ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2017

Decizia nr. 320/2017 Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 2295 din data de 23 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SRL Galați împotriva Deciziei nr. 63/A din 22 martie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. În considerentele hotărârii, în legătură cu recursul declarat de pârâtă, instanța a reținut că partea supune dezbaterii critici care au caracter nefondat potrivit următoarelor considerente: - Pretinzând nesocotirea limitelor învestirii și incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a susținut, în mod eronat, că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra altui temei juridic decât cel care a constituit cauza cererii de chemare în judecată, verificând atât elementele răspunderii pentru fapta proprie (dar fără a examina în mod particular răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice), cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceasta, în contextul în care prima instanță a respins acțiunea constatând că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii pârâtei pentru fapta proprie. Pe acest aspect, al fundamentului juridic al pretențiilor reclamantului, instanța de recurs a constatat că prima instanță a procedat la o calificare în drept a motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, constatând, în condițiile în care reclamantul indicase dispoziții ale noului C. civ., deși fapta ilicită fusese săvârșită anterior intrării acestuia în vigoare, că incidente sunt prevederile art. 998 C. civ.

(răspunderea pentru fapta proprie) și ale art. 1000 alin. (3) C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului). Contrar susținerii recurentei-pârâte, analiza probatoriului în prima instanță s-a făcut cu referire la cele două fundamente juridice diferite ale răspunderii delictuale (pentru fapta proprie și respectiv, pentru fapta altei persoane). Tot astfel, în faza devolutivă a apelului, instanța a verificat cele două temeiuri juridice, care constituiseră cauza cererii de chemare în judecată, cu respectarea limitelor învestirii. Soluția diferită la care a ajuns instanța de apel nu s-a datorat modificării temeiului juridic (care n-a fost completat și nici schimbat), ci propriei evaluări a probatoriului care a condus-o la concluzia, argumentată, a întrunirii elementelor răspunderii delictuale.

- Critica potrivit căreia, analizând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, text neanalizat de instanță, nu a fost primită de instanța de recurs întrucât a fost formulată omisso medio. În prezentarea considerentelor pentru care instanța a înțeles să respingă acest motiv de recurs, s-a arătat că apărările pârâtei în fața primei instanțe au vizat neîndeplinirea cerințelor răspunderii delictuale reglementate de art. 998 C. civ., iar cu referire la acest temei juridic (și nu la cel invocat în recurs, reprezentat de art. 35 din Decretul nr. 31/1954) s-a pronunțat sentința tribunalului.

Instanța de recurs a reținut, de asemenea, că în ipoteza în care ar fi apreciat că prima instanță a dat o dezlegare necorespunzătoare apărărilor sale, reținând un temei juridic greșit și prejudiciind-o astfel prin considerentele sentinței (chiar dacă soluția îi era favorabilă), pârâta avea posibilitatea să declare apel împotriva considerentelor hotărârii, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Într-o asemenea ipoteză, reglementată de norma procedurală citată, instanța are posibilitatea să înlăture considerentele greșite și să le înlocuiască cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Neprocedând în această modalitate, pârâta a supus pentru prima dată în recurs critici referitoare la un alt temei juridic decât cel care a făcut obiect al judecății instanțelor de fond, ceea ce este inadmisibil.

Legalitatea unei soluții - respectiv, în ce măsură s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt relevată de probe - poate fi analizată în recurs prin raportare la normele de drept care s-au constituit în temei al pretențiilor respectiv, al apărărilor formulate de părți în fața instanțelor de fond. Instanța de recurs a reținut că, aducând pentru prima dată în dezbaterea judiciară, abia prin motivele de recurs, un text de lege care ar avea condiții mai restrictive pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, pârâta nu poate pretinde caracterul nelegal al unei soluții care nu face analiza respectivei dispoziții în absența unei învestiri legale în acest sens.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC B. SA Galați a formulat contestație în anulare, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 4 ianuarie 2017, fiind fixat termen de judecată pentru soluționare la data de 16 februarie 2017. În motivarea contestației în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, întrucât instanța de recurs a apreciat ca fiind nefondată critica potrivit căreia, analizând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiile art. 998 C. civ.

care vizează răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice. Instanța de recurs a apreciat ca nefondat acest motiv de recurs, motivând că respectiva critică de nelegalitate a fost formulată omisso medio, pârâta antamând pentru prima dată în recurs critici referitoare la un alt temei juridic decât cel care a făcut obiect al judecății instanțelor de fond. Contestatoarea a mai arătat că, instanța de recurs, deși formal a analizat motivul de recurs vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, reținând faptul că răspunderea civilă delictuală a pârâtei intervine în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., din eroare sau omisiune nu a dat o dezlegare acestei critici.

De asemenea, instanța de recurs a mai reținut, în mod eronat, conform opiniei contestatoarei, faptul că pârâta a formulat pentru prima dată în recurs critici cu privire la temeiul de drept al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie prevăzut de art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în condițiile în care, în cursul judecării cauzei pe fond (atât în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, cât și în concluziile verbale consemnate în încheierea din data de 24 aprilie 2015), pârâta a prezentat apărări vizând chestiunea legată de răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie. Conchizând, contestatoarea solicită admiterea contestației și anularea Deciziei civile nr. 2295 din 23 noiembrie 2016 pronunțată de instanța de recurs, cu consecința reținerii cauzei spre soluționare și a admiterii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 teza II C. proc.

civ., respectiv casarea în tot a Deciziei nr. 63/A din 22 martie 2016 a Curții de Apel Galați și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Intimatul A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată. Analizând contestația în anulare, din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea supusă analizei s-au invocat, drept motive ale contestației în anulare, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate.

În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor astfel de greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Când instanța de judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare proprie a normelor legale incidente în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată. Or, chiar și în această ipoteză, prin intermediul contestației în anulare, nu se poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că judecata nu a fost bine făcută.

În speță, contestatoarea a formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată, considerând că instanța de recurs, în mod eronat, a apreciat ca nefondat motivul de recurs privind răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 de recurs, instanța apreciind că respectiva critică de nelegalitate a fost formulată omisso medio. Practic, contestatoarea confundă semnificația sintagmei "greșeală materială" cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere și de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial și procedural. Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 442 C. proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs. Or, împrejurările reclamate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanțe de recurs. În consecință, aspectele prezentate în motivarea căii de atac nu pot fi supuse analizei în cadrul unei contestații în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluționată, în conformitate cu opinia contestatoarei. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, criticile deduse judecăți nu se circumscriu motivului de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că se impune respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC B. SA Galați împotriva Deciziei civile nr. 2295 din data de 23 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2017. Procesat de GGC - CT