ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 744/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 744/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 744/2016

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Judecata în fața primei

instanțe.

Obiectul cererii, susținerile

părților și hotărârea Tribunalului Constanța, secția

a II-a civilă;

La 05 august 2014, SC A. SA a înregistrat pe rolul

Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, o cerere de

revizuire a sentinței civile nr. 2525 din 17 octombrie 2000

pronunțată de același tribunal, întemeiată în drept pe

prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin care a solicitat schimbarea sa,

în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de

către SC B. SRL.

Revizuenta a precizat că a

încheiat cu intimata un contract de asociere în participațiune în vederea

exploatării în comun a activului „Vile Coral”, situat în Costinești,

județul Constanța, în temeiul art. 18 al hotărârii din data de

27 iunie 1999, prin care Adunarea Generală a Acționarilor săi a

aprobat încheierea mai multor asemenea contracte, printre care și cel care

poartă asupra imobilului în dispută, iar ulterior, prin

hotărârea a cărei revizuire o solicită, a fost obligată

să îi vândă intimatei activul respectiv.

În motivarea cererii de revizuire,

autoarea căii extraordinare de atac a arătat că prin

sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului

1 București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr.

180 din 27 iunie 2014 a Tribunalului București, secția I penală,

s-a constatat caracterul fals și s-a dispus anularea atât a art. 18 din

hotărârea Adunării Generale a Acționarilor SC A. SA din data de

27 iunie 1999, cât și a contractului de asociere încheiat cu intimata.

În aceste condiții, revizuenta a subliniat

că admiterea acțiunii în obligarea sa la a vinde intimatei imobilul presupunea,

cu necesitate, existența în prealabil a unui contract de asociere în

participațiune între părți, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 133/1999, așa încât a apreciat că, dacă instanța

care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire ar fi cunoscut

caracterul fals al înscrisurilor menționate, ar fi respins cererea

promovată de SC B. SRL.

De aceea, considerând îndeplinite

cerințele art. 322 pct. 4 C. proc. civ., a solicitat admiterea cererii de

revizuire.

La data de 14 noiembrie 2014, intimata

a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de

revizuire, atât pe cale de excepție - context în care a invocat

tardivitatea acesteia - cât și ca nefondată.

La 17 noiembrie 2014, revizuenta a

solicitat ca, în măsura în care se va aprecia că instanța

penală nu a constatat și caracterul fals al contractului de asociere

în participațiune, acest aspect să fie examinat pe cale

incidentală.

La 21 noiembrie 2014, intimata a

solicitat să se constate că cererea modificatoare din 17 noiembrie 2014

este tardiv formulată.

Prin încheierea de la 18 decembrie 2014,

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins

excepția tardivității formulării cererii de revizuire

și a completării cererii, acordând un nou termen, în vederea

continuării judecății.

Pentru a dispune astfel, prima

instanță a citat dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. și a constatat că termenul de revizuire curge de la data

comunicării către revizuentă a dispozitivului Deciziei penale nr.

180 din 27 iunie 2014 a Tribunalului București, secția I penală,

respectiv de la 03 iulie 2014, pentru că aceea este data când partea a

luat cunoștință de măsurile dispuse de instanța de

control judiciar cu privire la sentința penală nr. 2076 din 09

octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București.

În acest context, tribunalul a

înlăturat susținerile intimatei, potrivit cărora termenul ar fi

început să curgă de la data pronunțării sentinței

penale, 09 octombrie 2006, notând că aceasta a fost apelată, că

au fost parcurse mai multe cicluri procesuale și, potrivit art. 416 C.

proc. pen., apelul este suspensiv de executare atât în ceea ce privește

latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, în

afară de cazul când legea dispune altfel.

De asemenea, a înlăturat și

susținerea potrivit căreia termenul ar fi început să curgă

cel mai târziu de la 27 iunie 2014 când Tribunalul București, secția I

penală, a pronunțat Decizia penală nr. 180, subliniind că art.

