ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 467/2016

Asupra recursului de față;

Prin

cererea adresată Tribunalului Constanța și înregistrată sub nr. x/com din 6

noiembrie 2000, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtul SC B. SA,

solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei, în baza Hotărârii

Adunării Generale a Acționarilor nr. 1 din 1 aprilie 2000 art. 4 pct. 4.1,

să încheie cu societatea reclamantă contract de vânzare-cumpărare privind

activul C., deținut în baza contractului de asociere în participațiune din 4

iulie 1995;

- obligarea pârâtei la plata daunelor

cominatorii de 200.000 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a

hotărârii și până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru

acest activ.

În motivare reclamanta a arătat că

între SC A. SRL, în calitate de asociat administrator și SC B. SA, în calitate

de asociat participant, s-a încheiat contractul de asociere în participațiune

din 4 iulie 1995.

Obiectul contractului de asociere l-a

constituit modernizarea activului C., în vederea exploatării lui, în comun.

Acest activ a beneficiat la termen și

în totalitate de investițiile prevăzute în contract, potrivit raportului de

evaluare din 2 martie 2000, reprezentând peste 15 % din valoarea activului.

În baza art. 27 din O.G. nr. 86/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999 și nr. 133/1999 reclamanta a adresat pârâtei

„cererea de cumpărare a activului ce formează obiectul contractului de

asocierea în participațiune.

Adunarea Generală a Acționarilor,

a societății pârâte din 1 aprilie 2000 a fost de acord cu încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, stabilind prețul de 387.173.000 lei, pe baza

raportului de evaluare din 2 martie 2000, acceptat de pârâtă.

În plus, cu adresa din 5 aprilie 2000

reprezentantul D. în Adunarea Generală a Acționarilor -SC B. SA, a

comunicat acordul instituției publice la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În motivarea cererii reclamanta a

depus la dosar Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie 2000 a Adunării Generale a

Acționarilor SC B. SA, Contractul de asociere din 4 iulie 1995 și acte

adiționale la acesta, Raportul de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000, acordul

D. nr. 439 din 25 aprilie 2000.

Prin întâmpinare pârâta a recunoscut

că prin Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie 2000, Adunarea Generală a SC B. SA și-a

însușit raportul de evaluare și a fost de acord cu vânzarea activului către

reclamantă, apreciind că și-a îndeplinit obligația de a acorda asociatului

dreptul de preemțiune la vânzare.

În raport de poziția sa, pârâta a

solicitat respingerea capătului de cerere privind plata daunelor cominatorii,

neputându-se reține vreo culpă în sarcina sa.

Prin sentința civilă nr. 3201 din 21

decembrie 2000 Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea, dispunând

obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare

pentru activul C. situat în Costinești, județul Constanța, respingând capătul

de cerere privind plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarele:

Părțile au încheiat la data 4 iulie

1995 contractul de locație a gestiunii nr. 970, având ca obiect exploatarea în

comun a unității C.

Prin Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie

2000 Adunarea Generală a Acționarilor SC B. SA a aprobat vânzarea cu plata în

rate a activului în litigiu la un preț ce urma să fie stabilit prin negociere

directă, pornindu-se de la valoarea de 387.173.000.lei, valoare stabilită prin

Raportul de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000.

Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998

privind privatizarea societăților comerciale din turism „Societățile comerciale

din turism la care statul este acționar și care au în derulare contracte de

locație a gestiunii, de închiriere sau de asociere în participațiune vor vinde

sau vor încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare

prin negociere directă cu locatarii sau cu asociații în termen de 3 luni de la

data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgentă".

Dispozițiile textului legal invocat

sunt obligatorii pentru societățile comerciale din turism dacă sunt îndeplinite

condițiile prevăzute.

Aceste norme sunt întărite și de

prevederile Legii nr. 133/1999 art. 12 alin. (1) pct. a ce prevede că „activele

disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului

de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de

asociere în participațiune, încheiate cu societățile comerciale și companiile

naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data

intrării în vigoare a prezentei legi vor fi vândute la solicitarea

deținătorului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după

deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș".

De altfel, pârâta, prin hotărârea

organului său deliberativ, și-a exprimat acordul la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a activului litigios, apreciind că sunt îndeplinite integral

condițiile prevăzute de normele legale în materie, la un preț ce urma să fie

negociat, pornindu-se de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, fapt

recunoscut și prin întâmpinare.

