ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 262/RC/2016

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 995 din data de 16 septembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Constanța, în Dosarul nr. x/212/2014, s-a dispus, printre altele, în baza art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj asupra unui polițist.

În baza art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de port și folosirea fără drept de obiecte periculoase.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat pedeapsa cea mai grea de 3 ani care a fost majorată cu sporul de 8 luni, în final inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 3 ani și 8 luni închisoare, pedeapsă ce se va executa în regim de detenție, conform art. 60 C. pen.

În baza art. 72 C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei de 3 ani și 8 luni închisoare, perioada reținerii și arestării preventive de la data de 03 iunie 2010 la 10 iunie 2010.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri inculpații A. și B.

Prin Decizia nr. 139/P din 8 februarie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a dispus, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului formulat de către inculpatul A., desființarea, în parte, a sentinței penale nr. 995 din data de 16 septembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Constanța, în Dosarul nr. x/212/2014, și rejudecând, cu privire la inculpatul A., a redus pedeapsa aplicată inculpatului: de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj asupra unui polițist prev. de art. 257 alin. (1),4 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. și de la 2 ani închisoare la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de port și folosirea fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 38 C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care s-a aplicat un spor de 4 luni închisoare (reprezentând o treime din cealaltă pedeapsă stabilite), rezultând astfel pedeapsa de 2 ani și 4 luni închisoare.

Pentru a decide astfel, față de ansamblul mijloacelor de probă examinate în cauză, instanța de apel, în esență, a reținut că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., astfel cum au fost descrise în hotărâre, sunt dovedite și au fost săvârșite cu vinovăția prevăzută de legea penală, respectiv cu intenție directă și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. și de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., sens în care, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Cererea de recurs în casație a fost întemeiată pe cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., iar, în motivare, în esență, s-a criticat decizia atacată raportat la faptul că inculpatul a fost condamnat pentru două fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, respectiv fapta de ultraj și fapta de port și folosire fără drept de obiecte periculoase, astfel că, în cauză, se impunea achitarea inculpatului în temeiul disp. art. 16 lit. b) C. proc. pen., relativ la săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 372 alin. (1), lit. a) și alin. (2) C. pen. și art. 257 alin. (1) și (4) C. pen.

În ceea ce privește fapta prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen.,

apărarea a arătat că pentru existența elementului material al laturii obiective a acestei infracțiuni, este necesar ca portul sau folosirea fără drept a cuțitului să se realizeze in condiții strict determinate, respectiv la adunări publice, manifestări cultural-sportive, locuri special amenajate și autorizate pentru distracție si agrement sau in mijloace de transport in comun.

În speță, apărarea a arătat că potrivit probatoriului, festivitățile cultural artistice au avut loc pe data de 29 mai 2010, iar incidentul a avut loc in data de 30 mai 2010, in jurul orelor 1:00-2:00, incidentul a avut loc pe str. ..., respectiv la o distanță apreciabilă de câteva sute de metri de locul special amenajat și autorizat pentru distracție, toți martorii audiați (in special in faza de urmărire penală) au confirmat că incidentul a avut loc după festivitățile cultural artistice și de asemenea, prin adresa Primăriei Ovidiu s-a confirmat faptul că manifestările culturale - festivitățile Zilele Orașului Ovidiu, au avut loc in data de 29 mai 2010, acestea terminându-se în jurul orelor 23:00.

Așadar, apărarea a arătat că toate probele administrate au confirmat, pe de o parte, că incidentul a avut loc după încheierea manifestărilor culturale, iar pe de alta parte, că incidentul a avut loc pe str. ..., respectiv în altă parte decât locul manifestării culturale/locul special amenajat și autorizat pentru distracție, la o distanta apreciabilă, de câteva sute de metri.

Astfel, în opinia apărării, în situația in care nu este îndeplinită cerința legiuitorului, relativ la a purta cuțitul in locurile publice concret menționate și in condițiile exclusiv indicate de textul de lege, fapta nu este prevăzută de legea penală, urmând a se dispune admiterea recursului in casație, achitarea inculpatului conform disp. art. 16, lit. b) C. proc. pen., întrucât lipsește elementul material din cadrul laturii obiective a infracțiunii.

