Deciziei nr. 147 din data de 25 iulie 2011 emisă de intimata-pârâtă SC D. SA, s-a statuat că atât recurenții-reclamanți, cât și intimata-pârâtă din prezenta cauză "se pot prevala de existența în patrimoniul lor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții ca urmare a titlului de proprietate al autorilor lor și a calității de proprietar recunoscută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recunoaștere ale cărei efecte subzistă și după abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2009, iar pârâta ca efect al actelor de privatizare care nu au fost desființate și cu privire la care a intervenit, în temeiul art. 45 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, prescripția dreptului de a solicita anularea sau constatarea nulității". Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți invocă deținerea unui "bun", în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

iar prin Decizia civilă nr. 269R din data de 16 martie 2016 a Curții de Apel București s-a reținut că aceștia se pot prevala de existența în patrimoniul lor a unui "bun", această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea unei acțiuni în revendicare, avându-se în vedere conținutul noțiunii de "bun", astfel cum a fost conturat chiar în jurisprudența instanței europene.

Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de "bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa, hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului care își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză și care nu a fost avută în vedere de Curtea de Apel București la pronunțarea Deciziei civile nr. 269R din data de 16 martie 2016, această instanță fiind învestită cu soluționarea contestației formulate de către recurenții-reclamanți împotriva Deciziei nr. 147 din data de 25 iulie 2011 emisă de pârâta SC D. SA, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu.

Astfel, potrivit hotărârii curții europene anterior menționate, un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare a preluării abuzive de către stat a imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu.

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului. Se apreciază că nu poate fi ignorată hotărârea Curții Europene, cauza Atanasiu și alții contra României, dată fiind obligativitatea și importanța deosebită a acestei hotărâri-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a modalității de acordare a despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pe de altă parte, referitor la aprecierea Curții de Apel București din cuprinsul Deciziei nr. 269R din data de 16 martie 2016, potrivit căreia trebuie, "pe lângă criteriile clasice de soluționare a acțiunii în revendicare, să fie avute în vedere și cele ce decurg din exigențele practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun, așa cum decurg acestea din Cauza Raicu împotriva României" (din data de 19 octombrie 2006), Înalta Curte reține că această hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului este una anterioară celei pronunțate în cauza Atanasiu și alții contra României (12 octombrie 2010), astfel încât, prezenta acțiune în revendicare este supusă principiilor statuate de această din urmă hotărâre.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" ca urmare a pronunțării în prealabil a unei hotărâri judecătorești definitive și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță de față, se constată că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, contrar susținerilor acestora, situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1. Tot în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că speranța reclamantului de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. x/98, din 27 iunie 2001, alin. (83), constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din data de 14 decembrie 2006, Cauza Caracaș 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din data de 26 ianuarie 2006, Cauza Constandache din 11 iunie 2002 sau cauza Maria Atanasiu și alții din 12 octombrie 2010). Astfel,

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că recurenții-reclamanți nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1951 și că nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar, precum și că recurenții-reclamanți nu au în patrimoniul lor niciun "bun" și nici o "speranță legitimă" în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Totodată, trebuie avute în vedere cele statuate, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, respectiv că s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare de către fostul proprietar, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenției, însă, în cazul acțiunii în revendicare "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". Critica privind aprecierea instanței de apel în sensul că solicitarea recurenților-reclamanți de a se constata nevalabilitatea titlului statului este lipsită de interes, Înalta Curte constă că acesta este corectă.

Astfel, acțiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpânește bunul să i-l restituie și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție. Cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final de obținere a unei reparații, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist.

Tocmai de aceea, contextul în care trebuie a fi soluționat acest capăt de cerere este comun cererii în revendicare pe care urmărește să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său - acțiunea în revendicare - prin care reclamantul a înțeles să-și valorifice pretențiile. În plus, în cauza pendinte, lipsa de interes a unei astfel de constatări rezidă din împrejurarea că însuși legiuitorul a stabilit că preluările realizate de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt abuzive.

În raport de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că recurenții-reclamanți din prezenta cauză nu au un drept la restituirea bunului, care să le susțină pretențiile în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, recurenții-reclamanți nefăcând dovada recunoașterii calității de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă și, prin urmare, nu dețin un "bun" care să se afle sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Totodată, nu sunt fondate nici susținerile recurenților-reclamanți privind încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție raportat la împrejurarea că, prin art. III din O.U.G.

nr. 62/2010 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani, de la data intrării în vigoare, emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din legea nr. 247/2005, precum și la faptul că, la data introducerii prezentului recurs, cota de participație a Statului în acționariatul Fondului Proprietatea nu depășește 2,7%, aspect de natură să ducă la epuizarea acestui fond și la pierderea dreptului recurenților-reclamanți de a obține "justa despăgubire" pentru bunul de care au fost deposedați.

