ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1160/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1160/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1160/2016
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr.
1.556 din 24 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a
civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare
formulată de contestatorul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice, în contradictoriu cu intimații A., SC B. SA, SC C. SRL și SC
D. SRL și ca rămasă fără obiect cererea de suspendare
a executării silite formulată de aceeași parte. Totodată,
l-a obligat pe contestator la plata cheltuielilor de judecată în cuantum
de 6.933 RON către intimata SC B. SA și în cuantum de 10.000 RON
către intimata SC D. SRL.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel contestatorul Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În fața
instanței învestite cu soluționarea apelului, la 22 aprilie 2015
intimații au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale
cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 16
și 17 și art. II din Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr.
77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat,
precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței
nr. 21/1996.
Prin
Încheierea din 10 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014,
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a dispus
sesizarea Curții Constituționale cu excepția de
neconstituționalitate menționată și a suspendat judecata
apelului declarat de apelantul-contestator Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1.556 din 24
noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,
până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Împotriva
acestei încheieri a formulat recurs contestatorul, solicitând casarea acesteia
și trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea reluării
judecății.
Autorul
căii de atac a indicat în memoriul de recurs motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., susținând că hotărârea
atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a normelor de drept material.
Prima dintre
criticile dezvoltate vizează aplicarea eronată de către
instanța de apel a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ., în condițiile în care litigiul dedus judecății a fost
pornit în anul 2014. Din această perspectivă, a arătat că
în cauză erau incidente dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul
C. proc. civ., în vigoare de la 15 februarie 2013, conform art. 24 din
același cod, care statuează că "dispozițiile legii noi
de procedură se aplică numai proceselor și executărilor
silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar nu
prevederile corespondente C. proc. civ. de la 1865.
A mai
susținut recurentul că abrogarea alin. (5) al art. 29 din Legea nr.
47/1992, care statua asupra suspendării de drept a judecății
cauzei în intervalul de soluționare a excepției de
neconstituționalitate, conduce la concluzia că luarea unei astfel de măsuri
nu mai poate rămâne la aprecierea instanței învestită cu
judecata fondului pricinii, în condițiile în care voința
legiuitorului a fost în sensul înlăturării acestei prevederi.
În
aceeași ordine de idei, recurentul a invocat dispozițiile art. 509
alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., care reglementează cazul de
revizuire a unei hotărâri în situația în care, după
rămânerea sa definitivă, "Curtea Constituțională s-a
pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând
neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei
excepții." În acest sens, autorul căii de atac a invocat Decizia
nr. 1.106/2010 a Curții Constituționale.
A doua
critică formulată vizează suspendarea judecății cauzei
de către instanța de apel în condițiile inexistenței în C.
proc. civ. de la 1865 și/sau în C. proc. civ. adoptat prin Legea nr.
134/2010 a unor prevederi exprese referitoare la posibilitatea dispunerii
acestei măsuri ca și consecință a invocării unei
excepții de neconstituționalitate, argument în considerarea căruia
a susținut că soluția pronunțată este lipsită de
temei legal.
În
continuare, subsumat acestei critici, recurentul a susținut că
soluția ce urmează a fi dată de Curtea Constituțională
nu este de natură să influențeze hotărârea instanței
de apel, aspect în raport cu care a arătat că în mod greșit s-a
reținut incidența în speță a art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul
C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a
judecății.
Ultima dintre
criticile dezvoltate de autorul căii de atac se referă la ordinea de
soluționare a cererilor părților, perspectivă din care a
arătat că, deși învestise instanța de apel cu o cerere de a
adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 al
Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene, cinci întrebări în
vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, în mod nelegal
Curtea de Apel a dispus cu prioritate asupra cererilor formulate de
intimați privind sesizarea Curții Constituționale cu
excepția de neconstituționalitate și de suspendare a
judecății.
Intimații
A., SC C. SRL, SC D. SRL și SC B. SA, prin întâmpinarea depusă la
dosar, în temeiul art. 486, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc.
civ., au invocat excepția nulității recursului, susținând
că recurentul, deși a indicat motivul de nelegalitate anterior
evocat, nu a dezvoltat critici care să poată fi subsumate acestuia,
în sensul că nu a precizat în concret care sunt dispozițiile legale
încălcate sau greșit aplicate, solicitând constatarea
nulității căii de extraordinare de atac. În subsidiar, au
solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința
menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și
temeinică.
Înalta Curte,
în temeiul art. 493 alin. (2) Noul C. proc. civ., a procedat la întocmirea
raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, care a
fost comunicat părților, astfel cum s-a dispus prin încheierea
pronunțată de completul de filtru în ședința de la 23
februarie 2016.