424 alin. (5) C. proc. pen. impune obligația comunicării deciziei

instanței de apel.

Pe de altă parte, în ceea ce

privește completarea cererii, prima instanță a respins

excepția tardivității, notând că ea nu cuprinde un nou

motiv de revizuire, ci conține doar modalitatea în care autoarea căii

de atac pretinde a fi constatat falsul.

Prin sentința civilă nr. 180

din 26 ianuarie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă,

a admis cererea de revizuire și a schimbat în tot sentința

civilă nr. 2525 din 17 octombrie 2000 pronunțată de același

tribunal, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată

formulată de către SC B. SRL.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că prin sentința penală nr.

2076 din 09 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a

anulat contractul de asociere în participațiune încheiat între

părți și că, deși hotărârea atacată pe calea

revizuirii nu cuprinde considerente, instanța care a pronunțat-o a

apreciat, de vreme ce a admis acțiunea, că SC B. SRL se

încadrează în categoria prevăzută de art. 4 din Legea nr. 133/1999,

fapt care presupunea ca între părți să fi existat anterior un

asemenea contract.

Tribunalul a înlăturat

apărarea pârâtei potrivit căreia înscrisul nu a fost declarat fals în

urma judecății penale, luând act că instanța penală

l-a condamnat definitiv pe inculpatul C. pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, fals

și uz de fals, activitatea sa infracțională extinzându-se

și asupra înscrisurilor care au fost determinante la pronunțarea

sentinței atacate cu revizuire, care acte au fost anulate tocmai pentru

că fuseseră obținute ca urmare a infracțiunilor comise

și falsificate prin diverse mijloace.

Apelul. Decizia instanței de prim

control judiciar;

Împotriva acestei sentințe

și încheierilor premergătoare, SC B. SRL a declarat apel, solicitând

în principal anularea sentinței și trimiterea cauzei la prima

instanță, spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea sa, în sensul

respingerii cererii de revizuire, fie ca tardivă, fie ca nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 275 din 18

mai 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța

de prim control judiciar a înlăturat critica privind necitarea

presupusului autor al falsului, reținând că dispoziția

cuprinsă în art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. protejează

persoana care trebuie astfel citată, nu însă și pe terți

(situație în care se află apelanta), care nu pot invoca, pe acest

temei, nulitatea hotărârii.

A mai reținut că din

practicaua hotărârii atacate nu rezultă că părțile ar

fi pus concluzii numai asupra admisibilității cererii de revizuire,

așa încât nu este reală nici critica privind încălcarea

principiului contradictorialității ori al oralității.

În al treilea rând, curtea de apel a

apreciat că în mod corect a fost respinsă excepția

tardivității cererii de revizuire, întrucât momentul de la care a

început să curgă termenul de revizuire este cel la care autoarei

căii extraordinare de atac i-a fost comunicat dispozitivul Deciziei penale

nr. 180 din 27 iunie 2014 a Tribunalului București, secția I penală,

respectiv 03 iulie 2014, pentru că aceea este data când partea a luat

cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul;

totodată, a mai notat că hotărârile instanțelor penale nu

devin executorii decât la data când rămân definitive. Curtea a

înlăturat susținerea apelantei, potrivit căreia termenul de

revizuire ar fi început să curgă de la data când Tribunalul

București, secția I penală, a pronunțat Decizia penală

nr. 180 din 27 iunie 2014, constatând că intimata nu a fost prezentă

la pronunțare.

Și în ceea ce privește

completarea cererii, instanța de prim control judiciar a apreciat că

în mod legal a fost respinsă excepția tardivității,

întrucât ea nu cuprinde un nou motiv de revizuire, ci conține doar

modalitatea în care autoarea căii de atac a pretins să fie constatat

falsul.

În continuare, curtea de apel a

apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a

revizuirii, contractul de asociere în participațiune încheiat între

părți fiind declarat nul de către instanța penală,

pentru că a fost încheiat ca urmare a activității

infracționale săvârșite de directorul general al intimatei, C.

