ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Dispoziția nr. 1845 din 22 iulie 2005, primarul

Municipiului Cluj-Napoca a stabilit în favoarea reclamanților D.A.D. și I.M.I.

măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 243.382 lei pentru

terenul nerestituit în natură, în suprafață de 1.237 mp, situat în Cluj, Calea

Dorobanților nr. 136, înscris în C.F., Cluj.

Prin plângerea

înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, la data de 06 septembrie 2005,

reclamanții D.A.D. și I.M.I. au solicitat modificarea Dispoziției din 22 iulie 2005

a primarului Municipiului Cluj-Napoca, în sensul restituirii suprafeței de

1.237 mp teren prin compensare cu o suprafață de teren învecinată și acordării

de despăgubiri și pentru construcțiile ce s-au aflat pe teren, în

prezent demolate. În subsidiar, au solicitat acordarea unor despăgubiri

bănești, atât pentru teren cât și pentru construcții, la

valoarea de piață a acestora.

Prin sentința civilă nr.

78 din 24 ianuarie 2006, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată plângerea

formulată de către reclamanți.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 62/A din 28

februarie 2007, Curtea de Apel Cluj a admis apelul și a schimbat în parte sentința.

A admis în parte contestația, a anulat în parte Dispoziția din 22 iulie 2005 a primarului

Municipiului Cluj-Napoca, în sensul obligării pârâtului la acordarea și

stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent și pentru construcțiile

expropriate și demolate, înscrise în Coala A a C.F., Cluj-Napoca, compuse din

casă de piatră cu două camere, bucătărie și dependințe, conform evaluărilor și

cuantumului prevăzute de art. 11 alin. (5) și (7) din Legea nr. 10/2001. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursul declarat de reclamanții

D.A.D. și S.D.P., ca moștenitoare a defunctei I.M.I., împotriva acestei decizii

a fost admis prin Decizia civilă nr. 7986 din 26 noiembrie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul casării deciziei și trimiterii cauzei spre

rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Rejudecând apelul,

prin Decizia civilă nr. 370/A/2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat

de reclamanții D.A.D. și I.M.I. (decedată, succesoare fiindu-i S.D.P.)

împotriva sentinței civile nr. 78 din 24 ianuarie 2006 a Tribunalului Cluj.

A schimbat

sentința apelată în sensul că a admis acțiunea reclamanților și

a dispus anularea parțială a Dispoziției nr. 1845 din 22 iulie 2005 a primarului

Municipiului Cluj-Napoca.

A stabilit că

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent în sumă de

601.208 euro (echivalent în lei la data plății efective) corespunzătoare

suprafeței de 1.237 mp teren înscris inițial în C.F. Cluj-Napoca, precum și în

sumă de 59138 euro (echivalent în lei la data plății efective) corespunzătoare

construcției casă compusă din 3 camere, bucătărie, antreu, baie, cămară, sas și

pivniță (înscrisă în C.F. Cluj-Napoca) și fundației edificate pe terenul

sus-arătat.

A menținut celelalte

prevederi ale dispoziției, privitoare la obligația reclamanților de a restitui

în valoare actualizată despăgubirile primite cu ocazia exproprierii imobilului.

Hotărârea Curții

de Apel Cluj a rămas irevocabilă prin decizia nr. 8643/08 decembrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost

respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul primarul Municipiului

Cluj-Napoca și ca lipsit de interes recursul formulat de Comisia locală pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Prin cererea

înregistrată la data de 21 octombrie 2014 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții

apelanți S.D.P. și D.A.D. au solicitat să se dispună, în contradictoriu cu primarul

Municipiului Cluj-Napoca și Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001,

lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj, în sensul indicării primarului Municipiului Cluj-Napoca și

a Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 ca fiind debitorii

obligației de plată a sumei de 660.346 euro.

Prin încheierea

pronunțată la data de 03 decembrie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins

această cerere ca nefondată.

