ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1345/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1345/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1345/2016
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la data de 10 iulie 2007 pe rolul Tribunalului București, reclamanții
A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, solicitând
instanței să se constate faptul că Statul Român nu a avut
niciodată titlul valabil asupra imobilului situat în București, compus
din construcție și teren aferent în suprafață totală
de 1.705,80 mp, iar, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate,
să fie obligată pârâta să lase reclamanților în
deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.
În motivarea
acțiunii, s-a arătat că autorul reclamanților E. a dobândit
în proprietate acest imobil prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov și că, ulterior,
imobilul a fost preluat de stat fără titlu în baza Decretului de
naționalizare nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția nr.
6749.
S-a
menționat faptul că respectivul imobil nu a avut destinația de
locuință și a fost folosit pentru producția de mobilier
și prelucrare lemn, astfel că au fost ignorate dispozițiile art.
2 din decret, care exceptau de la naționalizare imobilele, care
reprezentau proprietatea micilor meseriași.
Au mai
arătat reclamanții că pârâta a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilului în litigiu de la Statul Român, prin emiterea certificatului
de atestare a dreptului de proprietate din data de 22 august 1994, asupra unei
părți din imobil.
Prin cererea
precizatoare anexată la dosar la data de 19 noiembrie 2007,
reclamanții au învederat că valoarea imobilului în discuție,
depășește suma de 5 miliarde lei vechi.
Pârâta a
depus la dosar întâmpinare, la data de 7 ianuarie 2008, prin care a invocat
excepția lipsei de calitate procesuală activă a
reclamanților în raport de existența dosarului nr. x/2003 al
Tribunalului București, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii
ca fiind neîntemeiată. De asemenea, pârâta a invocat și excepția
inadmisibilități acțiunii.
Prin
Sentința civilă nr. 1948 din data de 13 decembrie 2010
pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a
civilă, s-au respins excepțiile privind lipsa calității
procesuale active a reclamanților și cea a
inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, s-a admis
acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în
contradictoriu cu pârâta SC D. SA și a fost obligată aceasta din urmă
să restituie reclamanților în natură imobilul situat în București,
compus din construcție și terenul aferent.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul, în esență, a reținut
următoarele:
În ceea ce
privește excepția lipsei calității procesuale active,
tribunalul a considerat că, în cauză, prin intermediul înscrisurilor
depuse la dosar, s-a probat identitatea dintre persoanele care figurează
ca reclamanți în procesul de față și cel care este
titularul dreptului dedus judecății, apreciind elocvente în acest
sens contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 la
Tribunalul Ilfov, procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940,
autorizațiile de construcție și certificatul de moștenitor
nr. x/1971 emis de Notariatul de Stat Sector 5, cu ocazia dezbaterii
succesiunii autorului lor - defunctul E., ai cărui moștenitori legali
sunt reclamanții.
Tribunalul a
apreciat că este neîntemeiată și cea de a doua excepție
invocată de pârâtă și care se referă la inadmisibilitatea
acțiunii, motivată de parte prin aceea că reclamanții au
recurs la procedura administrativă stabilită de Legea specială
nr. 10/2001, formulând notificări în acest sens.
Reținând
că reclamanții au solicitat restituirea imobilului în litigiu prin
notificările formulate conform Legii nr. 10/2001, instanța de fond a
apreciat că acest aspect nu este de natură să conducă
automat la admiterea excepție inadmisibilității acțiunii,
câtă vreme, potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale i-a fost recunoscută
oricărei persoane căreia îi este lezat un drept posibilitatea de a
accede la o instanță imparțială care să analizeze
situația dedusă judecății, totodată, fiind evident
faptul că reclamanții dețin "un bun", în sensul art. 1
din Protocolul nr. 1 din Convenție, astfel că ei sunt
îndreptățiți să recurgă la căile legale pentru
a-și recupera acest bun, inclusiv la acțiunea în revendicare
întemeiată pe dreptul comun.
Pe fondul
cauzei, tribunalul, în privința titlurilor de proprietate exhibate de
părți, a constatat că titlul reclamanților este reprezentat
de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de
Tribunalul Ilfov, act ce emană de la proprietarul inițial al bunului,
în timp ce titlul invocat de pârâtă constă în certificatul de
atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis de Ministerul
Industriilor în anul 1994 în beneficiul pârâtei, acest înscris emanând de la un
"non dominus".
De asemenea,
prima instanță, având în vedere modalitatea în care imobilul ce se
revendică a fost trecut în proprietatea statului în regimul anterior,
respectiv prin încălcarea dispozițiilor înscrise în actul normativ,
ce a stat la baza măsurii de naționalizare, a apreciat că este
evident faptul că bunul a fost preluat fără titlu valabil,
situație în care se impune retrocedarea către adevăratul
proprietar sau moștenitorii săi.