Întrucât pârâta și-a exprimat acordul

de voință asupra încheierii contractului de vânzare-cumpărare, stabilindu-se

atât obiectul vânzării, cât și un preț determinabil (practic, fiind în prezența

unui antecontract de vânzare-cumpărare) și față de caracterul obligatoriu a

dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 și art. 12 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 133/1999, prima instanță a admis cererea și a obligat pârâta să

încheie contractul de vânzare-cumpărare privind activul C.

Întrucât reclamanta nu a făcut dovada

culpei pârâtei, în sensul refuzului acesteia la negocierea și încheierea

contractului, pârâta recunoscând și prin întâmpinare acordul său la vânzarea

activului, prima instanță a respins capătul de cerere privind plata daunelor

cominatorii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta societatea SC B. SA criticând-o pentru neiegalitate și

netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art. 4 alin. (1) și

(4), art. 5 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, O.U.G. nr.

32/1998, O.U.G. nr. 88/1997 modificată de Legea nr. 99/1999, art. 287 C. proc.

civ.

S-a susținut că prin sentința mai sus

menționată prima instanță a hotărât în mod greșit, raportându-se la

dispozițiile O.U.G. nr. 32/1998, Legii nr. 99/1999 și Legii nr. 133/1999, fiind

greșită admiterea acțiunii reclamantei și obligarea pârâtei la vinderea

activului în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 239 din 7 mai

2015, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția perimării, ca

nefondată.

A fost admis apelul declarat de

apelantul pârât SC B. SA, împotriva sentinței civile nr. 3201 din 21 decembrie

2000 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. x/2000, în contradictoriu

cu intimata-reclamantă SC A. SRL.

A fost schimbată, în parte, sentința

apelată în sensul ca a fost respinsă acțiunea reclamantului în ce privește

obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare

pentru activul "C." situat în Costinești, jud. Constanța, ca

nefondată.

Au fost menținute celelalte

dispoziții.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de

24 mai 2001 Curtea de Apel Constanța a dispus suspendarea soluționării cauzei

în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea

Dosarului penal nr. x/P/2000 privind pe inculpatul E., directorul SC B. SA,

față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, obiectul

dosarului constituindu-l, printre altele, și derularea contractelor de asociere

în participațiune și vânzare cumpărare, încheiate de SC B. SA cu mai multe

societăți comerciale cu capital privat, între care se regăsește și cel

referitor la activul C., încheiat cu SC A. SRL ce face obiectul litigiului

dedus judecății.

La data de 29 decembrie 2014 SC B. SA

a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, precizându-se că Dosarul nr.

x/3/2009** al Tribunalului București a fost soluționat definitiv prin Decizia

penală nr. 180/A din 27 iunie 2014, astfel încât nu mai subzistă motivul

suspendării, cauza primind termen de judecată la data de 12 februarie 2015 și

număr nou de înregistrare în aplicația Ecris.

Excepția perimării apelului invocată

de intimata SC A. SRL a fost găsită nefondată.

Intimata SC A. SRL nu a formulat

recurs împotriva încheierii de perimare, deși avea această cale, pe toată

durata suspendării.

În cauză nu sunt îndeplinite

condițiile perimării.

În speță s-a dispus suspendarea

judecății întrucât s-a apreciat că infracțiunile pentru care era urmărit E.,

director al apelantei SC B. SA, pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra

soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Suspendarea în temeiul acestui text de

lege durează până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat

suspendarea a devenit irevocabilă (art. 244 (2) C. proc. civ.).

Susținerea intimatului potrivit căreia

în dosarul penal a cărui judecată a menținut măsura suspendării judecății

cauzei, SC A. SRL nu se numără printre societățile comerciale menționate în

hotărârea penală prin care fostul director al SC B. SA a fost pedepsit pentru

infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual,

uz de fals, contractul încheiat cu SC B. SA de asociere în participațiune

nefiind anulat, nu a fost găsită fondată și a fost înlăturată, hotărârea penală

având înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză.

Astfel, hotărârea definitivă - fapt

juridic - nu poate fi ignorată de terți sub motivul că nu au participat în

procesul finalizat prin adoptarea ei.