Instanța a avut

în vedere următoarele considerente:

În motivarea Deciziei

civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj s-a arătat, între

altele, că Dispoziția fiind emisă de primarul municipiului Cluj-Napoca la data

de 22 iulie 2005, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt

incidente în cauză cu forță obligatorie cele statuate prin decizia în interesul

legii nr. 52/2007, decizie conform căreia prevederile cuprinse în art. 16 și

urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă de acordare a

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În aceste

circumstanțe ale cauzei, instanța de apel a procedat ea însăși la administrarea

probei cu expertiză pentru a se determina valoarea imobilelor ce nu le pot fi

restituite în natură reclamanților, stabilind și indicând în dispozitivul

deciziei pronunțate cuantumul valoric al despăgubirilor bănești cuvenite

reclamanților.

Este real că nici în

dispozitivul deciziei, nici în considerentele ei nu s-a arătat în mod expres

cine sunt debitorii obligației de plată a despăgubirilor, însă aceasta își are

cauza în faptul că însăși Legea nr. 10/2001 nu impunea o astfel de menționare.

Examinarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în conținutul ei în vigoare la data de 22

iulie 2005 (la data când a fost emisă de către primarul Municipiului

Cluj-Napoca dispoziția nr. 1845 privitoare la reclamanți), trimite la concluzia

că primarul, ca entitate emitentă a dispoziției, nu avea obligația de a plăti

din bugetul unității administrativ-teritoriale sumele de bani acordate cu titlu

de despăgubire persoanelor îndreptățite. Tot astfel, legea nu lasă nicio

îndoială asupra faptului că nu puteau fi considerate debitoare comisiile de

aplicare a Legii nr. 10/2001 constituite în cadrul primăriilor.

Legea nr. 10/2001

cuprindea însă, la data de 22 iulie 2005, un cap. V intitulat „Măsuri

reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești”, înglobând art. 36-40

ale legii.

Aceste prevederi

legale lasă îndeajuns de limpede a se înțelege că plata efectivă a

despăgubirilor bănești stabilite nu cădea, atunci când emitent al notificării

era primarul, în sarcina acestuia, a primăriei ori a autorității administrativ-teritoriale

sau a consiliului local.

În sensul celor

stabilite prin art. 40 al legii, cădea în sarcina Statului Român luarea

măsurilor normative și administrative necesare acordării efective a

despăgubirilor, astfel încât drepturile recunoscute, inclusiv prin hotărâri

judecătorești, în favoarea persoanelor îndreptățite să devină efective, iar nu

să rămână iluzorii.

În concluzie, a

arătat instanța de apel, dispozițiile legale incidente procesului nu

îngăduiau a se menționa, în dispozitivul ori în considerentele deciziei a cărei

lămurire se solicită, că debitorii sumelor de bani stabilite în favoarea

reclamanților erau primarul Municipiului Cluj-Napoca ori Consiliul Local al Municipiului

Cluj-Napoca, după cum nici prin interpretarea ei nu s-ar putea ajunge la o

astfel de concluzie.

Împotriva încheierii

din 03 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în

termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta S.D.P.

Prin motivele de

recurs, reclamanta formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 3 C. civ. din

1864, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și la Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

este dată cu încălcarea art. 3 C. civ. din anul 1864.

Instanța de apel a

refuzat să constate faptul că debitorul obligației de plată este pârâtul din

cauză motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede o astfel de obligație în

sarcina unității administrativ-teritoriale.

Argumentația

instanței de apel este centrată pe ideea că prevederile Legii nr. 10/2001 nu

conțin o dispoziție în sensul obligării unității deținătoare la plata

despăgubirilor, astfel că instanța nu ar putea dispune în acest sens. Cu alte

cuvinte, în lipsa unei dispoziții exprese, deși ar fi avut obligația procesuală

de a pronunța o soluție care să tranșeze situația, instanța de apel nu a făcut

aplicarea normelor generale în materia executării obligațiilor. Instanța de

apel, în mod eronat a ignorat prevederile art. 1073 C. civ., conform căruia

„creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în

caz contrar are dreptul, la dezdăunare”. Este fără îndoială că obligația de

dezdăunare aparține aceluiași debitor.