Tribunalul a
mai considerat că admiterea cererii de revendicare promovată de
reclamanți este în concordanță și cu jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului care, fiind sesizată cu mai
multe cereri de retrocedare, a statuat că ingerința în dreptul de
proprietate asupra unui bun imobil nu poate fi justificată decât dacă
se demonstrează că măsura a fost luată în condițiile
prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu
respectarea principiului proporționalității.
În concluzie,
instanța de fond a dat eficiență titlului de proprietate
prezentat de reclamanți, astfel că acțiunea introdusă de
aceștia a fost admisă, cu obligarea pârâtei să restituie în
natură imobilul în litigiu, compus din construcție și terenul
aferent.
Prin Decizia
nr. 684A din data de 2 septembrie 2011, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a apreciat întemeiate criticile formulate de
către apelantă cu privire la împrejurarea că reclamanții nu
au în patrimoniul lor niciun drept de a obține restituirea efectivă
în natură a imobilului litigios și a admis apelul formulat de pârâta
SC D. SA împotriva Sentinței civile nr. 1948 din data de 13 decembrie 2010
pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,
în contradictoriu cu reclamanții A., B. și C. și a schimbat în
tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins
acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat pe
reclamanți în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă
de 5.000 RON, reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a
decide astfel, curtea de apel, în esență, a reținut că
autorul reclamanților, E., a dobândit imobilul, compus din
construcție și teren aferent în suprafață totală de
1.705, 80 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
x/1935 la Tribunalul Ilfov, procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940,
acest imobil fiind inițial preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948,
anexa 8, poziția 13, dar a fost restituit lui E., deoarece întreprinderea
preluată nu intra în prevederile Legii nr. 119/1948, așa cum
rezultă din adeverința din data de 7 septembrie1948 și
procesul-verbal de predare primire încheiat la data de 20 septembrie 1948,
așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului
București.
Ulterior,
imobilul litigios a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, la poziția
6749, așa cum rezultă din dosarul de apel.
Acest imobil
a intrat în patrimoniul societății SC D. SA, fiind emis de către
Ministerul Industriilor, certificatul din data de 22 august 1994, prin care a
fost atestat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață
totală de 6.841,30 mp, drept înscris în Cartea Funciară din data de 5
ianuarie 2000.
Societate
comercială SC D. SA a fost înființată în baza Legii nr. 15/1990
și a H.G. nr. 1296/1990, acte normative în baza cărora activul
și pasivul unităților de stat s-a preluat de către
unitățile nou înființate. În anul 1996, societatea a fost
scoasă la privatizare de către fostul F.P.S. care a vândut prin
licitație pachetul de 40% din acțiunile ce formau capitalul social al
societății, în baza Legii nr. 55/1995 privind accelerarea procesului
de privatizare. Restul acțiunilor în proporție de 60% a fost
transferat către asociați persoane fizice care au subscris titlul de
privatizare (cupoane) prin procedura Legii nr. 55/1995, transfer efectuat în
anul 1997, astfel că în prezent societatea este privatizată integral.
Intimații-reclamanți
A., B. și C., în calitate de moștenitori ai lui E., conform
certificatului de moștenitor nr. x/1971 emis de Notariatul de Stat Sector
5, au formulat mai multe notificări în temeiul Legii nr. 10/2001,
către Municipiul București, prin Primar General, AVAS și SC D.
SA.
Notificarea
depusă la Municipiul București prin Primar General înregistrată
sub nr. x/2001, a fost respinsă prin dispoziția din data de 15
decembrie 2004, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva acestei dispoziții nu s-a formulat contestație, în
conformitate cu Legea nr. 10/2001, așa cum reiese din precizările
depuse de către intimați, la solicitarea instanței.
La AVAS au
fost depuse două notificări de către
intimații-reclamanți, respectiv notificarea nr. x/2001 și
notificarea nr. y/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a
aceluiași imobil, care formează obiectul prezentei cauze, sau
măsuri reparatorii. Cu privire la ultima notificare formulată
împotriva AVAS a fost pronunțată Sentința civilă nr. 426
din data de 1 martie 2011, în dosarul nr. x/3/2009, de către Tribunalul
București.
Cu privire la
notificare nr. x/2001, care a fost adresată societății SC D. SA,
aceasta a fost soluționată de către apelantă prin Decizia
nr. 147/2011, care a fost contestată la Tribunalul București și
formează obiectul dosarului nr. x/3/2011.
Instanța
de apel a mai reținut și că intimații-reclamanți au
invocat dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, apreciind că prin
dispoziția menționată li se recunoaște dreptul de
proprietate asupra imobilului în patrimoniul său, iar
apelanții-pârâți au invocat faptul că dreptul lor de proprietate
este actual și efectiv.
Cu privire la
apărarea invocată de către intimații-reclamanți,
Curtea a reținut că textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
vorbește de faptul că reclamanții păstrează calitatea
de proprietar avută la data preluării și nu de faptul că li
se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate, constând în dreptul de a
obține restituirea în natură în mod efectiv.