Puterea de lucru judecat a unei

hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod

definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul

și nu trebuie a fi contrazisă de o altă hotărâre, lato semn însemnând că

hotărârea beneficiază de o prezumție irefragrabilă că ea exprimă adevărul.

Deci, pentru a se invoca

obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea

unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități (de părți,

cauză și obiect) ci este necesară și suficientă probarea identității între

problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că între

apelanta SC B. SA, prin Sucursala Costinești și SC A. SRL s-a încheiat

contractul de asociere din 4 iulie 1995 ce avea ca obiect, exploatarea în comun

a unității: C. cu spațiile de depozitare și dependințele anexe".

Admiterea primului capăt de cerere din

acțiunea reclamantei-intimate SC A. SRL a fost greșită, prima instanță făcând o

greșită aplicare a dispozițiilor legale reținute, respectiv art. 5 din O.U.G.

nr. 32/1998, Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați

pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii nefiind

aplicabilă în cauză.

În ceea ce privește aplicarea art. 5

din O.U.G. nr. 32/1992, în vigoare la data depunerii acțiunii (6 noiembrie

2000), potrivit acestui text de lege s-a instituit un termen de decădere de 3

luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, termen în care trebuia

să se efectueze vânzarea sau încheierea contractelor de leasing imobiliar cu

clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă cu locatarii sau

asociații.

O.U.G. nr. 32/1998 a fost publicată în

M. Of. nr. 436 din 17 noiembrie 1998 și a intrat în vigoare la 3 decembrie

1992, în termen de 15 zile. Așadar termenul prevăzut la art. 5 din O.U.G. nr.

32/1996 se împlinea la 3 martie 1999.

Depășind acest termen, acțiunea ce

avea ca obiect obligarea societății de turism la care statul este acționar, cum

este și cazul apelantei, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai

putea fi admisă, decât în situația dovedirii a fi îndeplinite condițiile

reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1)

1

și alin. (3)

1

din O.U.G. nr. 32/1998.

Or, în cauză, intimata-reclamantă nu a

tăcut dovada depunerii solicitării scrise adresate apelantei, având ca obiect

intenția de cumpărare, în termenul de 30 de zile de la intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 32/1998 și nici dovada existenței deciziei Consiliului de

Administrație al apelantei SC B. SA cu privire la admiterea solicitării de

cumpărare, decizie nepusă în aplicare în termen.

O asemenea decizie nu există, intimata

netacând dovada formulării intenției de cumpărare.

În ce privește Legea nr. 133/1999,

potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din lege, puteau face obiectul vânzării

numai activele disponibile ale societății.

Or, activul ce a făcut obiectul

cauzei, nu reprezintă un activ disponibil, astfel că apelanta nu putea fi

obligată a-l vinde, prin adresele din 9 noiembrie 1999 (fila 23 dosar apel) și

din 23 martie 2000 (fila 22) ale SC B. SA adresate Camerei de Comerț și

Industrie a Municipiului București, arătându-se că aceasta nu are active

disponibile, astfel cum acestea au fost definite în art. 13 alin. (1) din Legea

nr. 133/1999, prima instanță netacând o analiză a aplicabilității dispozițiilor

Legii nr. 133/1999 în cauză.

În ce privește aplicarea O.U.G. nr.

88/1997, nu există acordul D. în vederea vânzării, punctul de vedere al

reprezentantului D. anexat la acțiune, reprezentând doar o parte din

documentația necesară a fi depusă pentru obținerea acordului D. în vederea

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (fila 25 dosar apel).

Lipsa acordului D. rezultă cu

prisosință din hotărârea penală depusă la dosarul cauzei (și care a dus la

suspendarea prezentei cauze), în cuprinsul său reținându-se „Cu privire la

înscrisurile depuse de inculpat, respectiv puncte de vedere ale

reprezentantului D., martorul F. arată că afirmațiile în sensul că este de

acord cu vânzarea nu reprezintă decât ceea ce exprimă, iar nu faptul că se

aprobă încheierea contractelor, care se perfectau după obținerea avizului D.,

evident, în acest sens fiind chiar faptul neîncheierii contractelor decât după

acționarea SC B. SA în instanță și obținerea de hotărâri irevocabile, în

același sens fiind și declarația martorului G., de asemenea reprezentant D. în

Adunarea Generală a Acționarilor a SC B. SA, care a precizat că nu au fost

supuse aprobării contractele, nefiind, de altfel, depuse documente pentru

analiza bonității agenților economici, ci se discuta de principiu

negocierea".

