ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Dispoziția nr. 1845 din 22 iulie 2005, primarul Municipiului Cluj-Napoca a stabilit în favoarea reclamanților D.A.D. și I.M.I. măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 243.382 lei pentru terenul nerestituit în natură, în suprafață de 1.237 mp, situat în Cluj, Calea Dorobanților nr. 136, înscris în C.F., Cluj. Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, la data de 06 septembrie 2005, reclamanții D.A.D. și I.M.I. au solicitat modificarea Dispoziției din 22 iulie 2005 a primarului Municipiului Cluj-Napoca, în sensul restituirii suprafeței de 1.237 mp teren prin compensare cu o suprafață de teren învecinată și acordării de despăgubiri și pentru construcțiile ce s-au aflat pe teren, în prezent demolate.

În subsidiar, au solicitat acordarea unor despăgubiri bănești, atât pentru teren cât și pentru construcții, la valoarea de piață a acestora. Prin sentința civilă nr. 78 din 24 ianuarie 2006, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de către reclamanți. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 62/A din 28 februarie 2007, Curtea de Apel Cluj a admis apelul și a schimbat în parte sentința. A admis în parte contestația, a anulat în parte Dispoziția din 22 iulie 2005 a primarului Municipiului Cluj-Napoca, în sensul obligării pârâtului la acordarea și stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent și pentru construcțiile expropriate și demolate, înscrise în Coala A a C.F., Cluj-Napoca, compuse din casă de piatră cu două camere, bucătărie și dependințe, conform evaluărilor și cuantumului prevăzute de art. 11 alin. (5) și (7) din Legea nr. 10/2001.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Recursul declarat de reclamanții D.A.D. și S.D.P., ca moștenitoare a defunctei I.M.I., împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia civilă nr. 7986 din 26 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj. Rejudecând apelul, prin Decizia civilă nr. 370/A/2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de reclamanții D.A.D. și I.M.I. (decedată, succesoare fiindu-i S.D.P.) împotriva sentinței civile nr. 78 din 24 ianuarie 2006 a Tribunalului Cluj. A schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea reclamanților și a dispus anularea parțială a Dispoziției nr. 1845 din 22 iulie 2005 a primarului Municipiului Cluj-Napoca.

A stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 601.208 euro (echivalent în lei la data plății efective) corespunzătoare suprafeței de 1.237 mp teren înscris inițial în C.F. Cluj-Napoca, precum și în sumă de 59138 euro (echivalent în lei la data plății efective) corespunzătoare construcției casă compusă din 3 camere, bucătărie, antreu, baie, cămară, sas și pivniță (înscrisă în C.F. Cluj-Napoca) și fundației edificate pe terenul sus-arătat. A menținut celelalte prevederi ale dispoziției, privitoare la obligația reclamanților de a restitui în valoare actualizată despăgubirile primite cu ocazia exproprierii imobilului.

Hotărârea Curții de Apel Cluj a rămas irevocabilă prin decizia nr. 8643/08 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca și ca lipsit de interes recursul formulat de Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 2014 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții apelanți S.D.P. și D.A.D. au solicitat să se dispună, în contradictoriu cu primarul Municipiului Cluj-Napoca și Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, în sensul indicării primarului Municipiului Cluj-Napoca și a Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 ca fiind debitorii obligației de plată a sumei de 660.346 euro.

Prin încheierea pronunțată la data de 03 decembrie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins această cerere ca nefondată. Instanța a avut în vedere următoarele considerente: În motivarea Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj s-a arătat, între altele, că Dispoziția fiind emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca la data de 22 iulie 2005, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt incidente în cauză cu forță obligatorie cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 52/2007, decizie conform căreia prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În aceste circumstanțe ale cauzei, instanța de apel a procedat ea însăși la administrarea probei cu expertiză pentru a se determina valoarea imobilelor ce nu le pot fi restituite în natură reclamanților, stabilind și indicând în dispozitivul deciziei pronunțate cuantumul valoric al despăgubirilor bănești cuvenite reclamanților. Este real că nici în dispozitivul deciziei, nici în considerentele ei nu s-a arătat în mod expres cine sunt debitorii obligației de plată a despăgubirilor, însă aceasta își are cauza în faptul că însăși Legea nr. 10/2001 nu impunea o astfel de menționare.

Examinarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în conținutul ei în vigoare la data de 22 iulie 2005 (la data când a fost emisă de către primarul Municipiului Cluj-Napoca dispoziția nr. 1845 privitoare la reclamanți), trimite la concluzia că primarul, ca entitate emitentă a dispoziției, nu avea obligația de a plăti din bugetul unității administrativ-teritoriale sumele de bani acordate cu titlu de despăgubire persoanelor îndreptățite. Tot astfel, legea nu lasă nicio îndoială asupra faptului că nu puteau fi considerate debitoare comisiile de aplicare a Legii nr. 10/2001 constituite în cadrul primăriilor. Legea nr. 10/2001 cuprindea însă, la data de 22 iulie 2005, un cap. V intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești”, înglobând art. 36-40 ale legii.

Aceste prevederi legale lasă îndeajuns de limpede a se înțelege că plata efectivă a despăgubirilor bănești stabilite nu cădea, atunci când emitent al notificării era primarul, în sarcina acestuia, a primăriei ori a autorității administrativ-teritoriale sau a consiliului local. În sensul celor stabilite prin art. 40 al legii, cădea în sarcina Statului Român luarea măsurilor normative și administrative necesare acordării efective a despăgubirilor, astfel încât drepturile recunoscute, inclusiv prin hotărâri judecătorești, în favoarea persoanelor îndreptățite să devină efective, iar nu să rămână iluzorii.

În concluzie, a arătat instanța de apel, dispozițiile legale incidente procesului nu îngăduiau a se menționa, în dispozitivul ori în considerentele deciziei a cărei lămurire se solicită, că debitorii sumelor de bani stabilite în favoarea reclamanților erau primarul Municipiului Cluj-Napoca ori Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, după cum nici prin interpretarea ei nu s-ar putea ajunge la o astfel de concluzie. Împotriva încheierii din 03 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta S.D.P. Prin motivele de recurs, reclamanta formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 3 C. civ. din 1864, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 1. Încheierea recurată este dată cu încălcarea art. 3 C. civ. din anul 1864. Instanța de apel a refuzat să constate faptul că debitorul obligației de plată este pârâtul din cauză motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede o astfel de obligație în sarcina unității administrativ-teritoriale. Argumentația instanței de apel este centrată pe ideea că prevederile Legii nr. 10/2001 nu conțin o dispoziție în sensul obligării unității deținătoare la plata despăgubirilor, astfel că instanța nu ar putea dispune în acest sens.

Cu alte cuvinte, în lipsa unei dispoziții exprese, deși ar fi avut obligația procesuală de a pronunța o soluție care să tranșeze situația, instanța de apel nu a făcut aplicarea normelor generale în materia executării obligațiilor. Instanța de apel, în mod eronat a ignorat prevederile art. 1073 C. civ., conform căruia „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul, la dezdăunare”. Este fără îndoială că obligația de dezdăunare aparține aceluiași debitor. Instanța de apel s-a limitat la a constata că nu există dispoziții exprese față de care să constate calitatea de debitor a pârâtului în cauză. Prin urmare, încheierea recurată este dată cu încălcarea art. 3 C. civ.

2. Încheierea recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1073 C. civ. Instanța de apel a statuat în mod corect că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data de 22 iulie 2005, în acord cu Decizia nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite pentru soluționarea recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și prin care s-a stabilit că normele speciale cu privire la procedura administrativă de acordare a despăgubirilor bănești introduse prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, art. 36 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data de 22 iulie 2005) prevede că „despăgubirile bănești se acordă conform prevederilor prezentului capitol”. Obligația de plată a despăgubirilor bănești aparține, în lipsa unei prevederi exprese, debitorului obligației de restituire a imobilului. Anterior anului 2005, când a fost adoptată Legea nr. 247/2005, nu a existat o procedură specială de acordare a despăgubirilor și nici nu au fost în vigoare norme care să instituie obligația de plată în sarcina exclusivă a statului. În lipsa unei stipulații contrare, obligația de plată a despăgubirilor revenea unității deținătoare, în calitate de debitor al obligației de restituire.

