ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1207/2016

HOTĂRÂRE

26.05.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1207/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1207/2016

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov,

petentul Biroul Executorului Judecătoresc A., prin reprezentant legat a solicitat încuviințarea executării silite prin poprire a titlului executoriu constând în contractul de credit nr. 402354556 din 18 aprilie 2009, privind pe creditorul B. SA, cu sediul ales la SPARL C. din București, sector 1, și pe debitoarea D., domiciliată în Săcele, jud. Brașov.

Prin încheierea din 5 aprilie 2016, Judecătoria Brașov

a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 651 alin.

(1)

C. proc. civ. instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Totodată, potrivit art. 782 C. proc. civ., „poprirea se înființează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc ai cărui birou se află în circumscripția curții de apel unde își are domiciliul sau sediul debitorul ori terțul poprit”, respectiv „în cazul popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, competența aparține executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția curții de apel de la domiciliul sau sediul debitorului ori, după caz, de la sediul principal sau, după caz, de la sediiie secundare ale instituției de credit unde debitorul și-a deschis contul”, sub sancțiunea prevăzută de art. 652 alin. (5) C. proc. civ.

În

speță, creditorul s-a adresat petentului Biroul Executorului Judecătoresc A., cu sediul în București, astfel încât a ales competența acestui organ de executare pentru înființarea popririi în considerarea sediului terțului poprit și în acest tel din coroborarea art. 782 alin. (1) teza finală și respectiv alin. (2) al aceluiași articol C. proc. civ. cu art. 651 alin. (1) C. proc. civ., se reține că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, Ia data sesizării organului, de executare sediul terțului poprit.

Învestită prin declinare,

Judecătoria sectorului 4 București

a pronunțat sentința civilă nr. 4552 din 22 aprilie 2016 prin care a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Brașov și, constatând ivit conflictul de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului, iar în materia executării silite sunt incidente dispozițiile art. 126 alin. (1) teza finală C. proc. civ., competența instanței de executare fiind o competența exclusivă, părțile neputând deroga de la aceasta în virtutea acordului lor de voințe.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost iegal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 373 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865 stabileau competența în materia încuviințării silite în favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, daca legea nu prevedea altfel.

Având în vedere că executarea silită se poate desfășura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

Noul C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 a propus eliminarea competenței multiple a instanțelor de executare, introducând criteriul stabilirii acesteia în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, cu excepția situației prevăzută de dispozițiile art. 819 C. proc. civ., respectiv aceea când se urmărește executarea unui bun imobil, precum și în cazul în care legea prevede altfel.

Acest nou criteriu de stabilire a competenței instanței de executare prin art. 650 alin. (3) C. proc. civ., conținea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor și debitor.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă că, în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc, marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea Instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În

prezenta cauză, așa cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de încuviințare a executării silite este 24 martie 2016.

Prin urmare, la data sesizării instanței prevederile art. 650 C. proc. civ. erau declarate neconstituționale, astfel încât instanța de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

În

această situație, s-ar putea aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei declarate neconstituționale, situație În care prin „Instanța de executare” s-ar înțelege instanța locului unde se desfășoară executarea silită, potrivit regulilor C. proc. civ. de la 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.

În

aceeași măsură, însă, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, declararea ca neconstitutională a dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.

Chiar dacă în doctrină există și opînia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituționale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și relua efectele dispozițiile abrogate de legea neconstituțională, nu se poate reveni la soluția anterioară, respectiv instanța locului unde se desfășoară executarea silită. În acest sens, pledează dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că singura soluție care se impune este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare Ia domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan exeeuțional competența teritorială de drept comun, reglementată de art. 107 C. proc. civ.

Prin ieșirea din vigoare a normei speciale de competență, aplicabilă cererilor de încuviințare a executării silite, contestațiilor la executare și oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite [art. 650 alin. (2) C. proc. civ.], s-a creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competență teritorială, chiar dacă această norma este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată și doar în mod complinitor, prin analogie, și fazei de executare silită.

Temeiul acestei soluții îl constituie art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Se reține că stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) C. proc. civ. consacră competența materială a judecătoriei ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare, unicitatea instanței de executare și posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a

unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite, precum locul executării silite.

Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitoarei D. este în localitatea Săcele, jud. Brașov, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov, judecătorie în circumscripția căreia se află domiciliul debitoarei.