Referitor la aspectele învederate în legătură cu o posibilă ineficiență a Fondului Proprietatea, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a avut în vedere în mod corect jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat că instanța europeană a constatat că nu poate fi înlăturată orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de legea specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În ceea ce privește afirmația recurenților-reclamanți potrivit căreia prin Decizia nr. 269R/2016 a Curții de Apel București s-a statuat că imobilul în litigiu nu se află sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, prin decizia menționată, s-a reținut că "imobilul de față nu intră sub incidența art. 29 (fost 27) alin. (1) din Legea nr. 10/2001", precum și că societățile comerciale în care statul nu are deloc calitatea de acționar nu sunt obligate la restituirea în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.

Această reținere a instanței, ce se referă la restituirea în natură a imobilelor, nu echivalează cu afirmația recurenților-reclamanți în sensul că instanța a statuat că imobilul în litigiu nu este unul la care se referă dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 1 din actul normativ anterior enunțat stabilește că "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi", iar la art. 2 alin. (1) lit. a) se precizează că "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare". Astfel că, raportat la aspectele anterior menționate, reținerile instanței de apel sunt corecte, iar susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate,

neputându-se aprecia că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal sau că aceasta ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei dispoziții legale. De asemenea, cu privire la criticile formulate de către recurenții-reclamanți și încadrate de aceștia în prevederile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc.

civ., referitoare la analizarea de către instanța de apel a excepției privind admisibilitatea cererii de revendicare, Înalta Curte constatând că secția a IV-a civilă a Curții de Apel București, atunci când a făcut referire la Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, a analizat existența/inexistența în patrimoniul recurenților-reclamanți a unui "bun" care să intre sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, înlăturând, în raport de cele reținute, considerentele primei instanțe cu privire la acest aspect și nu a analizat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare, la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun în materia revendicării, C. civ., cât și aspectul criteriilor de soluționare a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. Decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării apelului, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin urmare, este nefondată și această critică a recurenților-reclamanți, pe de o parte, instanța de apel nepronunțându-se asupra ceva ce nu s-a cerut, nedând ceva ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut, iar, pe altă parte, nu se poate aprecia că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. În concordanță cu considerentele anterior arătate, Înalta Curte, urmând să respingă, ca nefondat, recursul, având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, pe care le va reduce în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași articol.

Astfel, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă a solicitat obligarea părților adverse la plata sumei 259.484 lei (astfel cum se menționează în cuprinsul concluziilor scrise), reprezentând cheltuieli de judecată, la dosar fiind depuse, în dovedirea acestora, ordinele de plată: în cuantum de 101.680,00 lei din data de 10 iunie 2011, în cuantum de 101.680,00 lei din data de 9 septembrie 2011 și în cuantum de 56.124,88 lei din data de 4 octombrie 2012 (dosar recurs). Verificând actele dosarului, se reține că sumele plătite în baza chitanței din 10 iunie 2011, precum și a celei din data de 9 septembrie 2011 reprezintă cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a apelului și cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat în sensul reducerii acestora.

Astfel, chitanțele din 10 iunie 2011 și 9 septembrie 2011 reprezintă plăți ale facturii din data de 10 iunie 2011, factură aflată la dosarul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și care a fost depusă de către intimata-pârâtă în susținerea cheltuielilor de judecată din acea fază procesuală și cu privire la care s-a pronunțat instanța de apel. Reținând identitatea dintre cheltuielile de judecată solicitate în recurs în baza chitanțelor din 10 iunie 2011 și 9 septembrie 2011 și cele acordate (reduse) de către instanța de apel în baza facturii din data de 10 iunie 2011, Înalta Curte apreciază că aceste cheltuieli nu pot fi acordate în această fază procesuală. În ceea ce privește cheltuielile judecată (onorariul de avocat), dovedite prin chitanța în cuantum de 56.124,88 lei din data de 4 octombrie 2012, Înalta Curte le va acorda cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., reținând că proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței în fața căreia se cere acordarea acestor cheltuieli și apreciind că valoarea cheltuielilor de judecată solicitate este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în faza procesuală a recursului, raportat la numărul redus de termene acordate în cauză și al actelor de procedură întocmite.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și F. împotriva Deciziei nr. 684A din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă reclamanții B., C. și F. la plata către pârâta SC D. SA a sumei de 20,000.00 lei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016. Procesat de GGC - CL