De asemenea,
a considerat că nu trebuie să se facă abstracție că
această dispoziție legală este reglementată în cuprinsul
Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ prin care s-a
urmărit restituirea imobilelor preluate abuziv, fie în natură, fie în
echivalent, în situația imposibilității restituirii în
natură.
Instanța
de apel a apreciat că scopul dispoziției legale menționate nu a
fost de a recunoaște efectiv dreptul de proprietate al imobilului preluat
abuziv în patrimoniul fostului proprietar, ci de a i se recunoaște
posibilitatea de a redobândi fie restituirea în natură, fie măsuri
reparatorii prin echivalent.
În cauza de
față, curtea de apel a reținut că intimații-reclamanții
A., B. și C. au invocat existența unui vechi drept de proprietate (în
sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în
natură a bunului) asupra imobilului litigios.
În raport de
cele avute în vedere, Curtea de Apel București a apreciat că pentru
soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se
stabilească dacă intimații-reclamanți mai au în patrimoniul
lor un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.
Astfel, a
arătat instanța că, potrivit jurisprudenței organelor
Convenției, obiectul protecției art. 1, îl formează așadar
patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a
patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că
nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte
într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera
juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal
sau incorporal) determinat și identificabil.
În prezenta
cauză, instanța de apel a apreciat că prezintă interes cea
de a doua condiție, ce a fost dezvoltată de printr-o hotărâre cu
valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea
din data de 28 septembrie 2004).
Aplicând
principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin
hotărârea menționată la cauza de față, curtea de apel
a constatat că intimații-reclamanți A., B. și C. nu mai au
în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece
acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca
urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1951
și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea
efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului
proprietar.
Instanța
de apel, din această perspectivă, a considerat că se pune în discuție
împrejurarea dacă intimații-reclamanți ar mai putea avea în
patrimoniul lor "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența
acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la
dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în
condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea
dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de
către o terță persoană.
Curtea a
apreciat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului, că A., B. și C. nu mai au în patrimoniul lor
niciun "bun" și nici o "speranță
legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea
în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie
ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.
În acest
sens, s-a invocat și jurisprudența din anul 2010 a Curții
Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște
în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate
asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de
existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în
temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din
cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. 37 din cauza
Mătieș împotriva României).
Astfel, s-a
reținut că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în
nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea
art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care
invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul
noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența
sa.
S-a apreciat
că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște
un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o
creanță condițională. (parag. 36 din cauza Mătieș
împotriva României).
Instanța
de apel a apreciat că este esențial faptul că nu se mai
recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a
obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în
discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul
legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt
îndeplinite condițiile legale.
De asemenea,
instanța de apel a subliniat că Curtea Europeană a Drepturilor
Omului nu a statuat în toată jurisprudența sa că instanțele
naționale au dat în mod greșit câștig de cauză fostului
chiriaș, devenit proprietar, în cadrul acțiunilor în revendicare, ci
a condamnat Statul Român pentru neluarea măsurilor legislative necesare
pentru a acorda o dreaptă și prealabilă despăgubire fostului
proprietar.
Mai mult,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr.
10/2001 este contrară Convenției, ci mai mult, în cauza Dumitraș
împotriva României a afirmat că deși "Fondul Proprietatea nu
funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca
și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei
despăgubiri", totuși "această concluzie nu
înlătură dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea
să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de
această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor
cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari
printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens,
Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare
să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în
direcția bună în materie (parag. 15 de mai sus)".
În cauză
de față, cutea de apel a constatat că reclamanții A., B.
și C. nu mai au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a
bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestora s-a născut, în
temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român,
vocația de dobândi un nou drept, având în vedere că s-a urmat
procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că notificările
formulate se află în curs de soluționare.
A mai
reținut instanța că, atâta timp cât foștii proprietari au
urmat procedura Legii nr. 10/2001, aceștia trebuie să continue
procedura de retrocedare instituită de legea specială, așa cum
s-a reținut prin decizia în interesul legii nr. 33/2008
pronunțată de către Înalta Curte de Casație și
Justiție. Obligativitatea urmării procedurii de retrocedare
reglementată de legea specială a fost recunoscută și de
către Curtea Europeană, prin decizia Mătieș vs România.
Astfel,
instanța a constatat că, în cadrul acțiunii în revendicare
formulată de către fostul proprietar, se compară situația
apelantei-pârâte, care are în patrimoniul ei un drept de proprietate actual
asupra imobilului litigios și situația
intimaților-reclamanți, care nu au în patrimoniul lor un drept la restituirea
efectivă a imobilului litigios.
Comparând
cele două situații juridice a constatat că poziția
apelantei-pârâte este preferabilă, deoarece aceasta are în patrimoniul ei
un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt
și invocă în favoarea sa un titlu valabil, în temeiul căruia au
dobândit un drept actual, în timp ce, reclamanții A., B. și C. nu au
în patrimoniul lor niciun drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a
dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv.