În considerarea tuturor acestor argumente,

apelul a fost respins ca nefondat.

Recursul. Motivele de nelegalitate

invocate;

Împotriva acestei decizii, SC B. SRL a

declarat recurs, solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri

și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond; în subsidiar,

a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare,

instanței de apel sau modificarea sa, în sensul respingerii cererii de

revizuire, fie ca tardivă, fie ca nefondată.

Recurenta a prezentat evoluția

litigiului în etapele procesuale anterioare, dar și considerentele

deciziei atacate și, motivându-și cererea de casare a ambelor

hotărâri pronunțate în cauză, a arătat că această

măsură se impune, în vederea administrării de probe noi.

În acest context, a citat

dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și a apreciat că,

deși controversată doctrinar, revizuirea ar fi trebuit

soluționată în două etape, dintre care prima ar fi presupus

pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a căii de atac,

urmată apoi de o hotărâre, în urma administrării probatoriului,

prin care revizuirea urma a fi respinsă sau admisă, după caz.

Or, în speță, tribunalul a

pronunțat o singură hotărâre, prin care a soluționat atât

cererea de revizuire, cât și fondul litigiului, încălcându-i astfel

dreptul la apărare, prin privarea recurentei de dreptul de a propune

și administra probe.

La rândul său, instanța de

apel a înlăturat această critică, făcând o confuzie între

concluziile pe cererea de revizuire și cele pe fond. De altfel, recurenta

a arătat că examinarea practicalei sentinței primei

instanțe relevă că părțile au pus concluzii doar pe

admisibilitatea cererii de revizuire, nu și pe fondul litigiului,

tribunalul însuși rămânând în pronunțare doar asupra cererii de

revizuire, nu și a fondului.

În plus, a apreciat că, atât timp

cât instanța penală nu a constatat caracterul fals al contractului de

asociere în participațiune, instanțele devolutive ar fi trebuit

să administreze probe pentru constatarea falsului.

În altă ordine de idei, recurenta

a arătat că nici în fond, nici în apel nu a fost respectat cadrul

procesual impus de lege.

Astfel, reiterând susținerea

anterioară, potrivit căreia instanța penală nu a constatat

caracterul fals al contractului de asociere în participațiune, a apreciat

că, în conformitate cu art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.,

instanța civilă ar fi trebuit să se pronunțe, pe cale

incidentală, asupra existenței sau inexistenței

infracțiunii invocate, dar această analiză nu se putea face

decât cu citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii,

respectiv a numitului C.

În speță, acesta nu a fost

citat.

O altă critică, pe care

recurenta a circumscris-o ipotezei reglementate de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., vizează semnarea deciziei atacate de către

vicepreședintele Curții de Apel Constanța, în locul

judecătorului D., respectiv de către grefierul-șef în locul

grefierului E.

Recurenta a citat dispozițiile art.

261 alin. (2) C. proc. civ. și a arătat, pe de o parte, că nu

vicepreședintele Curții de Apel Constanța ar fi trebuit să

semneze hotărârea, în cazul în care judecătorul din complet s-ar fi

aflat în imposibilitate de a semna, ci președintele Curții, iar pe de

altă parte, că nici în cazul judecătorului, nici în cel al

grefierului, nu s-a făcut mențiune despre cauzele care i-au împiedicat

pe aceștia să semneze decizia.

În considerarea acestor argumente,

autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată

este lovită de nulitate, așa încât a solicitat casarea sa și

trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare.