În mod eronat, de asemenea, s-a

reținut că „pârâta prin hotărârea organului său deliberativ și-a exprimat

acordul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului

litigios" (fila 38 dosar fond). Aceasta, deoarece prin Hotărârea Adunării

Generale a Acționarilor SC B. SA din 1 aprilie 2000 (fila 5 dosar fond) s-a

aprobat „valoarea de pornire a negocierii directe în vederea vânzării",

ceea ce înseamnă că între apelantă și intimată urma să aibă loc o negociere,

consimțământul în vederea încheierii actului urinând a fi dat la momentul

consemnării unui preț și exprimat la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Consimțământul valabil exprimat era

necesar să emane de la administrația societății sub forma unei decizii a

Consiliului de Administrație al SC B. SA, Hotărârea Adunării Generale a

Acționarilor, SC B. SA neputând fi considerată ca reprezentând voința

societară a acesteia, această hotărâre fiind anulată, integral, prin sentința

civilă nr. 4320 din 27 iunie 2000 a Tribunalului București pronunțată în

Dosarul nr. x/2000 (filele 35-36 dosar apel) rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 3608 din 8 iunie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data pronunțării hotărârii apelate

(21 decembrie 2000) exista deja sentința civilă nr. 4320 din 27 februarie 2000,

deci nu exista acordul apelantei la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Hotărârea judecătorească este

obligatorie și produce efecte între părți, succesorii acestora și este

opozabilă oricărui terț cât timp acesta nu face dovada contrară, emană de la o

autoritate publică înzestrată cu „imperium" și reprezintă o realitate

juridică și față de terți, în cauză intimata neputând afirma că nu avea

cunoștință de hotărârea de anulare, atâta vreme cât aceasta a fost depusă de

apelantă încă din 2001 (fila 35-36 dosar apel).

Hotărârea respectivă de anulare a

hotărârii SC B. SA din 1 mai 2000 produce efecte depline între părți, SC B. SA

fiind parte în hotărâre și fiind obligată prin hotărârea apelată la vânzarea

unui activ, avându-se în vedere tocmai aprobarea Adunării Generale a

Acționarilor din hotărârea Adunarii Generale a Acționarilor din 1

aprilie 2000 privind înstrăinarea unor active ale societății, fiind indubitabil

că apelanta nu poate fi obligată a încheia cu intimata contractul de

vânzare-cumpărare pentru un activ în situația în care Hotărârea Adunării

Generale a Acționarilor a vânzătorului de aprobare a vânzării a fost

anulată irevocabil.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanța, aducându-i următoarele

critici:

motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii.

Instanța de apel nu a motivat de ce

are o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză Decizia penală nr. 180/A/2014

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2009**,

având în vedere că suspendarea judecății apelului civil s-a dispus în timpul

urmării penale, înainte de sesizarea instanței penale cu rechizitoriu, iar

instanța penală nu a mai fost ulterior sesizată cu fapta care, în timpul

urmăririi penale, avea înrâurire hotărâtoare.

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2),

pronunțând hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța de apel a realizat o

neregularitate procedurală în soluționarea perimării, încălcând și aplicând

greșit prevederile art. 244 alin. (2), art. 248 și art. 250 alin. (1) din

V.C.P.C., art. 263 alin. (1) din V.C.P.P., art. 9 alin. (5) din Legea nr.

281/2003.

S-a apreciat că, în mod corect, prin

încheierea din 25 mai 2001 s-a dispus suspendarea judecății potrivit art. 244

pct. 2 din V.C.P.C., nefiind relevant faptul că recurenta-reclamantă nu a

formulat recurs împotriva încheierii de suspendare, deoarece nu exista nici un

interes pentru recurenta-reclamantă, termenul de perimare curgând în folosul

acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, ceea

ce este relevant în speță este data la care infracțiunea cercetată și-a pierdut

înrâurirea hotărâtoare asupra soluției civile, aceasta reprezentând data la

care suspendarea încetează, or, așa după cum s-au petrecut lucrurile în dosarul

penal, suspendarea a durat doar până la momentul pronunțării unei soluții

definitive de către procuror, deoarece instanța penală nu a fost sesizată cu

infracțiunea cercetată de procuror și care a reprezentat motivul suspendării.