Cu privire la
solicitarea intimaților-reclamanți de a constata nevalabilitatea
titlului statului, instanța de apel a constatat că aceasta nu
reprezintă un capăt de cerere distinct, ci este o chestiune
prejudicială, asupra căreia nu există nicio controversă,
atâta timp cât însuși legiuitorul a stabilit în mod expres că
preluările efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1050 sunt abuzive, motiv
pentru care instanța a apreciat că solicitarea este lipsită de
interes practic.
Împotriva
acestei decizii au formulat recurs reclamanții B., C. și F. (în
calitate de moștenitoare legală a reclamantei A., decedată),
solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea apelului
formulat de către intimata-pârâtă SC D. SA, ca nefondat, iar pe cale
de consecință, menținerea Sentinței civile nr. 1948 din
data de 13 decembrie 2010, ca temeinică și legală.
Recurenții-reclamanți
au considerat că, pe de o parte, decizia pronunțată de
instanța de apel este lipsită de temei juridic și legalitate
și a fost dată cu aplicarea greșită a tuturor prevederilor
legale pe care le-au invocat în favoarea recunoașterii și
respectării dreptului lor de proprietate, aspecte de natură a atrage
incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de
altă parte au invocat și prevederile art. 304 pct. 6 (7) C. proc.
civ., invocând că instanța de apel a analizat incidența Deciziei
nr. 33/2008, dată în interesul legii, pronunțându-se practic pe
admisibilitatea acțiunii, deși prin motivele de apel
intimata-pârâtă nu a reiterat excepția inadmisibilității
cererii.
În
susținerea recursului, reclamanții arată că, deși au
învederat ca premisă a cauzei, nevalabilitatea titlului statului,
această chestiune este tratată pasager de către instanța de
apel, apreciindu-se că solicitarea este lipsită de interes.
De asemenea,
învederează că, având în vedere că însuși legiuitorul a
stabilit în mod expres că preluările efectuate în temeiul Decretului
nr. 92/1950 sunt abuzive, consecința este aceea că proprietatea
asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil în favoarea Statului, iar
Statul, la rândul lui, nu putea să exercite toate atributele acestui
drept, fiind doar un detentor precar căruia nu i se recunoaște
dreptul de a înstrăina un bun care nu se găsea de drept în
patrimoniul său și pentru care nu avea niciun titlu.
Recurenții-reclamanți
consideră că, în speța de față, s-a produs o
ingerință, lipsită de bază legală, asupra dreptului
lor de proprietate, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului.
Mai
arată recurenții-reclamanți că foștii proprietari,
deposedați abuziv prin acte al căror caracter a fost recunoscut
unitar, dețin în prezent un drept patrimonial care se interpretează
ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenție, având în vedere că, în deciziile pronunțate, Curtea
Europeană a apreciat că "bunul" reclamanților putea
consta în interesul de a li se restitui imobilul în natură și că
acest interes respectă condițiile necesare pentru a fi considera o
"valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din
Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Recurenții-reclamanți
au făcut trimitere și la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr.
10/2001, în conformitate cu care, imobilele preluate abuziv se restituie în
natură persoanei îndreptățite și arată că
situația de excepție statuată de dispozițiile art. 27 alin.
(1) din Legea nr. 10/2001 (devenit 29 după republicare) se limitează
doar la societățile comerciale privatizate anterior adoptării
acestui act normativ.
De asemenea,
au menționat că modificarea adusă art. 29 din Legea nr. 10/2001
prin art. I pct. 60, potrivit cu care a fost suprimată distincția
referitoare la preluarea imobilelor, cu titlu sau fără titlu, a fost
declarată neconstituțională prin Decizia nr. 830/2008 a
Curții Constituționale, astfel că, în consecință,
cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se
află în patrimoniul societăților comerciale privatizate sunt
supuse în continuare dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în
redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 247/2005.
Raportat la
aspectele învederate, recurenții-reclamanți au apreciat că
instanțele au obligația, ca în situația învestirii cu
retrocedarea unor astfel de imobile, să verifice valabilitatea ori
nevalabilitatea titlului statului, iar în funcție de acest fapt
urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii care pot fi acordate
persoanei îndreptățite.
Criticând
decizia atacată, recurenții-reclamanți își exprimă
dezacordul cu privire la aprecierea instanței de apel potrivit căreia
dețin doar o speranță și nu un bun real, cu valoare
patrimonială, "posibilitatea redobândiri imobilului" fiind
îngrădită prin alterarea sensului prevederilor art. 2 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, prin nesocotirea voinței legiuitorului consemnată
în art. 20 alin. (4) și art. 29 (fost 27) din același act normativ.
Totodată,
apreciază că speranța legitimă și interesul
patrimonial, de care face vorbire decizia recurată, se regăsesc în
patrimoniul intimatei-pârâte, care are dreptul de a beneficia de
reglementările legilor speciale sau ale codului civil în materia
garanției pentru evicțiune.