Instanța de apel s-a

limitat la a constata că nu există dispoziții exprese față de care să constate

calitatea de debitor a pârâtului în cauză. Prin urmare, încheierea recurată

este dată cu încălcarea art. 3 C. civ.

este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 36-40 din Legea nr. 10/2001,

coroborate cu art. 1073 C. civ.

Instanța de apel a

statuat în mod corect că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 36-40 din

Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data de 22 iulie 2005, în acord cu Decizia

nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite pentru soluționarea recursului în

interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și prin care s-a stabilit că normele speciale

cu privire la procedura administrativă de acordare a despăgubirilor

bănești introduse prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile

notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a acestui act

normativ. Or, art. 36 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data de 22 iulie 2005)

prevede că „despăgubirile bănești se acordă conform prevederilor prezentului

capitol”.

Obligația de plată a despăgubirilor

bănești aparține, în lipsa unei prevederi exprese, debitorului obligației de

restituire a imobilului. Anterior anului 2005, când a fost adoptată Legea nr. 247/2005,

nu a existat o procedură specială de acordare a despăgubirilor și nici nu au

fost în vigoare norme care să instituie obligația de plată în sarcina exclusivă

a statului. În lipsa unei stipulații contrare, obligația de plată a

despăgubirilor revenea unității deținătoare, în calitate de debitor al

obligației de restituire.

De altfel, prin Decizia

nr. 27/2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul

legii, Înalta Curte a decis că statul român poate fi subiect al raportului

juridic născut în aplicarea Legii nr. 10/2001, numai în situația de

excepție reglementată de art. 28 alin. (3) din lege, și anume atunci

când unitatea deținătoare nu poate fi identificată.

Instanța de apel a

ignorat prevederile generale în materia executării obligațiilor, deși era

obligată să țină cont de acestea în contextul în care legea specială nu conține

norme exprese care să instituie o situație de excepție. Este adevărat că în

titlul executoriu nu se menționează în mod expres cine este obligat să achite suma

de 660.346 euro, însă trebuie avut în vedere faptul că, întrucât prevederile

Legii nr. 10/2001 nu specifică faptul că altcineva decât unitatea deținătoare

ar fi ținută să achite despăgubirile bănești, devin aplicabile normele generale

în materia executării obligațiilor prin echivalent, în situația în care executarea

în natură nu mai este posibilă, respectiv art. 1073 C. civ.

direct aplicabile, prioritar normelor interne, prevederile Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

La data soluționării

notificării, nu exista în dreptul intern vreo prevedere care să stabilească

faptul că plata despăgubirilor se va face de către o altă persoană decât

unitatea deținătoare. Într-o decizie emisă într-un recurs în interesul legii (Decizia

nr. 27/2011), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că

raportul juridic creat prin aplicarea Legii nr. 10/2001 se stabilește între

persoana îndreptățită și unitatea deținătoare a bunului sau unitatea implicată

în privatizare, iar statul român poate fi subiect al raportului juridic născut

din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, numai în situația de excepție reglementată

de art. 28 alin. (3) din lege, și anume atunci când unitatea deținătoare nu

poate fi identificată.

Or, întrucât raportul

juridic se stabilește între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare, este

evident că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitățile

deținătoare erau obligate la plata despăgubirilor bănești, în virtutea Protocolului

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a prevederilor Primului Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului

C.E.D.O., prin

practica sa constantă, a statuat că lipsirea unei părți de despăgubiri pe o

perioada mare de timp, împreună cu lipsa vreunui demers din partea

autorităților în vederea achitării acestora și cu o procedură de selecție

aleatorie a dosarelor ce lasă loc arbitrarului, reprezintă o lipsire de

proprietate, ce face incidență a doua normă a art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

C.E.D.O. a statuat că

justul echilibru nu există atunci când persoana în cauză suportă o sarcină

specială și exorbitantă. Or, intervalul mare de timp în care părțile nu au

putut beneficia de despăgubiri și imposibilitatea în care s-au aflat de a

accelera mecanismul de funcționare a sistemului de plată, din cauza lipsei unei

proceduri previzibile, echivalează cu o sarcină excesivă impusă acestora, de

natură a rupe justul echilibru dintre atingerea adusa dreptului de proprietate

și scopul legitim urmărit.

