ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 454/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 454/2017

Asupra cauzei

civile de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

la data de 09.11.2012, reclamanții Banca A. Italia - Sucursala București,

B., C. au chemat în judecată pe pârâții D., E. și SC F. SRL,

solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care

să dispună interzicerea încălcării drepturilor nepatrimoniale

ale reclamanților, prin interzicerea publicării de noi articole din

seria campaniei de presă de denigrare inițiată împotriva

reclamanților, încetarea provizorie a acestei campanii prin scoaterea de

pe site-ul www.x.ro a articolelor „A., banca preferată a hackerilor”, „Puci

la Banca Națională” și „G., „«cârtița» S.R.I., printre puciștii

anti-guvernatorul Băncii Naționale”, publicate în data de 08.07.2012,

18.07.2012 și 15.10.2012; luarea măsurilor necesare pentru a asigura

conservarea probelor, în sensul constatării existenței pe site-ul

www.x.ro a celor trei articole menționate.

În motivarea cererii

s-a susținut că, începând cu luna iulie 2012, reclamanta Banca A., dar

și directorii săi, reclamanții B. și C., au devenit ținta

unei susținute campanii denigratoare de presă inițiate de către

pârâți, prin intermediul cotidianului x, al cărui proprietar, redactor-sef

și, respectiv angajat, în calitate de ziarist, sunt aceștia.

Astfel, la data

de 08.07.2012, în ediția on-line a cotidianului x, pe site-ul www.x.ro, a apărut

articolul intitulat „A., banca preferată a hackerilor”, semnat de autorul E.

În aceeași publicație și având același autor, la data de 18.07.2012,

în ediția on-line, a apărut articolul intitulat „Puci la Banca Națională”.

Ulterior, la data

de 15.10.2012, în ediția on-line a aceluiași cotidian, a fost publicat

un nou articol intitulat „G., „«cârtița» S.R.I., printre puciștii

anti-guvernatorul Băncii Naționale”.

În cuprinsul acestor

articole, autorul E. a făcut o serie de afirmații false, calomnioase și

defăimătoare (detaliate în cuprinsul cererii), atât la adresa reclamantei

Banca A., cât și a reclamanților B. și C., directori ai acestei bănci.

S-a susținut,

de către reclamanți, că cererea de ordonanță președințială

este întemeiată, fiind îndeplinite atât condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 255 noul C. civ., cât și cele ale art. 581 C. proc. civ.

Urmare a solicitării

instanței vizând precizarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată,

reclamanții au depus la dosar o cerere modificatoare prin care au solicitat

să se dispună constatarea caracterului ilicit al faptei pârâților,

de a publica pe site-ul www.x.ro articolele defăimătoare intitulate „A.,

banca preferată a hackerilor”, „Puci la Banca Națională” și

„G., „«cârtița» S.R.I., printre puciștii anti-guvernatorul

Băncii Naționale”, publicate în ediția on-line din data de 08.07.2012,

18.07.2012 și 15.10.2012; încetarea și interzicerea pentru viitor a încălcării

drepturilor nepatrimoniale la demnitate, onoare și bună-reputație

a reclamanților; obligarea pârâților, pe cheltuiala lor, la publicarea

hotărârii de condamnare, atât în cotidianul x și pe site-ul www.x.ro,

cât și într-un alt cotidian național de largă răspândire; obligarea

pârâților la plata sumei de 300.000 euro Băncii A. - Sucursala București,

la 150.000 euro reclamantului B. și la 150.000 euro reclamantului C., reprezentând

daune morale pentru prejudiciul creat; obligarea pârâților, în solidar, la

suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

În motivarea cererii

modificatoare, reclamanții au susținut că, din eroare, cererea de

ordonanță președințială, ce a făcut obiectul Dosarului

nr. x/3/2012, a fost înregistrată și în prezentul dosar, în locul cererii

de chemare în judecată, întemeiată pe dreptul comun.

Pârâta D. a invocat

excepția tardivității formulării cererii modificatoare, excepție

admisă de tribunal prin încheierea din 25.09.2013.

De asemenea, s-a

dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății

H. SRL - în insolvență, care era editorul ziarului online x la momentul

publicării articolelor incriminate.