De asemenea,
recurenții-reclamanți critică soluția instanței de apel
și în ceea ce privește interpretare dată noțiunii de
"întrerupere sau pierdere" a dreptului de proprietate și
învederează că dețin în patrimoniu un drept vechi de
proprietate, care nu a fost pierdut niciodată, posesia fiind aceea care a
avut de suferit de pe urma Decretului nr. 92/1950.
Apreciază
că interpretarea potrivit căreia legislația privind restituirea
bunurilor preluate ar da naștere unui nou drept de proprietate nu face
decât să ducă acum la pierderea acestui drept.
Mai
consideră că reținerea instanței de apel în sensul că,
prin jurisprudența sa, Curtea Europeană nu a condamnat Statul Român
pentru hotărârile pronunțate în favoarea foștilor chiriași
deveniți proprietari, în acțiunile în revendicare, ci pentru neluarea
unor măsuri legislative necesare pentru a acorda o dreaptă și
prealabilă despăgubire proprietarului deposedat abuziv, este
eronată, fiind aplicată trunchiat.
Recurenții-reclamanți
arată că unica modalitate de soluționare, prin aplicarea
prevederilor Convenției se regăsește în însăși
dispozițiile cuprinse în art. 20 alin. (1) și art. 29 din Legea nr.
10/2001, dispoziții legale pe care instanța de apel nu le-a avut în
vedere, astfel că apreciază că se impune menținerea
sentinței instanței de fond.
Invocând
prevederile art. 304 pct. 6 (7) C. proc. civ., recurenții-reclamanți
își exprimă nemulțumirea cu privire la împrejurarea că, în
analiza pe care o face cu privire la motivele de apel formulate de către
intimata-pârâtă, deși nu se reiterează excepția
inadmisibilității cererii de revendicare formulate pe
dispozițiile dreptului comun, instanța de apel a analizat
incidența Deciziei nr. 33/2008, dată în interesul legii,
pronunțându-se astfel cu privire la admisibilitatea cererii formulate,
apreciind nejustificat că, atâta timp cât foștii proprietari au urmat
procedura Legii nr. 10/2001, aceștia trebuie să continue procedura
specială, astfel cum reiese din decizia pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție.
Recurenții-reclamanți
arată că potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța
supremă, Legea nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de a se recurge la
acțiunea în revendicare, iar în cazul unui concurs între legea
specială și aplicarea dreptului comun în materia revendicării
întemeiate pe dispozițiile C. civ., instanța este datoare se verifice
dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea
Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 din Primul
Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor
și libertăților fundamentale ale omului.
Totodată,
apreciază că nu li se poate pretinde să urmeze procedura
prevăzută de Legea nr. 247/2005, în condițiile în care Curtea
Europeană a reținut că "Fondul Proprietatea nu
funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi considerat ca
echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" (cauza
Faimblat contra României sau Ruxandra Ionescu contra României) și, cu atât
mai mult, cu cât nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 nu iau
în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate a despăgubirii.
Prin
întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă SC D. SA,
combătând susținerile formulate de către
recurenții-reclamanți prin cererea de recurs, a solicitat
respingerea, ca nefondat, a recursului și obligarea în solidar a acestora
la plata cheltuielilor de judecată, arătând, în esență,
că instanța de apel a reținut în mod corect că
recurenții-reclamanți nu au în patrimoniu un drept la restituirea
efectivă a imobilului, în timp ce intimata-pârâtă deține un
drept actual, în baza unui titlu de proprietate valabil și, astfel,
poziția intimatei-pârâte este una preferabilă.
Intimata-pârâtă
a mai învederat și faptul că nu există identitate între obiectul
naționalizării operate prin Decretul nr. 92/1950 și imobilul
aflat în proprietatea sa, iar în ceea ce privește susținerile
recurenților-reclamanți referitoare la analiza excepției
inadmisibilității de către instanța de apel, apreciază
că această excepției nu este o excepție procesuală ci
o veritabilă chestiune de fond, iar instanța apelului nu a făcut
altceva decât să răspundă apărărilor din întâmpinarea
formulată de către recurenții-reclamanți.
De asemenea,
referitor la susținerile formulate de către
recurenții-reclamanți cu privire obligația instanțelor, ca
în situația învestirii cu retrocedarea unor astfel de imobile, să
verifice valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, le apreciază
ca fiind nefondate în condițiile în care tribunalul nu a soluționat
primul capăt de cerere privitor la constatarea faptului că statul
român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului revendicat
și nici nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea actului de
înstrăinare.
La
solicitarea recurenților-reclamanți, judecata prezentului recurs a
fost suspendată, prin încheierea de ședință din data de 13
septembrie 2013, până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce
formează obiectul dosarului nr. x/3/2011 al Tribunalului București,
secția a III-a civilă.