În ceea ce privește fapta de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., de asemenea, apărarea a arătat că se impune achitarea

inculpatului A., având in vedere disp. art. 16 lit. b) C. proc. pen., susținându-se că pentru existenta urmării imediate a laturii obiective a acestei infracțiuni, este necesar să se realizeze in condiții strict determinate, iar in speță, condițiile strict determinate sunt cele relativ la loviri sau alte violente, săvârșite împotriva funcționarului public.

Astfel, s-a susținut că pentru a exista urmarea imediată a laturii obiective a infracțiunii de ultraj trebuie sa fie îndeplinită și condiția ca actele de violență să fie cauzatoare de suferințe fizice, or, în cazul de față, actele de violenta nu au fost cauzatoare de suferințe fizice, așa cum a confirmat chiar persoana vătămata C., care a precizat in fața instanței de judecata in fond (fila 48) că nu a avut cauzată vreo suferința fizică ca urmare a acestei acțiuni a inculpatului, dar și anterior în faza de urmărire penală a declarat că nu a suferit leziuni in urma agresiunilor exercitate asupra sa de A.. S-a arătat că aceste aspecte susținute în apărare sunt evidențiate și de camerele de luat vederi, conform înregistrărilor de la dosar.

În aceste condiții, apărarea a solicitat să se constate faptul că lipsește urmarea imediată a laturii obiective a săvârșirii infracțiunii de ultraj, întrucât lipsește suferința fizică a persoanei vătămate, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului in casație și cu privire la acest aspect, fiind aplicabile in cauza disp. art. 16 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Concluzionând, prin cererea de recurs în casație, apărarea a solicitat, admiterea recursului în casație și achitarea inculpatului în temeiul disp. art. 16 lit. b) C. proc. pen., în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 372 alin. (1), lit. a) și alin. (2) C. pen. și de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen.

După îndeplinirea procedurii prevăzute de art.

439 alin. (2) C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 29 martie 2016, când, s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilității cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 27 mai 2016, precum și întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casație formulat de inculpat, s-a concluzionat că cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește cerințele prev. de art. 434, 436 alin. (1), precum și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea nr. 195/RC din data de 27 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/1/2016, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 24 iunie 2016, ocazie cu care, apărătorii recurentului inculpat au solicitat, în esență,

admiterea recursului în casație, desființarea hotărârile instanțelor de fond și de apel și pronunțarea unei soluții legale, fiind incidente dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen., raportat la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv, fapta nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, s-a solicitat achitarea inculpatului A. în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., întrucât trebuie să se înlăture greșita aplicare a legii. Argumentele apărării au fost

redate, pe larg, în practicaua prezentei decizii, fătă a mai fi reluate așadar în considerente.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, recurentul inculpat

A.

a formulat recurs în casație, întemeiat pe cazul de casare

prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, prin motivele de recurs în casație formulate, recurentul inculpat a apreciat că se impune achitarea sa, având în vedere că probatoriul administrat în cauză relevă faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat, sens în care, faptele imputate acestuia și pentru care, în mod greșit s-a dispus condamnarea sa, nu sunt prevăzute de legea penală, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 lit. b) C. proc. pen.

În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de apel pentru săvârșirea infracțiunilor de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. și de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., reținându-se, în esență, că fapta inculpatului A. care la data de 30 mai 2010, în jurul orei 01.30, a introdus în mod intenționat agresiv degetul în ochiul polițistului comunitar C., aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. De asemenea, s-a reținut, că fapta inculpatului A., care la data de 30 mai 2010, în jurul orei 01.30, cu ocazia sărbătoririi zilelor orașului Ovidiu, a purtat asupra sa un cuțit pe care l-a folosit pentru a amenința pe agentul de poliție D. din cadrul Poliției Orașului Ovidiu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat prin recursul în casație vizează greșita condamnare pentru fapta de a purta sau folosi fără drept obiecte periculoase, prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., dar și pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., întrucât, în opinia apărării, faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În acest sens, pentru prima infracțiune, apărarea a arătat că lipsește elementul material al laturii obiective, având în vedere că nu este îndeplinită cerința legiuitorului relativ la portul cuțitului în condițiile strict determinate în conținutul art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., întrucât incidentul a avut loc ulterior spectacolului organizat pentru sărbătorirea zilelor orașului și în alt loc, așadar nu în locurile publice concret menționate și în condițiile exclusiv indicate de textul de lege.