Deși li
s-a pus în vedere că pot formula punct de vedere la raportul asupra
admisibilității în principiul a recursului în termen de 10 zile de la
primirea acestuia, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., niciuna dintre
părțile în litigiu nu a uzat de acest drept.
Analizând
recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține
următoarele:
Obiectul
prezentului recurs îl constituie Încheierea din 10 iunie 2015,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, prin care au fost admise cererile
formulate de intimați referitor la sesizarea Curții Constituționale
cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale
și la suspendarea facultativă a judecății cauzei.
Față
de obiectul diferit al celor două cereri și de reglementarea
distinctă statuată de legiuitor pentru exercitarea căii de atac
a recursului împotriva hotărârii prin care a fost soluționată
fiecare dintre ele, instanța supremă le va analiza separat.
Potrivit art.
29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992:
"Sesizarea
Curții Constituționale se dispune de către instanța în
fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate,
printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților,
opinia instanței asupra excepție, și va fi însoțită de
dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost
ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și
susținerile părților, precum și dovezile necesare.
Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite
Curții Constituționale și numele părților din proces
cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă
excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.
(1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată
cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi
atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în
termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de
3 zile."
Astfel,
constatând că în speță, prin încheierea recurată,
instanța de apel a admis cererea de sesizare a instanței de
contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate
invocată de intimați, precum și că legiuitorul a instituit
calea de atac a recursului doar împotriva încheierilor prin care această
categorie de cereri au fost respinse ca inadmisibile, Înalta Curte impune
concluzia că prezentul recurs este inadmisibil raportat la soluția
dată cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Referitor la
recursul declarat împotriva soluției de admitere a cererii de suspendare a
judecății apelului formulat de contestator împotriva Sentinței
civile nr. 1.556 din 24 noiembrie 2014 a Tribunalului București,
secția a III-a civilă, până la soluționarea excepției
de neconstituționalitate, instanța supremă reține
incidența prevederilor art. 486 alin. (1), coroborat cu art. 414 alin. (1)
teza I Noul C. proc. civ., potrivit cărora încheierea prin care s-a dispus
suspendarea judecării procesului poate fi atacată cu recurs în mod
separat la instanța ierarhic superioară, norme în considerarea
cărora apreciază hotărârea atacată în recursul de
față ca fiind susceptibilă de a fi cenzurată în calea de
atac a recursului, în limitele în care criticile se îndreaptă exclusiv
împotriva măsurii suspendării judecății.
Față
de împrejurarea că autorul căii de atac și-a circumscris
criticile privind aplicarea greșită și încălcarea art. 244
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 și a art. 413 alin. (1) pct. 1
Noul C. proc. civ. cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8
Noul C. proc. civ., potrivit căruia este susceptibilă de reformare
hotărârea pronunțată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a normelor de drept material, instanța supremă,
constatând că textele legale indicate ca fiind greșit aplicate sunt
norme de procedură, iar nu de drept material, reține că nu se
încadrează în motivul de nelegalitate invocat de recurent, dar că pot
fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod
și, în considerarea acestui argument, apreciază ca neîntemeiată
excepția nulității recursului, formulată prin întâmpinare
de intimații A., SC B. SA, SC C. SRL și SC D. SRL.
În
consecință, Înalta Curte va analiza criticile dezvoltate de recurent
din perspectiva acestui caz de casare, care prevede că pot forma obiectul
cenzurii instanței de recurs hotărârile date cu încălcarea
regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea
nulității.
Asupra
criticii formulate de recurent referitor la greșita aplicare a
dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 în
soluționarea cererii de suspendare a judecății apelului,
raportat la promovarea contestației la executare ulterior intrării în
vigoarea a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte
reține că este vorba de o eroare materială, în realitate
instanța de apel făcând aplicarea textului legal corespondent, respectiv
art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., împrejurare care rezultă din
trimiterile instanței la texte din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr.
134/2010, care relevă că acesta a fost apreciat ca fiind actul care
guvernează din punct de vedere procesual litigiul dedus judecății.
Totodată,
această critică urmează a fi înlăturată ca
nefondată și în considerarea lipsei consecințelor juridice
decurgând din aplicarea uneia sau alteia dintre cele două norme asupra
soluției adoptate de instanță. Art. 244 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ., care prevede că "instanța poate suspenda judecata
când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența
sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte
judecăți", este preluat aproape identic în art. 413 alin. (1)
pct. 1 Noul C. proc. civ., potrivit căruia "instanța poate
suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de
existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte
judecăți", în ambele cazuri fiind vorba despre un caz de
suspendare facultativă a judecății, astfel că indicarea
textului legal din vechea reglementare nu este de natură să
producă consecințe juridice diferite de textul omolog din noua
reglementare.