Cauza a fost
repusă pe rol la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2016, ca
urmare a soluționării irevocabile a pricinii în considerarea
căreia a fost suspendată judecata prezentului recurs, prin
pronunțarea Deciziei civile nr. 269R din data de 16 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Examinând
recursul declarat în cauză și hotărârea instanței de apel
prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Înalta Curte
reține că, prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică
hotărârea atacată, apreciind că instanța de apel a aplicat
greșit toate prevederile legale pe care le-au invocat în favoarea
recunoașterii și respectării dreptului lor de proprietate.
În
dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți
critică hotărârea atacată considerând că, raportat la
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la
dispozițiile legale invocate de aceștia în cuprinsul cererii de chemare
în judecată (prevederile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și
art. 6 din Legea nr. 213/1998), în mod eronat instanța de apel a
considerat că scopul prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001
nu a fost de a recunoaște efectiv dreptul la proprietate în patrimoniul
fostului proprietar, ci doar o posibilitate de a redobândi imobilul fie în
natură, fie în echivalent și, totodată, își exprimă
dezacordul cu privire la reținerile instanței de apel referitoare la
"întreruperea sau pierderea dreptului de proprietate" și a
aprecierii făcute de instanță cu privire la noțiunea de
"bun" astfel cum este statuată prin art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție și de jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului.
Pentru a se
putea discuta de o acțiune în revendicare prin comparare de titluri este
necesar ca părțile care se prevalează de existența unui
"bun" în sensul Convenției.
Raportat la
această împrejurare, se reține că, prin Decizia civilă nr.
269R din data de 16 martie 2016, pronunțată de către Curtea de
Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2011*,
având ca obiect contestația formulată de către
recurenții-reclamanți B., C. și F. împotriva Deciziei nr. 147
din data de 25 iulie 2011 emisă de intimata-pârâtă SC D. SA, s-a
statuat că atât recurenții-reclamanți, cât și intimata-pârâtă
din prezenta cauză "se pot prevala de existența în patrimoniul
lor a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1
la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții ca
urmare a titlului de proprietate al autorilor lor și a calității
de proprietar recunoscută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
recunoaștere ale cărei efecte subzistă și după
abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2009, iar pârâta
ca efect al actelor de privatizare care nu au fost desființate și cu
privire la care a intervenit, în temeiul art. 45 alin. (2) și (5) din
Legea nr. 10/2001, prescripția dreptului de a solicita anularea sau
constatarea nulității".
Înalta Curte
constată că, deși recurenții-reclamanți invocă
deținerea unui "bun", în accepțiunea art. 1 din Protocolul
nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului, iar prin Decizia civilă
nr. 269R din data de 16 martie 2016 a Curții de Apel București s-a
reținut că aceștia se pot prevala de existența în
patrimoniul lor a unui "bun", această împrejurare nu este
suficientă pentru admiterea unei acțiuni în revendicare, avându-se în
vedere conținutul noțiunii de "bun", astfel cum a fost
conturat chiar în jurisprudența instanței europene.
Distincția
între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se
regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra
României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează
semnificații ale noțiunii de "bun" pe care Curtea le-a
uzitat în mod constant în jurisprudența sa, hotărâre a Curții
Europene a Drepturilor Omului care își găsește aplicabilitatea
în prezenta cauză și care nu a fost avută în vedere de Curtea de
Apel București la pronunțarea Deciziei civile nr. 269R din data de 16
martie 2016, această instanță fiind învestită cu
soluționarea contestației formulate de către
recurenții-reclamanți împotriva Deciziei nr. 147 din data de 25 iulie
2011 emisă de pârâta SC D. SA, prin care a fost respinsă cererea de
restituire în natură a imobilului în litigiu.
Astfel,
potrivit hotărârii curții europene anterior menționate, un
"bun actual" există în patrimoniul proprietarilor
deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în
prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și
executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,
ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz
contrar, simpla constatare a preluării abuzive de către stat a
imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la
despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii
prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii
procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru
obținerea acestor reparații.
Se
observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în
raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României
din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu.
Dacă
s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit
să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de
față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului
de către stat este suficientă pentru existența unui "bun
actual" în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară
pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să
se dispună restituirea bunului.
Se
apreciază că nu poate fi ignorată hotărârea Curții
Europene, cauza Atanasiu și alții contra României, dată fiind
obligativitatea și importanța deosebită a acestei
hotărâri-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea
schimbării esențiale a modalității de acordare a
despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte,
în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Pe de
altă parte, referitor la aprecierea Curții de Apel București din
cuprinsul Deciziei nr. 269R din data de 16 martie 2016, potrivit căreia
trebuie, "pe lângă criteriile clasice de soluționare a
acțiunii în revendicare, să fie avute în vedere și cele ce
decurg din exigențele practicii Curții Europene a Drepturilor Omului
în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun, așa cum
decurg acestea din Cauza Raicu împotriva României" (din data de 19
octombrie 2006), Înalta Curte reține că această hotărâre a
Curții Europene a Drepturilor Omului este una anterioară celei
pronunțate în cauza Atanasiu și alții contra României (12
octombrie 2010), astfel încât, prezenta acțiune în revendicare este
supusă principiilor statuate de această din urmă hotărâre.