În altă ordine de idei, recurenta

a apreciat că soluția dată excepției tardivității

este nelegală, deoarece dispozițiile art. 324 pct. 3 C. proc. civ. nu

fac trimitere la data rămânerii definitive a hotărârii penale, iar în

speță titularul cererii de revizuire a luat cunoștință

despre declararea ca falsă a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor

încă de la momentul pronunțării sentinței penale de

către prima instanță, respectiv 09 octombrie 2006, dincolo de

faptul că ea fusese reprezentată pe parcursul judecății

apelului, aspect de natură a crea o prezumție simplă în sensul

că luase cunoștință de hotărârea din 27 iunie 2014 a

instanței penale. Totodată, recurenta a susținut că și

în ceea ce privește cererea incidentală de constatare a falsului,

excepția tardivității ar fi trebuit admisă, pentru că

ea se constituia într-un nou motiv de revizuire, care trebuia invocat în

termenul prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ.; oricum, o asemenea

cerere nu ar fi putut fi formulată mai târziu de 3 ani de la data

producerii falsului, potrivit art. 322 pct. 4 teza finală C. proc. civ.

Pe fond, recurenta a arătat

că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera cazul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., deoarece contractul de asociere

în participațiune nu a fost declarat fals, pe de o parte, iar înscrisul

declarat fals nu a stat la baza pronunțării hotărârii, pe de

altă parte.

Dezvoltând aceste critici, a precizat

că instanțele penale nu au declarat fals contractul de asociere în

participațiune, ci doar art. 18 și art. 19 din Hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor a intimatei din data de 27 iunie 1999,

ulterioară datei la care fusese încheiat contractul, 14 iunie 1999. În

aceste condiții, recurenta a afirmat că declararea parțial

falsă a unei hotărâri Adunării Generale a Acționarilor nu

poate invalida sau afecta un act juridic anterior și nici nu putea fi

rezultat al falsificării hotărârii Adunării Generale a Acționarilor.,

de vreme ce îi preceda.

Așa fiind, a apreciat că,

deși contractul de asociere în participațiune a fost anulat, o atare

ipoteză nu se circumscrie dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,

de strictă interpretare.

De asemenea, a mai arătat că,

atât timp cât sentința atacată cu revizuire nu fusese motivată,

nu se poate aprecia că aceasta ar fi fost pronunțată în temeiul

înscrisului declarat fals de către instanțele penale, ci se poate

trage concluzia că revizuirea este inadmisibilă, deoarece

hotărârea atacată nu evoca fondul; oricum, recurenta a subliniat

că niciuna dintre părți nu a susținut că

hotărârea Adunării Generale a Acționarilor declarată

falsă s-ar fi aflat la temeiul pronunțării sentinței

revizuite.

La 06 aprilie 2016, intimata a depus

la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Analizând actele dosarului, precum

și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate,

Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică a recurentei se

îndreaptă împotriva modalității în care prima

instanță, al cărei raționament a fost confirmat în apel, a

soluționat cererea de revizuire: în opinia autoarei căii de atac,

aceasta ar fi trebuit judecată în două etape, dintre care prima ar fi

presupus pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu, urmată

apoi de o hotărâre, în urma administrării probatoriului, prin care

revizuirea urma să fie respinsă sau admisă, după caz.

O asemenea susținere, chiar

dacă formează obiect al unei controverse de natură

doctrinară, nu poate fi primită, întrucât nu este fondată pe

argumente legale.

Potrivit art. 327 alin. (1) C. proc.

civ., în cazul în care instanța încuviințează cererea de

revizuire, ea poate schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată,

sub rezerva ipotezei reglementate de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., când

anulează cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală

a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire

dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă,

de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârșite în

legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată.

În esență, revizuenta a

susținut că atât timp cât tribunalul a pronunțat o singură

hotărâre, prin care a soluționat atât cererea de revizuire, cât

și fondul litigiului, i s-a încălcat dreptul la apărare, prin

privarea sa de dreptul de a propune și administra probe, iar curtea de

apel a făcut o confuzie între concluziile pe cererea de revizuire și

cele pe fond, practicaua sentinței primei instanțe relevând că

părțile au pus concluzii doar pe admisibilitatea cererii de

revizuire, nu și pe fondul litigiului.

Nici această susținere nu

are aptitudinea de a justifica admiterea recursului.

În conformitate cu art. 326 alin. (3) C.

proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la

faptele pe care se întemeiază.