Prin sentința

nr. 233/F din 16.02.2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC F. SRL, tribunalul a constatat că, din relațiile comunicate

de I. SPRL - Filiala București, în calitate de administrator judiciar al pârâtei

SC H. SRL, a rezultat că societatea F. SRL nu este editorul ziarului online

x și nici nu a publicat, în perioada iulie-octombrie 2012, articolele menționate

prin cererea de chemare în judecată, situație în care această pârâtă

nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Ca atare, cererea

formulată împotriva pârâtei SC F. SRL a fost respinsă ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D., tribunalul

a reținut că, așa cum rezultă din fișa postului, aceasta

are, ca principale atribuții, coordonarea activității de redacție,

printre care se numără cele de verificare a articolelor, de integritate

a materialelor, de planificare a editorialului și pe aceea de a răspunde

de editarea subiectelor în publicație, precum și atribuții de coordonare

a echipei de redactori, inclusiv a subiectelor propuse de redactori, stabilirea

și discutarea articolelor și a subiectelor împreună cu redactorii.

S-a apreciat,

în aceste condiții, că pârâta D. are calitate procesuală pasivă.

În drept, tribunalul

a constatat că cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 255 și

art. 257 noul C. civ. și că alin. (1) al art. 255 stabilește cadrul

general al sesizării instanței de judecată pentru luarea unor măsuri

provizorii. Pentru a desemna titularul acțiunii, legiuitorul folosește

expresia „persoana care se consideră lezată”, iar art. 257 are în vedere

și persoana juridică. Textul reprezintă o transpunere a ideii de

„aparență” a dreptului, caracteristică pentru procedurile în care

se dispune asupra măsurilor provizorii și care nu vizează o judecată

asupra fondului dreptului, ci doar încuviințează sau dispun anumite conduite

ce ar fi permise sau care s-ar impune în condițiile plenitudinii de manifestare

a dreptului aparent.

Măsura de

la lit. a) are în vedere situațiile prevăzute de art. 253 alin. (1)

lit. a) și b), care presupun acțiuni iminente sau în desfășurare,

pentru care se justifică luarea unor măsuri provizorii.

Acțiunile

prevăzute la lit. b), care se referă la măsuri necesare pentru „conservarea

probelor”, se circumscriu cadrului mai larg al asigurării de dovezi, reglementate

de Codul de procedură civilă. Conservarea probelor poate însemna constatarea

unei stări de fapt, ridicarea de obiecte și înscrisuri care constituie

dovezi ale încălcării drepturilor etc., măsuri pe care instanța

le va autoriza, după caz.

Or, astfel cum

rezultă din prevederile art. 255 noul C. civ., măsurile solicitate printr-o

cerere întemeiată pe aceste dispoziții legale au un caracter provizoriu,

ele neputând fi dispuse în cadrul unei acțiuni de drept comun.

În aceste condiții,

cererea reclamanților formulată împotriva pârâților persoane fizice

și a pârâtei SC H. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții Banca J. Italia - Sucursala București (fosta

Banca A. Italia - Sucursala București), B. și C., care au solicitat, în

principal, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului,

iar, în subsidiar, anularea și reținerea cauzei spre judecare, admiterea

cererii de chemare în judecată, cu obiectul și temeiul juridic complet,

astfel cum a fost precizată.

De asemenea, a

declarat apel incident pârâta D., care a solicitat schimbarea soluției cu privire

la temeiul și motivele respingerii acțiunii în contradictoriu cu aceasta,

pentru lipsa calității sale procesuale pasive în calitate de redactor-șef,

în contextul în care nu mai există temei legal pentru atragerea răspunderii

redactorului-șef, având în vedere că dispozițiile art. 30 alin.

(8) din Constituție descriu explicit persoanele ce vor răspunde în cazul

delictelor de presă, iar redactorul-șef nu se regăsește în această

categorie și că dispozițiile Legii nr. 3/1974 privind presa au fost

abrogate la 09.07.2012, prin Legea nr. 95/2012, nemaiexistând o lege specială

care să reglementeze delictele de presă și care să dispună

atragerea răspunderii civile delictuale a redactorului-șef.

Prin decizia

nr. 596/A din 03.12.2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelurile declarate de reclamanți și apelul incident formulat

de pârâta D., a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de fond.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că apelul reclamanților conține,

în esență, o critică de ordin procedural, referitoare la greșita

calificare a cererii, măsură pusă în legătură cu admiterea

de către prima instanță a excepției tardivității cererii

modificatoare depuse după primul termen de judecată din 29.05.2013.