Așadar,
proprietarul care nu deține un "bun actual" ca urmare a
pronunțării în prealabil a unei hotărâri judecătorești
definitive și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut
calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii
bunului, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute
de legea specială, iar în speță de față, se
constată că reclamanții nu au un drept la restituire care
să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, contrar
susținerilor acestora, situație în care Înalta Curte constată
că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1
din Protocolul 1.
Tot în raport
de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte
reține că speranța reclamantului de a i se recunoaște un
vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost
posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca
"bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la
Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de
Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. x/98, din 27 iunie 2001, alin.
(83), constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra
României: Cauza Zamfirescu din data de 14 decembrie 2006, Cauza Caracaș 29
iulie 2006, Cauza Lungoci din data de 26 ianuarie 2006, Cauza Constandache din
11 iunie 2002 sau cauza Maria Atanasiu și alții din 12 octombrie
2010).
Astfel,
Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a
apreciat că recurenții-reclamanți nu mai au în patrimoniu un
vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a
ieșit din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în
temeiul Decretului nr. 92/1951 și că nu mai există posibilitatea
de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia
în patrimoniul fostului proprietar, precum și că
recurenții-reclamanți nu au în patrimoniul lor niciun "bun"
și nici o "speranță legitimă" în legătură
cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat
abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul nr. 1
al Convenției.
Totodată,
trebuie avute în vedere cele statuate, în acord cu jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, prin Decizia nr. 33/2008
pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul
legii, respectiv că s-a recunoscut posibilitatea formulării unei
acțiuni în revendicare de către fostul proprietar, atunci când
reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenției,
însă, în cazul acțiunii în revendicare "este necesar a se
analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce
măsură legea internă intră în conflict cu Convenția
europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii
în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea
ocrotit, ori securității raporturilor juridice".
Critica
privind aprecierea instanței de apel în sensul că solicitarea
recurenților-reclamanți de a se constata nevalabilitatea titlului statului
este lipsită de interes, Înalta Curte constă că acesta este
corectă.
Astfel,
acțiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde
că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere
persoanei care stăpânește bunul să i-l restituie și
să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune
petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existența
dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție.
Cererea de
constatare a nevalabilității preluării de către stat a
bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la dezideratul
ultim al restabilirii încălcării dreptului de proprietate, fiind un
pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final de obținere a
unei reparații, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat
de statul comunist.
Tocmai de
aceea, contextul în care trebuie a fi soluționat acest capăt de
cerere este comun cererii în revendicare pe care urmărește să o
sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic
în întregul său - acțiunea în revendicare - prin care reclamantul a
înțeles să-și valorifice pretențiile.
În plus, în
cauza pendinte, lipsa de interes a unei astfel de constatări rezidă
din împrejurarea că însuși legiuitorul a stabilit că
preluările realizate de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950
sunt abuzive.
În raport de
cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că
recurenții-reclamanți din prezenta cauză nu au un drept la
restituirea bunului, care să le susțină pretențiile în
acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca
stare de fapt, recurenții-reclamanți nefăcând dovada
recunoașterii calității de proprietar asupra imobilului în
litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea
executivă și, prin urmare, nu dețin un "bun" care
să se afle sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție.
Totodată,
nu sunt fondate nici susținerile recurenților-reclamanți privind
încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție
raportat la împrejurarea că, prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010 a fost
suspendată pe o perioadă de 2 ani, de la data intrării în
vigoare, emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din
legea nr. 247/2005, precum și la faptul că, la data introducerii
prezentului recurs, cota de participație a Statului în acționariatul
Fondului Proprietatea nu depășește 2,7%, aspect de natură
să ducă la epuizarea acestui fond și la pierderea dreptului
recurenților-reclamanți de a obține "justa
despăgubire" pentru bunul de care au fost deposedați.
Referitor la
aspectele învederate în legătură cu o posibilă
ineficiență a Fondului Proprietatea, Înalta Curte apreciază
că instanța de apel a avut în vedere în mod corect jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat că
instanța europeană a constatat că nu poate fi
înlăturată orice evoluție pozitivă pe care ar putea să
o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de legea
specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora li s-a
recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
În ceea ce
privește afirmația recurenților-reclamanți potrivit
căreia prin Decizia nr. 269R/2016 a Curții de Apel București s-a
statuat că imobilul în litigiu nu se află sub incidența Legii
nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, prin decizia
menționată, s-a reținut că "imobilul de față
nu intră sub incidența art. 29 (fost 27) alin. (1) din Legea nr.