Nici
argumentele invocate de recurent în sensul nelegalei admiteri a cererii de suspendare
a judecății apelului, în lipsa existenței unor prevederi
procesuale exprese care să abiliteze instanța în a dispune o asemenea
măsură în cazul admiterii cererii de sesizare cu o excepție de
neconstituționalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992 și al instituirii cazului de revizuire reglementat de
art. 509 alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., nu pot fi primite de
instanța de recurs, în considerarea celor ce succed.
Având în
vedere temeiul juridic în considerarea căruia instanța sesizată
a suspendat judecata cauzei până la soluționarea excepției de
neconstituționalitate, respectiv dispozițiile art. 413 alin. (1) pct.
1 Noul C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a
judecății, oferind judecătorului opțiunea de a aprecia
asupra oportunității aplicării acestei măsuri
față de împrejurările concrete ale cauzei, instanța
supremă reține că toate criticile anterior evocate, formulate de
autorul căii de atac, nu au relevanță în speță.
Astfel, lipsa
unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării
judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a
instanței de contencios constituțional cu excepția de
neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății
cauzei în intervalul de soluționare a excepției de
neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului,
manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter
obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei
asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste
împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța
nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare
facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei,
apreciază că măsura se impune.
Înalta Curte
apreciază că, pentru identitate de rațiune, aceleași
argumente se dovedesc valabile și din perspectiva criticii vizând
introducerea cazului de revizuire a hotărârii prevăzut de art. 509
alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., existența cazului de revizuire
neînlăturând per se posibilitatea suspendării facultative a
judecății până la soluționarea excepției de
neconstituționalitate.
De asemenea,
instanța supremă apreciază ca fiind nefondată și
critica formulată de recurent în sensul lipsei de influență a
soluției ce va fi pronunțată de Curtea Constituțională
asupra hotărârii instanței de apel, aspect în raport cu care a
arătat că, în mod greșit, s-a reținut incidența în
speță a art. 413 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., care reglementează
suspendarea facultativă a judecății.
Concluzia
Înaltei Curți se fondează pe împrejurarea că autorul căii
de atac nu și-a argumentat susținerea combătând argumentele
reținute în considerentele încheierii atacate, ci s-a limitat să
afirme doar că soluția instanței de contencios
constituțional nu este de natură să producă consecințe
asupra deciziei instanței de apel.
De asemenea,
instanța supremă apreciază că instanța de apel,
față de actele dosarului și de susținerile
părților, a considerat în mod corect că dezlegarea pricinii
depinde în mod necesar de soluționarea excepției de
neconstituționalitate, inclusiv în considerarea poziției procesuale a
intimaților, care au solicitat oprirea cursului judecății, în condițiile
în care le aparținea interesul soluționării cu celeritate a
cauzei.
Critica
privitoare la nesoluționarea prioritară a cererii de sesizare a
Curții de Justiție a Uniunii Europene poate fi circumscrisă tot
motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc.
civ., întrucât vizează o pretinsă încălcare a normelor de
procedură referitoare la ordinea discutării și
soluționării incidentelor de procedură.
Critica este
nefondată, pe de o parte pentru că nu există o dispoziție
legală care să reglementeze concursul dintre cererea de sesizare a
Curții Constituționale a României și cea de sesizare a
Curții de Justiție a Uniunii Europene și care să confere
preferință celei de-a doua cereri. Pe de altă parte,
instanța supremă constată că recurenta nu pretinde și
nici nu dovedește care este vătămarea suferită prin
soluționarea cu precădere a cererii de sesizare a Curții
Constituționale, câtă vreme sesizările au obiecte diferite,
vizează aspecte diferite și nu sunt interdependente, astfel că
soluționarea lor pe rând nu este aptă a prejudicia pe niciuna dintre
părțile litigante. În plus, în sprijinul ideii că nu există
un prejudiciu legat de modalitatea de soluționare a cererilor de sesizare
se cuvine menționat și faptul că părțile au convenit
la termenul din 27 mai 2015 discutarea cu prioritate a cererii de sesizare a
Curții Constituționale, ceea ce exclude orice idee de nesocotire a
unei dispoziții procedurale, instanța de apel dând
eficiență principiului disponibilității.
În
considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (6)
C. proc. civ., urmează să respingă recursul.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de recurentul-contestator Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, împotriva Încheierii din 10 iunie 2015,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, în Dosarul nr. x/3/2014.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 21 iunie 2016.
Procesat de