Cu privire la acest aspect, se constată că instanțele de fond și apel au reținut că, în

concret, în prezenta cauză, deși spectacolul organizat pentru sărbătorirea zilelor orașului Ovidiu se terminase în data de 30 mai 2010 în jurul orei 01:00 noaptea, la fața locului, și mai ales în terasele și barurile apropierea șoselei naționale care străbate orașul Ovidiu mai rămăseseră multe persoane care participaseră la acel spectacol (aspect care a reieșit atât din declarațiile mai multor persoane audiate în cauză, cât și din înregistrările video ale sistemului public de supraveghere a zonei respective). Astfel, instanțele au reținut că fapta inculpatului de a

purta asupra sa un cuțit pe care l-a folosit pentru a amenința pe agentul de poliție D. din cadrul Poliției Orașului Ovidiu, realizează elementul material al infracțiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește a doua faptă, apărarea a susținut, de asemenea, că lipsește urmarea imediată a laturii obiective a infracțiunii de ultraj, întrucât, în cauză, actele de violență nu au fost cauzatoare de suferințe fizice.

De asemenea, și sub acest aspect, se constată că instanțele au avut în vedere împrejurarea că lovitura cu degetul aplicată de către inculpatul A. în zona feței polițistului C. Ovidiu a fost de natură să producă suferințe fizice polițistului, în sensul dispozițiilor art. 193 alin. (1) C. pen., iar cu privire la faptul că nu au fost stabilite un număr de zile de îngrijiri medicale s-a menționat că acest aspect nu înseamnă că nu au fost cauzate suferințe fizice persoanei vătămate, ci doar că regimul sancționator pentru infracțiunea de ultraj nu va face referire la art. 193 alin. (2) C. pen., ci la art. 193 alin. (1) C. pen. Prin urmare, instanțele de fond și apel au concluzionat că fapta inculpatului A. din data de 30 mai 2010, în jurul orei 01.30, de a introduce în mod intenționat agresiv degetul în ochiul polițistului comunitar C., aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, realizează elementul material al infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen.

Așadar, se poate observa că recurentul inculpat critică situația de fapt așa cum a fost reținută de către instanțele de fond pe baza probatoriului administrat în cauză, care, în opinia apărării, nu pot concluziona în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, critici care în mod evident nu constituie motive de casație, întrucât, așa cum au fost formulate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Toate aspectele menționate de inculpatul A. în cuprinsul recursului în casație presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul nici unuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Așadar, se constată că, prin motivele de recurs în casație se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Or, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte reamintește că scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză, concordanța acesteia cu probele administrate și încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

Prin urmare, critici cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor, vinovăția inculpatului, modul de apreciere al probatoriului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind, așa cum s-a arătat, scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Mai mult, așa cum se poate observa, în argumentarea motivelor de recurs în casație, recurentul inculpat a făcut referire la probele administrate în cauză (declarații de martori, declarație parte vătămată, înregistrarea video), susținându-se că în raport de probatoriul administrat se impunea pronunțarea unei soluții de achitare sau că faptele reținute nu se suprapun, în opinia apărării, condițiilor de incriminare prevăzute de legiuitor, ceea ce constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație.

Totodată, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea faptelor reținute în sarcina acestuia, instanța are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond și de apel - care nu poate fi schimbată - și care, de altfel, contrar susținerilor inculpatului, conduce la concluzia că acesta a săvârșit faptele cu forma de vinovăție cerută de lege și în modalitatea descrisă în considerentele hotărârii atacate.

Așadar, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casație invocate nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel și care să conducă la o altă soluție favorabilă inculpatului - cea de achitare.

În fine, în condițiile în care motivele recursului în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt neputând fi cenzurate prin prezenta cale de atac, se constată că aceste motive nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispozițiile legale în materie.

Pe de altă parte, contrar susținerilor apărării, situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu infracțiunilor de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. și de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. și, de asemenea, se constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 139/P din data de 08 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/212/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 139/P din data de 08 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/212/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 80 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2016.