De principiu, este dreptul

părții să-și limiteze concluziile orale în fața unei

instanțe; în speță, însă, nu tribunalul a limitat acest

drept părților reprezentate de avocați, cum rezultă din

încheierea de amânare a pronunțării sentinței de fond.

În acest context, Înalta Curte notează

că recurenta a solicitat casarea deciziei atacate exclusiv pe temeiul art.

312 alin. (3) C. proc. civ., însă o asemenea cerere nu poate fi

primită, deoarece potrivit acestui text legal,

„

modificarea

hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct.

1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (…) modificarea

hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe

noi”.

Așadar,

textul avut în vedere de către recurentă nu instituie un nou motiv de

casare, pe lângă cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ.,

ci doar prevede că atunci când este incident un motiv întemeiat de

modificare, instanța de recurs va proceda totuși la casare, în

măsura în care nu ar fi în măsură să pronunțe

modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot fi

administrate în această etapă a procesului.

Însă,

exclusiv lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă

pentru a atrage casarea unei hotărâri judecătorești, deoarece

autorul căii de atac a recursului ar trebui ca mai întâi să probeze

incidența unui motiv întemeiat de modificare, dar care să nu

poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art.

312 alin. (3) C. proc. civ., evocat mai sus.

Recurenta a invocat pretinsa

nerespectare a cadrului procesual impus de lege, în fond și în apel,

motivat de faptul că, în conformitate cu art. 322 pct. 4 teza a II-a C.

proc. civ., instanța civilă ar fi trebuit să se pronunțe,

pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței

infracțiunii invocate, cu citarea celui învinuit de săvârșirea

infracțiunii, respectiv a numitului C., care, în speță, nu a

fost citat.

Această critică este

nefondată, deoarece citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii

trebuie îndeplinită numai atunci când instanța se pronunță,

pe cale incidentală, asupra falsului, în condițiile art. 322 pct. 4

teza a II-a C. proc. civ.

În speță, instanța de

revizuire nu a cercetat falsul pe cale incidentală.

Circumscris ipotezei reglementate de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat semnarea deciziei atacate de

către vicepreședintele Curții de Apel Constanța, în locul

judecătorului D., respectiv de către grefierul-șef în locul

grefierului E.

Recurenta a arătat că nu vicepreședintele,

ci președintele Curții ar fi trebuit să semneze hotărârea,

în cazul în care judecătorul din complet s-ar fi aflat în imposibilitate

de a semna, dar și că nici în cazul judecătorului, nici în cel

al grefierului, nu s-a făcut mențiune despre cauzele care i-au

împiedicat pe aceștia să semneze decizia.

În considerarea acestor argumente,

autoarea căii de atac a arătat că hotărârea recurată

este lovită de nulitate, așa încât a solicitat casarea sa și

trimiterea cauzei la instanța de apel, spre rejudecare.

Potrivit art. 261 alin. (2) C. proc.

civ.,

„în

cazul în care, după pronunțare, unul dintre judecători este în

imposibilitate de a semna hotărârea, președintele instanței o va

semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze

este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul șef,

făcându-se mențiune despre cauza care a împiedicat pe judecător

sau pe grefier să semneze hotărârea

”.

Decizia recurată a fost

pronunțată de un complet constituit din judecătorii D. și F.

și grefierul E. și a fost semnată, în locul judecătorului D.,

de vicepreședintele Curții de Apel Constanța, iar în locul

grefierului, de către grefierul șef.

Semnarea deciziei de către

vicepreședintele Curții nu este o măsură luată în

afara legii, atât timp cât în recurs a fost depusă Decizia nr. 20 din 23

ianuarie 2015 emisă de președintele Curții de Apel

Constanța, în care s-a dispus ca în lipsa acestuia, atribuțiile

specifice funcției să fie preluate de vicepreședintele

Curții.