S-a constatat

că, reținând susținerile reclamanților referitoare la eroarea

materială existentă la înregistrarea acțiunii (datorită depunerii

simultane cu cererea de ordonanță președințială), tribunalul

a dispus amânarea cauzei pentru precizarea în scris a temeiului juridic al cererii

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Reclamanții

s-au conformat acestei solicitări, inclusiv aceleia de a depune o copie a cererii

de chemare în judecată formulate pe calea ordonanței președințiale,

în dovedirea susținerilor legate de eroarea la înregistrare.

Îndeplinirea acestor

obligații procedurale s-a efectuat de către reclamanți în timp util,

până la termenul următor, din 26.06.2013, iar față de neregularitatea

procedurală acceptată a fi îndreptată, trebuie concluzionat că

prima zi de înfățișare, în accepțiunea dată de art. 134

C. proc. civ. anterior, a fost cea de la termenul din 26.06.2013.

Ca atare, modificarea

cererii, chiar și în conformitate cu art. 132 alin. (2) C. proc. civ., trebuia

să fie primită, cu înlăturarea considerentelor de admitere a excepției

tardivității cererii modificatoare.

În concluzie,

instanța de apel a constatat că tribunalul a reținut în mod greșit

existența unui alt obiect al cererii introductive decât cel avut în vedere

în mod neechivoc de către reclamanți.

De aceea, stabilind

că prin interpretarea și aplicarea eronată de către prima instanță

a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., apelanților-reclamanți li

s-a pricinuit o gravă vătămare procesuală, concretizată

în chiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca urmare a reținerii

unui cadru procesual diferit de cel avut în vedere cu ocazia învestirii instanței,

precum și faptul că această vătămare nu poate fi înlăturată

decât prin desființarea actului de procedură întocmit cu nesocotirea normelor

procedurale, Curtea a dispus admiterea apelului reclamanților, desființarea

sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

de fond.

Cu privire la

apelul incident al pârâtei D., s-a constatat că, în esență, critica

este de ordin procedural și vizează lipsa calității procesuale

pasive a acesteia, în calitate de redactor-șef.

Pe acest aspect,

s-a reținut că potrivit art. 30 alin. (8) din Constituția României:

„Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă

la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului,

autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului

de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.

Delictele de presă se stabilesc prin lege.”

În condițiile

în care nu există la acest moment o lege specială care să determine

delictele de presă

și care să dispună atragerea răspunderii

civile delictuale a redactorului-șef

, răspunderea civilă delictuală,

în privința calității de subiect pasiv, este dată de prevederea

cu caracter general arătată.

Cum în această

prevedere nu este menționată calitatea de

redactor-șef, între

persoanele fizice sau juridice răspunzătoare de delictul de presă,

s-a apreciat că nu se justifică atragerea acestei pârâte în proces și

ca atare, reluarea judecății la fond să se efectueze cu excluderea

acesteia din cadrul procesual pasiv.

Împotriva deciziei

au declarat recurs reclamanții Banca J. Italia - Sucursala București,

B. și C., care au susținut caracterul nelegal al soluției vizând

admiterea apelului incident formulat de D., având în vedere următoarele argumente:

Reținând

că nu există un temei legal pentru atragerea răspunderii redactorului-șef,

instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile din Codul

civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În cauză,

față de faptul că nu ar fi aplicabilă vreuna din ipotezele speciale

de răspundere civilă delictuală, sunt incidente dispozițiile

Codului civil care reglementează regimul de drept comun al răspunderii

civile delictuale.

Astfel, potrivit

art. 1349 C. civ. (respectiv art. 988 din vechiul C. civ.), orice persoană

are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul

locului le impun și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau

inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Prin urmare, orice

persoană care, având discernământ, încalcă această îndatorire,

răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare

integral.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, faptul că legiuitorul a înțeles

să reglementeze anumite ipoteze speciale ale răspunderii civile delictuale

prin raportare la persoana sau tipul de prejudiciu produs prin fapta ilicită

săvârșită, nu înseamnă că o persoană care nu s-ar

regăsi într-una din ipotezele speciale nu ar răspunde pentru prejudiciul

cauzat printr-o faptă ilicită.