De altfel, prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte a decis că statul român poate fi subiect al raportului juridic născut în aplicarea Legii nr. 10/2001, numai în situația de excepție reglementată de art. 28 alin. (3) din lege, și anume atunci când unitatea deținătoare nu poate fi identificată. Instanța de apel a ignorat prevederile generale în materia executării obligațiilor, deși era obligată să țină cont de acestea în contextul în care legea specială nu conține norme exprese care să instituie o situație de excepție.

Este adevărat că în titlul executoriu nu se menționează în mod expres cine este obligat să achite suma de 660.346 euro, însă trebuie avut în vedere faptul că, întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 nu specifică faptul că altcineva decât unitatea deținătoare ar fi ținută să achite despăgubirile bănești, devin aplicabile normele generale în materia executării obligațiilor prin echivalent, în situația în care executarea în natură nu mai este posibilă, respectiv art. 1073 C. civ. 3. În cauză sunt direct aplicabile, prioritar normelor interne, prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. La data soluționării notificării, nu exista în dreptul intern vreo prevedere care să stabilească faptul că plata despăgubirilor se va face de către o altă persoană decât unitatea deținătoare.

Într-o decizie emisă într-un recurs în interesul legii (Decizia nr. 27/2011), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că raportul juridic creat prin aplicarea Legii nr. 10/2001 se stabilește între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare a bunului sau unitatea implicată în privatizare, iar statul român poate fi subiect al raportului juridic născut din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, numai în situația de excepție reglementată de art. 28 alin. (3) din lege, și anume atunci când unitatea deținătoare nu poate fi identificată. Or, întrucât raportul juridic se stabilește între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare, este evident că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitățile deținătoare erau obligate la plata despăgubirilor bănești, în virtutea Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

4. Încheierea recurată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a prevederilor Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului C.E.D.O., prin practica sa constantă, a statuat că lipsirea unei părți de despăgubiri pe o perioada mare de timp, împreună cu lipsa vreunui demers din partea autorităților în vederea achitării acestora și cu o procedură de selecție aleatorie a dosarelor ce lasă loc arbitrarului, reprezintă o lipsire de proprietate, ce face incidență a doua normă a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. C.E.D.O. a statuat că justul echilibru nu există atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă.

Or, intervalul mare de timp în care părțile nu au putut beneficia de despăgubiri și imposibilitatea în care s-au aflat de a accelera mecanismul de funcționare a sistemului de plată, din cauza lipsei unei proceduri previzibile, echivalează cu o sarcină excesivă impusă acestora, de natură a rupe justul echilibru dintre atingerea adusa dreptului de proprietate și scopul legitim urmărit.

În același context, Curtea a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, cea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În concluzie, întrucât procedura de acordare a despăgubirilor reglementată de Legea nr. 247/2005 nu este aplicabilă, acordarea despăgubirilor bănești trebuie să fie făcută de către unitatea deținătoare, persoana care și-a mărit patrimoniu în dauna recurentei.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Argumentele recurentei privind încălcarea prevederilor art. 3 C. civ. din anul 1864 nu pot fi primite. Respingerea cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj în sensul dorit de recurentă nu poate avea semnificația încălcării dispozițiilor legale menționate. Potrivit art. 3 C. civ. din anul 1864, judecătorul nu poate refuza să judece „sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată ori neîndestulătoare”. În cauză însă, curtea de apel nu a refuzat să judece cererea apelantei, ci a respins-o cu motivarea că dispozitivul Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj nu poate fi lămurit în sensul în care solicită reclamanta.

Instanța a arătat în considerentele încheierii recurate care sunt argumentele pentru care în acest dispozitiv nu poate fi indicat primarul Municipiului Cluj-Napoca și Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 ca fiind debitori ai obligației de plată a sumei de 660.346 euro. În mod evident, interpretarea dată de instanța de apel unor dispoziții legale, care au fundamentat soluția la care s-a oprit, nu poate echivala cu un refuz de judecată în sensul art. 3 C. civ. din anul 1864. Nu se poate nici susține că, în lipsa unor prevederi cu conținutul dorit de apelantă în legea specială, Legea nr. 10/2001, instanța avea obligația de a aplica o normă generală - art. 1073 C. civ. - și de a o interpreta în sensul în care cererea reclamantei ar fi devenit admisibilă.