Pe de altă parte, corespunde

realității faptul că în decizie nu s-a făcut nicio

mențiune despre cauza care a împiedicat pe unul dintre judecători

și pe grefier să semneze hotărârea.

Dincolo de faptul că decizia

recurată a fost redactată la 24 iulie 2015, în timpul vacanței

judecătorești - ceea ce poate naște posibilitatea ca

judecătorul și grefierul să se fi aflat în concediu de

odihnă - se cuvine subliniat că în conformitate cu art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.,

„actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale (…) se vor declara nule numai

dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce

nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul

nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se

presupune până la dovada contrarie

”.

Cum dispozițiile cuprinse în art.

261 alin. (2) C. proc. civ. nu prevăd sancțiunea nulității,

recurenta ar fi trebuit să dovedească vătămarea pe care a

suferit-o, ca urmare a neindicării cauzei pentru care unul dintre judecători

și grefierul nu au semnat hotărârea.

Titularul căii de atac nu a

probat (de altfel, nici nu a invocat) vreo vătămare, fiind util

să se sublinieze și că pierderea procesului nu constituie vătămare,

în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta

a apreciat că soluția dată excepției tardivității

este nelegală, deoarece dispozițiile art. 324 pct. 3 C. proc. civ. nu

fac trimitere la data rămânerii definitive a hotărârii penale.

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ.,

„termenul

de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazurile

prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat

cunoștință de (…) hotărârea care a declarat fals înscrisul.

În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a

luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea

infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar

nu mai târziu de trei ani de la data producerii acestora

”.

Cererea de revizuire a fost

fondată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,

invocându-se împrejurarea că prin sentința penală nr. 2076 din 09

octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București,

rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014

a Tribunalului București, secția I penală, s-a constatat

caracterul fals și s-a dispus anularea atât a art. 18 din hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor SC A. SA din data de 27 iunie 1999,

cât și a contractului de asociere încheiat cu intimata.

Înalta Curte subliniază că

dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., citate mai sus,

leagă momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire

nu de data pronunțării hotărârii care a declarat fals înscrisul,

ci de cel în care partea a luat cunoștință de o astfel de

hotărâre.

Hotărârea care a declarat fals

înscrisul trebuie însă să aibă aptitudinea de a produce efecte

juridice și, în speță, atât sub imperiul C. proc. pen. de la

1968 (art. 370 și art. 415), cât și al celui actual (art. 550 alin.

(1) și art. 552 alin. (1)), hotărârile instanțelor penale nu

devin executorii decât când rămân definitive, apelul fiind suspensiv de

executare în ce privește și latura penală, și latura

civilă.

De aceea, efectul declarării

falsului nu s-a produs la momentul pronunțării sentinței penale

de către prima instanță, respectiv 09 octombrie 2006, ci la 27

iunie 2014, când a fost soluționat apelul, iar în lipsa altor dovezi

contrarii, titularul cererii de revizuire a luat cunoștință de

hotărârea definitivă a instanței penale atunci când i-a fost

comunicat dispozitivul acesteia, respectiv de la 03 iulie 2014.

De la această dată, a

început să curgă termenul de o lună, care, calculat potrivit art.

101 alin. (3) C. proc. civ., s-a împlinit în ziua lunii corespunzătoare

zilei de plecare; cum 03 august 2014 a fost o zi nelucrătoare

(duminică), termenul s-a prelungit până la sfârșitul primei zile

de lucru următoare, în conformitate cu art. 101 alin. (5) C. proc. civ.,

iar la 04 august 2014 cererea de revizuire a fost expediată prin

poștă, fiind astfel formulată în termen, în condițiile art.

104 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că

și în ce privește cererea incidentală de constatare a falsului,

excepția tardivității ar fi trebuit admisă, pentru că

ea se constituia într-un nou motiv de revizuire, care trebuia invocat în

termenul prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ., dar și că o

asemenea cerere nu ar fi putut fi formulată mai târziu de 3 ani de la data

producerii falsului, potrivit art. 322 pct. 4 teza finală C. proc. civ.