10/2001", precum și că societățile comerciale în care
statul nu are deloc calitatea de acționar nu sunt obligate la restituirea
în natură în temeiul Legii nr. 10/2001.
Această
reținere a instanței, ce se referă la restituirea în natură
a imobilelor, nu echivalează cu afirmația
recurenților-reclamanți în sensul că instanța a statuat
că imobilul în litigiu nu este unul la care se referă
dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 1
din actul normativ anterior enunțat stabilește că
"imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile
cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940
asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau
în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în
condițiile prezentei legi", iar la art. 2 alin. (1) lit. a) se
precizează că "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate
în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul
nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările
și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru
naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,
miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de
naționalizare".
Astfel
că, raportat la aspectele anterior menționate, reținerile instanței
de apel sunt corecte, iar susținerile recurenților-reclamanți
sunt nefondate, neputându-se aprecia că hotărârea instanței de
apel este lipsită de temei legal sau că aceasta ar fi fost dată
cu încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei dispoziții legale.
De asemenea,
cu privire la criticile formulate de către recurenții-reclamanți
și încadrate de aceștia în prevederile art. 304 pct. 6 și 7 C.
proc. civ., referitoare la analizarea de către instanța de apel a
excepției privind admisibilitatea cererii de revendicare, Înalta Curte
constatând că secția a IV-a civilă a Curții de Apel
București, atunci când a făcut referire la Decizia nr. 33/2008
pronunțată în interesul legii, a analizat existența/inexistența
în patrimoniul recurenților-reclamanți a unui "bun" care
să intre sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției
europene a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,
înlăturând, în raport de cele reținute, considerentele primei instanțe
cu privire la acest aspect și nu a analizat excepția
inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Instanța
de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în
revendicare, la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de
secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat
atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează
regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea
nr. 10/2001, și dreptul comun în materia revendicării, C. civ., cât
și aspectul criteriilor de soluționare a unei acțiuni în
revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Decizia
dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză,
producându-și efectele la data soluționării apelului, în
virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit
cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul
în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.
Prin urmare,
este nefondată și această critică a
recurenților-reclamanți, pe de o parte, instanța de apel nepronunțându-se
asupra ceva ce nu s-a cerut, nedând ceva ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a
cerut, iar, pe altă parte, nu se poate aprecia că hotărârea
atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În
concordanță cu considerentele anterior arătate, Înalta Curte,
urmând să respingă, ca nefondat, recursul, având în vedere
dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va obliga
recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată
către intimata-pârâtă, pe care le va reduce în conformitate cu
prevederile alin. (3) al aceluiași articol.
Astfel,
Înalta Curte reține că intimata-pârâtă a solicitat obligarea
părților adverse la plata sumei 259.484 lei (astfel cum se
menționează în cuprinsul concluziilor scrise), reprezentând
cheltuieli de judecată, la dosar fiind depuse, în dovedirea acestora,
ordinele de plată: în cuantum de 101.680,00 lei din data de 10 iunie 2011,
în cuantum de 101.680,00 lei din data de 9 septembrie 2011 și în cuantum
de 56.124,88 lei din data de 4 octombrie 2012 (dosar recurs).
Verificând
actele dosarului, se reține că sumele plătite în baza
chitanței din 10 iunie 2011, precum și a celei din data de 9
septembrie 2011 reprezintă cheltuieli de judecată efectuate în faza
procesuală a apelului și cu privire la care instanța de apel s-a
pronunțat în sensul reducerii acestora.
Astfel,
chitanțele din 10 iunie 2011 și 9 septembrie 2011 reprezintă
plăți ale facturii din data de 10 iunie 2011, factură
aflată la dosarul Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă și care a fost depusă de către intimata-pârâtă
în susținerea cheltuielilor de judecată din acea fază
procesuală și cu privire la care s-a pronunțat instanța de
apel.
Reținând
identitatea dintre cheltuielile de judecată solicitate în recurs în baza
chitanțelor din 10 iunie 2011 și 9 septembrie 2011 și cele
acordate (reduse) de către instanța de apel în baza facturii din data
de 10 iunie 2011, Înalta Curte apreciază că aceste cheltuieli nu pot
fi acordate în această fază procesuală.
În ceea ce
privește cheltuielile judecată (onorariul de avocat), dovedite prin
chitanța în cuantum de 56.124,88 lei din data de 4 octombrie 2012, Înalta
Curte le va acorda cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.
civ., reținând că proporționalitatea onorariului avocațial
cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat
reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea
instanței în fața căreia se cere acordarea acestor cheltuieli
și apreciind că valoarea cheltuielilor de judecată solicitate
este excesivă în raport de activitatea prestată de avocat în faza
procesuală a recursului, raportat la numărul redus de termene
acordate în cauză și al actelor de procedură întocmite.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și F. împotriva
Deciziei nr. 684A din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Obligă
reclamanții B., C. și F. la plata către pârâta SC D. SA a sumei
de 20,000.00 lei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016.
Procesat de