Litigiul finalizat prin pronunțarea Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de aceea, nici în soluționarea cererii ulterioare, fundamentată pe prevederile art. 281 1 C. proc. civ., și prin care s-a solicitat lămurirea dispozitivului acestei hotărâri, instanța nu putea face aplicare unor alte dispoziții legale decât cele cuprinse în Legea nr. 10/2001. Cât timp această lege a guvernat desfășurarea litigiului finalizat prin pronunțarea hotărârii al cărui dispozitiv se cere a fi lămurit și cât timp acest act normativ cuprinde reguli speciale aplicabile în raport cu normele generale, în mod corect curtea de apel a aplicat Legea nr. 10/2001 în soluționarea cererii cu care a fost învestită.

2. Critica vizând încălcarea prevederilor art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1073 C. civ. este, de asemenea, neîntemeiată. Recurenta susține că, deși a statuat în mod corect că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data de 22 iulie 2005, în acord cu Decizia nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite pentru soluționarea recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel nu a observat că art. 36 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data de 22 iulie 2005) dispune că „despăgubirile bănești se acordă conform prevederilor prezentului capitol”.

Totodată, susține recurenta, obligația de plată a despăgubirilor bănești aparține, în lipsa unei prevederi exprese și în aplicarea prevederilor generale în materia executării obligațiilor, debitorului obligației de restituire a imobilului, adică unității deținătoare, în acest sens fiind și Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data de 22 iulie 2005 atunci când a stabilit că dispozitivul Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj nu poate fi lămurit în sensul indicării primarului Municipiului Cluj-Napoca și a Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 ca fiind debitorii obligației de plată a sumei de 660.346 euro.

Dispozițiile art. 36-40 ale Legii nr. 10/2001 în vigoare la data de 22 iulie 2005 reglementau modalitatea de acordare a despăgubirilor bănești și stipulau că după centralizarea notificărilor și a ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești, prefecturile aveau obligația de a transmite centralizatoarele, împreună cu materialele primite, M.F.P., urmând ca prin lege specială să se reglementeze modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor. Prin urmare, legea nu prevedea că plata efectivă a despăgubirilor bănești stabilite cădea în sarcina primarul ori a comisiilor locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Din cuprinsul prevederilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că, în condițiile acestui act normativ, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată prin care să propună persoanei îndreptățite acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu să plătească în mod direct aceste despăgubiri. Soluția pronunțată de curtea de apel nu contravine Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin aceea decizie, Înalta Curte nu a dezlegat o problemă legată de debitorul obligației de plată a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, ci una legată de interpretarea dispozițiilor alin. (1) din art. 16 al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor bănești cuvenite persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, inclusiv în ceea ce privește procedura de evaluare a acestor imobile.

Înalta Curte a decis, prin decizia menționată, că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare), iar deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată.

Prin urmare, aspectele dezlegate în recursul în interesul legii nu vizează debitorul obligației de plată a despăgubirilor, pentru a se admite că cererea recurentei de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 370/A/21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj ar fi trebuit soluționată în sensul indicat de aceasta. De asemenea, prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte a dezlegat problema calității procesuale pasive a statului român, prin M.F.P., în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nu se poate susține că, prin aplicarea acestei decizii în interesul legii, urmează a se recunoaște obligarea directă a emitentului dispoziției prin care se propune acordarea de despăgubiri la plata acestor despăgubirii. Pe de o parte, obiectul deciziei în interesul legii l-a constituit o altă problemă de drept decât cea incidentă în prezenta cauză, iar pe de altă parte, considerentele deciziei în interesul legii nu susțin o astfel de concluzie.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că cererea pe care a formulat-o ar trebui admisă prin aplicarea normelor generale din materia executării obligațiilor, Înalta Curte reține că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. 3;4. În ceea ce privește criticile întemeiate pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, Înalta Curte constată că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri și impune autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

În hotărârea-pilot, C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233). În consecință, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție nu constituie un argument valid pentru acceptarea cererii recurentei de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj în sensul solicitat de aceasta.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.D.P. împotriva încheierii din 03 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.