Dimpotrivă,

raportat la dispozițiile exprese ale Codului civil, care arată că

poate fi atrasă răspunderea oricărei persoane care cauzează

un prejudiciu prin săvârșirea unei fapte ilicite, rezultă că

în această situație se aplică regimul general și de drept comun

al răspunderii civile delictuale.

Simplul fapt că

nu există o reglementare expresă a răspunderii civile delictuale

prin raportare la profesia specifică a unei persoane, nu este de natură

a exonera de răspundere acea persoană care cauzează un prejudiciu

prin săvârșirea unei fapte ilicite.

Rezultă că,

așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, în considerarea

atribuțiilor care îi revin în exercitarea activității sale în cadrul

redacției publicației x, pârâta D. avea obligația de verificare a

tuturor materialelor care urmau a fi publicate, în primul rând pentru veridicitate

și credibilitatea surselor, precum și pentru conformitate cu deontologia

și politica editorială a instituției media.

În acest sens,

fișa postului de redactor-șef demonstrează atribuțiile care

reveneau pârâtei și a căror nerespectare face să se angajeze răspunderea

delictuală a acesteia.

În același

timp, abrogarea Legii nr. 3/1974 a presei, care instituia expres răspundere

redactorului-șef pentru folosirea libertății presei în scopuri potrivnice

ordinii de drept ori a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor

fizice și juridice, nu echivalează cu inexistența unui temei pentru

a fi angrenată răspunderea redactorului-șef.

În subsidiar,

s-a susținut că una din faptele ilicite imputate pârâtei D. a fost săvârșirea

la 8.07.2012, iar abrogarea Legii nr. 3/1974 a intervenit la data de 9.07.2012,

astfel încât instanța ar fi trebuit să aprecieze, cel puțin cu privire

la această faptă, că pârâta are calitate procesuală pasivă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

Dispunând admiterea

apelului incident și reluarea judecății prin excluderea din cadrul

procesual pasiv a pârâtei D., instanța de apel a pronunțat o hotărâre

nelegală, prin ignorarea temeiului juridic al cererii completatoare.

Astfel, primind

criticile reclamanților, instanța de apel a constatat că cererea

modificatoare a acestora - prin care se arată că pretențiile deduse

judecății sunt formulate pe calea dreptului comun și vizează

angajarea răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 și urm. C.

civ. - a fost depusă în termen și, ca atare, este necesară reluarea

judecății în fața primei instanțe, care soluționase greșit

pricina pe temeiul art. 255 C. civ. (referitoare la măsurile provizorii care

pot fi luate pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale).

Or, validând în

această modalitate cadrul procesual - prin considerarea ca fiind în termen

depusă cererea modificatoare - instanța de apel nu putea, decât contrazicându-și

propria soluție, să admită și apelul incident al pârâtei, constatând

că aceasta nu poate sta în proces față de inexistența unei legi

speciale care să angajeze răspunderea civilă a redactorului-șef.

Astfel cum s-a

menționat, temeiul juridic al cererii completatoare este dat de dispozițiile

art. 1357 și urm. C. civ., care vizează angajarea răspunderii civile

a celui care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,

săvârșită cu vinovăție.

Or, prin invocarea

acestor dispoziții legale, reclamanții au pretins că pârâta D., în

calitatea sa de redactor-șef la publicația on-line menționată,

date fiind atribuțiile care îi reveneau, a săvârșit o faptă

ilicită, generatoare de prejudicii, prin publicarea articolelor pretins defăimătoare.

Ignorând temeiul

juridic al cererii completatoare, instanța de apel a apreciat în mod greșit

ca judecata acesteia să se facă prin excluderea din cadrul procesual a

pârâtei D., sub motiv că nu ar exista o lege specială în baza căreia

să se angajeze răspunderea civilă a redactorului-șef.

În acest sens,

trimiterea pe care o face instanța de apel la dispozițiile art. 30

alin. (8) din Constituție - care, reglementând la nivel de principiu, libertatea

de exprimare, face referire la persoanele care răspund pentru informația

adusă la cunoștință publică - nu este de natură să

sprijine concluzia că, în absența unei legi speciale care să sancționeze

delictele de presă, înseamnă că nu poate fi angajată răspunderea

civilă a redactorului-șef.