În același context,

Curtea a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților

confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea

cu privire la punerea în practică a acestui principiu, cea de ordin legislativ,

administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci

când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea

statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura

exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În concluzie,

întrucât procedura de acordare a despăgubirilor reglementată de Legea nr. 247/2005

nu este aplicabilă, acordarea despăgubirilor bănești trebuie să fie făcută de

către unitatea deținătoare, persoana care și-a mărit patrimoniu în dauna

recurentei.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

recurentei privind încălcarea prevederilor art. 3 C. civ. din anul 1864 nu pot

fi primite.

Respingerea cererii

de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj în sensul dorit de recurentă nu poate avea semnificația

încălcării dispozițiilor legale menționate.

Potrivit art. 3 C.

civ. din anul 1864, judecătorul nu poate refuza să judece „sub cuvânt că legea

nu prevede, sau că este întunecată ori neîndestulătoare”. În cauză însă, curtea

de apel nu a refuzat să judece cererea apelantei, ci a respins-o cu motivarea

că dispozitivul Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții de

Apel Cluj nu poate fi lămurit în sensul în care solicită reclamanta.

Instanța a arătat în considerentele încheierii recurate care sunt

argumentele pentru care în acest dispozitiv nu poate fi indicat primarul Municipiului

Cluj-Napoca și Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 ca fiind

debitori ai obligației de plată a sumei de 660.346 euro.

În mod evident,

interpretarea dată de instanța de apel unor dispoziții legale, care

au fundamentat soluția la care s-a oprit, nu poate echivala cu un refuz de

judecată în sensul art. 3 C. civ. din anul 1864.

Nu se poate nici

susține că, în lipsa unor prevederi cu conținutul dorit de apelantă

în legea specială, Legea nr. 10/2001, instanța avea obligația de a

aplica o normă generală - art. 1073 C. civ. - și de a o interpreta în

sensul în care cererea reclamantei ar fi devenit admisibilă.

Litigiul finalizat

prin pronunțarea Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții

de Apel Cluj a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de

aceea, nici în soluționarea cererii ulterioare, fundamentată pe

prevederile art. 281

1

C. proc. civ., și prin care s-a solicitat

lămurirea dispozitivului acestei hotărâri, instanța nu putea face aplicare

unor alte dispoziții legale decât cele cuprinse în Legea nr. 10/2001. Cât

timp această lege a guvernat desfășurarea litigiului finalizat prin

pronunțarea hotărârii al cărui dispozitiv se cere a fi lămurit și cât

timp acest act normativ cuprinde reguli speciale aplicabile în raport cu

normele generale, în mod corect curtea de apel a aplicat Legea nr. 10/2001 în

soluționarea cererii cu care a fost învestită.

prevederilor art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1073 C. civ.

este, de asemenea, neîntemeiată.

Recurenta

susține că, deși a statuat în mod corect că în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data de

22 iulie 2005, în acord cu Decizia nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite pentru

soluționarea recursului în interesul legii promovat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de

apel nu a observat că art. 36 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data de 22

iulie 2005) dispune că „despăgubirile bănești se acordă conform prevederilor

prezentului capitol”. Totodată, susține recurenta, obligația de plată a despăgubirilor

bănești aparține, în lipsa unei prevederi exprese și în aplicarea prevederilor

generale în materia executării obligațiilor, debitorului obligației de

restituire a imobilului, adică unității deținătoare, în acest sens fiind

și Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art. 36-40 din

Legea nr. 10/2001 în varianta în vigoare la data de 22 iulie 2005 atunci când a

stabilit că dispozitivul Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj nu poate fi lămurit în sensul indicării primarului Municipiului

Cluj-Napoca și a Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 ca fiind

debitorii obligației de plată a sumei de 660.346 euro.