S-a mai susținut că față de soluția

procurorului de netrimitere în judecată a inculpatului pentru fapta de a

încheia și derula contractul de asociere cu reclamanta, pentru fapta legată de

activul C. și pentru fapta legată de hotărâri Adunarii Generale a

Acționarilor ale SC B. SA având ca obiect activul C. ori privind SC A.

SRL, pârâta avea deschisă calea plângerii prevăzute de art. 275-278 din

V.C.P.P., însă aceasta nu a făcut dovada exercitării unui astfel de plângeri.

Potrivit art. 9 alin. (5) din Legea

nr. 281/2003, această plângere se putea exercita în termen de un an de la

intrarea în vigoare a legii, pârâta nefacând dovada exercitării acestei

plângeri.

De asemenea, recurenta-reclamantă a

mai susținut că pârâta avea posibilitatea și chiar obligația de a solicita

repunerea pe rol a cauzei după ce procurorul a adoptat soluția de netrimitere

în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii ce avea înrâurire hotărâtoare

asupra judecății din dosarul civil.

S-a mai opinat că nu prezintă

relevanță împrejurarea că hotărârea penală a rămas definitivă la data de 27

iunie 2014, deoarece judecata penală a avut loc pentru infracțiuni ale fostului

director al SC B. SA care nu au înrâurire asupra hotărârii civile, deoarece nu

vizează contractul de asociere nr. 970 din 4 iulie 1995, nu privesc SC A. SRL

și nici hotărâri Adunării Generale a Acționarilor ale SC B. SA având ca

obiect activul C. ori privind societatea SC A. SRL.

Analizând decizia recurată, prin

raportare Ia criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a motivat de ce

Decizia penală nr. 180/A din 27 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București,

secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2009** are o înrâurire hotărâtoare în ce

privește soluția din cauza de față, la pag.8 și 9 din cuprinsul hotărârii

instanței de apel.

De altfel, prin încheierea din 24 mai

2001 Curtea de Apel Constanța a dispus suspendarea soluționării cauzei în

temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., tocmai până la

soluționarea definitivă a dosarului penal în care a fost cercetat inculpatul

E., fostul director al societății SC B. SA, or, potrivit alin. (2) al aceluiași

articol, suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a

motivat suspendarea va deveni irevocabilă (în cazul unei hotărâri penale,

definitivă).

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a art.

244 alin. (2), art. 248 și art. 250 alin. (1) din V.C.P.C., art. 263 alin. (1)

din V.C.P.P. și art. 9 alin. (5) din Legea nr. 281/2003.

Recurenta-reclamantă încearcă să

acrediteze ideea că suspendarea dispusă de instanță nu trebuia să dureze decât

până la data la care procurorul de caz a întocmit rechizitoriul și a sesizat

instanța de judecată, motivat de faptul că prin acest rechizitoriu instanța de

judecată nu era sesizată cu fapte în legătură cu activul respectiv sau cu

societatea reclamantă.

Această critică nu poate fi reținută,

pe de o parte, pentru că, potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 coroborat cu alin.

(2) al aceluiași articol, suspendarea dăinuiește până când hotărârea pronunțată

în pricina care a motivat suspendarea a devenit definitivă, iar pe de altă

parte, pentru că nu poate fi luat în calcul termenul invocat de

recurenta-pârâtă, deoarece instanța de judecată putea să extindă urmărirea

penală și pentru alte fapte (procurorul neputând pronunța hotărâri definitive),

respectiv pentru faptele pretins a fi săvârșite în legătură cu activul în

litigiu sau în legătură cu societatea reclamantă, or, până la soluționarea

definitivă a procesului penal nu se putea cunoaște acest lucru, mai ales că, în

cauză, se dispusese suspendarea judecății tocmai pentru acest motiv.

Prin urmare, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile privind perimarea

judecării apelului în materie civilă.

recurate nu au fost criticate de către recurenta-reclamantă, astfel încât

acestea nu vor face obiectul analizei nici pentru instanța de recurs.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL Constanța împotriva Deciziei civile nr. 239

din 7 mai 2015, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi

3 martie 2016.