Contrar aprecierii

instanței de apel, dreptul comun în materia răspunderii delictuale nu

este dat de norma constituțională menționată (în enumerarea

căreia, neregăsindu-se calitatea de redactor-șef, ar însemna, implicit,

exonerarea de răspundere a acestuia), ci de prevederile Codului civil referitoare

la răspunderea civilă delictuală, care au constituit fundament juridic

al pretențiilor reclamanților.

Astfel, potrivit

art. 2 alin. (2) C. civ., acesta este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli

care „constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera

sau spiritul dispozițiilor sale”.

Consecința

inexistenței unei legi speciale care să reglementeze delictele de presă

nu este aceea a lipsei răspunderii pentru fapte ilicite săvârșite

în această materie, ci a aplicării normelor dreptului comun, cu verificarea

condițiilor generale ale angajării răspunderii delictuale.

De aceea, observând

temeiul juridic al cererii completatoare - dat de dispozițiile art. 1357 și

urm. C. civ. - instanța de apel nu putea concluziona că pârâtei D. nu-i

este justificată prezența în proces, în contextul inexistenței unei

legi speciale care să reglementeze răspunderea redactorului-șef.

Dimpotrivă,

temeiul de drept astfel invocat, presupune analiza pe fond a pretențiilor reclamanților

și în raport cu această pârâtă, câtă vreme susținerea constantă

în proces a fost aceea că publicarea materialelor defăimătoare s-a

datorat inclusiv modalității defectuoase de îndeplinire a atribuțiilor

redactorului-șef, care avea obligația de verificare a articolelor sub

aspectul veridicității și credibilității surselor, ceea

ce ar plasa fapta în sfera ilicitului civil, cu corelativul angajării răspunderii

delictuale.

În acest context,

admițând apelul incident și dispunând ca reluarea judecății

pe fond să se realizeze cu excluderea din cadrul procesual a pârâtei D., instanța

de apel a pronunțat o soluție nelegală.

Pe de o parte,

a ignorat ceea ce tranșase implicit asupra temeiului juridic al pretențiilor,

reprezentat de normele dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale,

atunci când a considerat cererea completatoare ca fiind făcută în termen,

iar pe de altă parte, a considerat eronat că inexistența unei legi

speciale ar avea drept consecință înlăturarea răspunderii delictuale,

iar nu pe aceea a activării normelor de drept comun în materie.

În egală

măsură, trimiterea la norma constituțională [art. 30 alin.

(8)] pentru a trage aceeași concluzie, a inexistenței răspunderii

pârâtei, este eronată, întrucât dispoziția din legea fundamentală

este una cu caracter general în legătură cu principiul libertății

de exprimare, care nu suprimă și nu înlocuiește normele de drept

comun ale răspunderii delictuale, ci, dimpotrivă, arată că răspunderea

civilă se angajează „în condițiile legii”, respectiv fie ale legii

generale, fie ale legii generale (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Aceasta înseamnă

că, dacă în sarcina unei persoane poate fi identificată o acțiune

ilicită generatoare de prejudicii prin modalitatea în care articole, informații,

materiale defăimătoare au fost date publicității, răspunderea

civilă nu poate fi înlăturată de plano, sub motiv că aceasta

nu ar aparține categoriilor de persoane menționate în textul constituțional.

Rațiunea

normei din legea fundamentală a fost a reglării la nivel de principiu

a libertății de exprimare, iar nu a statuării în materia răspunderii

civile delictuale, răspundere care se va angaja, în absența unei legi

speciale, în conformitate cu normele dreptului comun.

Față

de toate aceste considerente, s-a constatat caracterul fondat al criticilor deduse

judecății, astfel încât recursul va fi admis și modificată în

parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului incident, ceea ce va

avea consecința reluării judecății în primă instanță

și în contradictoriu cu pârâta D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B., C. și Banca J. Italia - Sucursala București

(fostă Banca A. Italia - Sucursala București) împotriva deciziei nr. 596/A

din 3 decembrie 2015 a Curții de Apel București,

secția a

IV-a civilă

.

Modifică,

în parte, decizia atacată, în sensul că respinge apelul incident declarat

de pârâta D. împotriva sentinței nr. 233 din 16 februarie 2015 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 15 martie 2017.