Dispozițiile art.

36-40 ale Legii nr. 10/2001 în vigoare la data de 22 iulie 2005 reglementau

modalitatea de acordare a despăgubirilor bănești și stipulau că după

centralizarea notificărilor și a ofertelor de acordare a despăgubirilor

bănești, prefecturile aveau obligația de a transmite

centralizatoarele, împreună cu materialele primite, M.F.P., urmând ca prin lege

specială să se reglementeze modalitățile, cuantumul și procedurile de

acordare a despăgubirilor.

Prin urmare, legea nu

prevedea că plata efectivă a despăgubirilor bănești stabilite cădea în sarcina primarul

ori a comisiilor locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Din cuprinsul

prevederilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, rezultă că, în condițiile acestui act normativ, în

cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea

notificării este obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată prin

care să propună persoanei îndreptățite acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu să plătească

în mod direct aceste despăgubiri.

Soluția

pronunțată de curtea de apel nu contravine Deciziei nr. 52/2007 pronunțată

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin aceea decizie,

Înalta Curte nu a dezlegat o problemă legată de debitorul obligației de

plată a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, ci una legată de interpretarea

dispozițiilor alin. (1) din art. 16 al titlului VII

din Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor

bănești cuvenite persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate în mod abuziv, inclusiv în ceea ce privește procedura

de evaluare a acestor imobile. Înalta Curte a decis, prin decizia

menționată, că prin notificări soluționate până la data intrării în

vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora

entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au

stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul

acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001

(devenit art. 26 după modificare), iar deciziile sau dispozițiile care se aflau

pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a

atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe

această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului

instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp

cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată.

Prin

urmare, aspectele dezlegate în recursul în interesul legii nu vizează debitorul

obligației de plată a despăgubirilor, pentru a se admite că cererea

recurentei de lămurire a dispozitivului

deciziei civile nr. 370/A/21 decembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj ar fi trebuit soluționată în sensul indicat de

aceasta.

De asemenea, prin Decizia

nr. 27/2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul

legii, Înalta Curte a dezlegat problema calității procesuale pasive a

statului român, prin M.F.P., în cererile având ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură

și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nu se

poate susține că, prin aplicarea acestei decizii în interesul legii,

urmează a se recunoaște obligarea directă a emitentului dispoziției

prin care se propune acordarea de despăgubiri la plata acestor despăgubirii.

Pe de o

parte, obiectul deciziei în interesul legii l-a constituit o altă problemă de

drept decât cea incidentă în prezenta cauză, iar pe de altă parte, considerentele

deciziei în interesul legii nu susțin o astfel de concluzie.

În ceea

ce privește susținerea recurentei în sensul că cererea pe care a

formulat-o ar trebui admisă prin aplicarea normelor generale din materia

executării obligațiilor, Înalta Curte reține că, atâta timp cât pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu

se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că

dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

3;4. În

ceea ce privește criticile întemeiate pe art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenție, Înalta Curte constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri și impune autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cauza

care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot

pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din

faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure

despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar

faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este

funcțional.

Cu atât

mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după

pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de

la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1

din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

În hotărârea-pilot,

C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din

țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor

în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de

procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului

constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția

diverselor autorități interne” (paragraful 233).

În

consecință, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție nu constituie un argument valid pentru acceptarea cererii recurentei

de lămurire a dispozitivului

Deciziei civile nr. 370/A din 21 decembrie 2010 a Curții

de Apel Cluj în sensul solicitat de aceasta.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta S.D.P. împotriva încheierii din 03 decembrie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2015.