ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 288/2018

Ședința publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, secția Civilă la 16 mai 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., i-a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea pârâtului C. la plata contravalorii manoperei conform contractului din 05 martie 2002, în cuantum de 26.000 RON (fără T.V.A.), sumă la care se adaugă dobânzile conform prevederilor legale și penalități în cuantum de 0.5% pe zi, calculate asupra valorii neachitate, precum și obligarea pârâtei B. la plata către societate a sumei de 15.600 RON, ce reprezintă contravaloarea facturii nr. x din 29 aprilie 2002 și a chitanțelor aferente acesteia, sumă la care se adaugă dobânzile conform prevederilor legale și penalități în cuantum de 0,5% pe zi, calculate asupra valorii neachitate.

La 4 decembrie 2014, reclamanta a depus cerere precizatoare și modificatoare.

Cu privire la B., având în vedere că a fost deja obligată la plata sumei de 15.600 RON prin decizia penală nr. 787 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, nu mai solicită obligarea acesteia la plata sumei de 15.600 RON, încasată la 29 aprilie 2002.

Având în vedere faptul că societatea a fost lipsită de folosința acestei sume (de 15.600 RON) din anul 2002 la zi, solicită obligarea pârâtei să plătească dobânda legală din 29 aprilie 2002 până la data achitării efective a creanței. Arată că se aplică în cauză dobânda legală în materie comercială.

Având în vedere devalorizarea monedei naționale în perioada 29 aprile 2002 - 18 iunie 2014 (data pronunțării deciziei penale), solicită obligarea pârâtei la plata actualizării sumei de 15.600 RON, începând cu 29 aprilie 2002 și până la 18 iunie 2014.

Cu privire la C., solicită obligarea la plata sumei de 26.000 RON, valoare manoperă conform Contract nr. x din 05 martie 2002; obligarea pârâtului la plata actualizării sumei de 26.000 RON, începând cu 30 mai 2002 până la restituirea efectivă a creanței principale; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale la suma de 26.000 RON, începând cu 30 mai 2002 până la restituirea efectivă a creanței principale; obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere de 0,5% pe fiecare zi de întârziere.

La 7 mai 2015, reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea cererii, obligarea chematului în garanție la plata sumei de 26.000 RON (în locul pârâtului C.); obligarea chematului în garanție la plata actualizării sumei de 26.000 RON de la 30 mai 2002 și până la restituirea efectivă a creanței principale (în locul pârâtului C.); obligarea chematului în garanție la plata dobânzii legale a sumei de 26.000 RON de la 30 mai 2002 și până la restituirea efectivă a creanței principale (în locul pârâtului C.); obligarea la plata sumei de 5000 euro cu titlu de daune morale pentru tergiversarea cauzei din 2002 și până în anul 2014; obligarea la plata eventualelor cheltuieli de judecată față de C..

Prin sentința civilă nr. 8236 din 19 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București a fost respinsă excepția prescripției, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. față de pârâta B., a fost respinsă respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. față de pârâta B.; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. față de pârâtul C. și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței civile nr. 8236 din 19 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Sectorului 4 București, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 4275 din 6 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 8236 din data de 19.06.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București în contradictoriu cu intimații B. și C. ca neîntemeiat și a luat act că intimatul-pârât C. nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., susținând că recursul îl vizează doar pe intimatul-pârât C., hotărârea pronunțată de curtea de apel fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1096 din C. civ. de la 1864, precum și cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 787/2014 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la 24 octombrie 2017.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 20 noiembrie 2017.

La termenul din 13 februarie 2018, instanța supremă a invocat ex officio excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, așa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speță nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată competența de soluționare a căii de atac în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4275 din 6 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.