Dincolo de faptul că termenul de

trei ani, la care face referire art. 322 alin. (1) pct. 3 (în realitate, iar nu

pct. 4) teza finală C. proc. civ. nu începe să curgă, așa

cum susține recurenta, de la data producerii falsului, ci de la momentul

când s-au produs împrejurările

pentru care constatarea infracțiunii nu

se mai poate face printr-o hotărâre penală, Înalta Curte

apreciază că examinarea acestei critici nu este utilă, atât timp

cât instanța de revizuire nu a constatat, pe cale incidentală,

falsul.

Pe fond, recurenta a arătat

că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera cazul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., deoarece contractul de asociere

în participațiune nu a fost declarat fals, pe de o parte, iar înscrisul

declarat fals nu a stat la baza pronunțării hotărârii, pe de

altă parte.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Analiza sentinței penale nr. 2076

din 09 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București

relevă că inculpatul C. a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în

formă calificată, în formă continuată, de fals intelectual,

în formă continuată și de uz de fals, în formă

continuată. De asemenea, prin aceeași hotărâre, s-a dispus

anularea, între altele, a art. 18 și 19 din Hotărârea Adunării

Generale a Acționarilor SC A. SA din data de 27 iunie 1999, cât și a

contractului de asociere încheiat între părțile litigante.

Judecând apelurile promovate împotriva

acestei sentințe penale și menținând dispozițiile pe

latură civilă adoptate, Tribunalul București, secția I penală,

a reținut că în mod corect prima instanță a anulat, în

condițiile art. 348 C. proc. pen., art. 18 și 19 din Hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor SC A. SA din data de 27 iunie 1999,

constatând, în considerente, că aceste acte au fost falsificate; în ceea

ce privește contractul de asociere în participațiune al

părților, instanța de apel a notat nu doar că ar fi fost

încheiat cu încălcarea principiului specialității de

folosință, așa cum susține recurenta, ci și că

acesta este consecința directă a activității

infracționale a inculpatului, fiind una din modalitățile în care

aceasta s-a realizat.

De aceea, Înalta Curte impune

părților concluzia că falsul reținut de către instanțele

penale nu se limitează numai la clauzele cuprinse în art. 18 și 19

din Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor SC A. SA din data

de 27 iunie 1999, prin care s-a aprobat încheierea contractelor de asociere, ci

și asupra contractului însuși.

În acest context, afirmațiile

recurentei legate de data la care a fost încheiat contractul, aspect

față de care declararea ca falsă a hotărârii Adunării

Generale a Acționarilor ar trebui să nu producă efecte, sunt

contrazise de dispozitivul hotărârilor judecătorești penale, în

care nu numai hotărârea Adunării Generale a Acționarilor a fost

anulată, în parte, ci și contractul dintre părți.

În considerarea argumentelor expuse

mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este

legală, fiind pe deplin întrunite dispozițiile cuprinse în art. 322 pct.

4 C. proc. civ., iar criticile expuse nu justifică nici casarea, nici

modificarea sa, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

Stabilind astfel culpa procesuală

a recurentei în promovarea prezentei căi de atac, aceasta urmează a

fi obligată, în aplicarea art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu

aplicarea art. 316 C. proc. civ., la plata către intimată a

cheltuielilor de judecată.

Intimata a pretins cu acest titlu suma

totală de 19.549,48 lei, plătită cu titlu de onorariu în

perioada 01 noiembrie 2014 - 30 noiembrie 2015.

Cum însă recursul a fost promovat

în luna august 2015, doar factura din 09 decembrie 2015 și ordinul de

plată aferent atestă efectuarea de către intimată a unor

cheltuieli, în cuantum de 241,80 de lei, care pot fi puse în legătură

cu recursul și la plata cărora recurenta va fi obligată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta SC B. SRL

împotriva Deciziei civile nr. 275 din 18 mai 2015,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal

.

Obligă recurenta la

plata către intimată a sumei de 241,80 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 12 aprilie 2016.