ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2017

Decizia nr. 320/2017

Asupra contestației în anulare de

față, constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 2295 din data de 23 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta SC B. SRL Galați

împotriva Deciziei nr. 63/A din 22 martie 2016 a Curții de Apel

Galați, secția I civilă.

În considerentele hotărârii, în

legătură cu recursul declarat de pârâtă, instanța a

reținut că partea supune dezbaterii critici care au caracter nefondat

potrivit următoarelor considerente:

- Pretinzând nesocotirea limitelor

învestirii și incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în mod eronat, că

instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra altui temei juridic decât

cel care a constituit cauza cererii de chemare în judecată, verificând

atât elementele răspunderii pentru fapta proprie (dar fără a

examina în mod particular răspunderea pentru fapta proprie a persoanei

juridice), cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Aceasta, în contextul în care prima instanță a respins acțiunea constatând

că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii pârâtei pentru

fapta proprie.

Pe acest aspect, al fundamentului

juridic al pretențiilor reclamantului, instanța de recurs a constatat

că prima instanță a procedat la o calificare în drept a

motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, constatând, în

condițiile în care reclamantul indicase dispoziții ale noului C.

civ., deși fapta ilicită fusese săvârșită anterior

intrării acestuia în vigoare, că incidente sunt prevederile art. 998

C. civ. (răspunderea pentru fapta proprie) și ale art. 1000 alin. (3)

C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).

Contrar susținerii

recurentei-pârâte, analiza probatoriului în prima instanță s-a

făcut cu referire la cele două fundamente juridice diferite ale

răspunderii delictuale (pentru fapta proprie și respectiv, pentru

fapta altei persoane).

Tot astfel, în faza devolutivă a

apelului, instanța a verificat cele două temeiuri juridice, care

constituiseră cauza cererii de chemare în judecată, cu respectarea

limitelor învestirii.

Soluția diferită la care a

ajuns instanța de apel nu s-a datorat modificării temeiului juridic

(care n-a fost completat și nici schimbat), ci propriei evaluări a

probatoriului care a condus-o la concluzia, argumentată, a întrunirii

elementelor răspunderii delictuale.

- Critica potrivit căreia,

analizând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind

persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art.

35 din Decretul nr. 31/1954, text neanalizat de instanță, nu a fost

primită de instanța de recurs întrucât a fost formulată omisso

medio.

În prezentarea considerentelor pentru

care instanța a înțeles să respingă acest motiv de recurs,

s-a arătat că apărările pârâtei în fața primei

instanțe au vizat neîndeplinirea cerințelor răspunderii

delictuale reglementate de art. 998 C. civ., iar cu referire la acest temei

juridic (și nu la cel invocat în recurs, reprezentat de art. 35 din

Decretul nr. 31/1954) s-a pronunțat sentința tribunalului.

Instanța de recurs a

reținut, de asemenea, că în ipoteza în care ar fi apreciat că

prima instanță a dat o dezlegare necorespunzătoare

apărărilor sale, reținând un temei juridic greșit și

prejudiciind-o astfel prin considerentele sentinței (chiar dacă

soluția îi era favorabilă), pârâta avea posibilitatea să declare

apel împotriva considerentelor hotărârii, potrivit art. 461 alin. (2) C.

proc. civ.

Într-o asemenea ipoteză,

reglementată de norma procedurală citată, instanța are

posibilitatea să înlăture considerentele greșite și să

le înlocuiască cu propriile considerente, menținând soluția

cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Neprocedând în această

modalitate, pârâta a supus pentru prima dată în recurs critici referitoare

la un alt temei juridic decât cel care a făcut obiect al

judecății instanțelor de fond, ceea ce este inadmisibil.

Legalitatea unei soluții -

respectiv, în ce măsură s-a făcut o corectă aplicare a

legii la situația de fapt relevată de probe - poate fi analizată

în recurs prin raportare la normele de drept care s-au constituit în temei al

pretențiilor respectiv, al apărărilor formulate de

părți în fața instanțelor de fond.

Instanța de recurs a reținut

că, aducând pentru prima dată în dezbaterea judiciară, abia prin

motivele de recurs, un text de lege care ar avea condiții mai restrictive

pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, pârâta nu poate pretinde

caracterul nelegal al unei soluții care nu face analiza respectivei

dispoziții în absența unei învestiri legale în acest sens.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC

B. SA Galați a formulat contestație în anulare, calea de atac fiind

înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 4 ianuarie 2017, fiind

fixat termen de judecată pentru soluționare la data de 16 februarie

2017.

În motivarea contestației în

anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct.

2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că dezlegarea dată

recursului este rezultatul unei erori materiale, întrucât instanța de

recurs a apreciat ca fiind nefondată critica potrivit căreia,

analizând răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind

persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art.

35 din Decretul nr. 31/1954, instanța de apel a reținut

incidența în cauză a dispozițiile art. 998 C. civ. care

vizează răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice.

Instanța de recurs a apreciat ca

nefondat acest motiv de recurs, motivând că respectiva critică de

nelegalitate a fost formulată omisso medio, pârâta antamând pentru prima

dată în recurs critici referitoare la un alt temei juridic decât cel care

a făcut obiect al judecății instanțelor de fond.

Contestatoarea a mai arătat

că, instanța de recurs, deși formal a analizat motivul de recurs

vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, reținând

faptul că răspunderea civilă delictuală a pârâtei intervine

în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., din eroare sau omisiune nu a

dat o dezlegare acestei critici.

De asemenea, instanța de recurs a

mai reținut, în mod eronat, conform opiniei contestatoarei, faptul că

pârâta a formulat pentru prima dată în recurs critici cu privire la

temeiul de drept al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie

prevăzut de art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în condițiile în care,

în cursul judecării cauzei pe fond (atât în concluziile scrise depuse la

dosarul cauzei, cât și în concluziile verbale consemnate în încheierea din

data de 24 aprilie 2015), pârâta a prezentat apărări vizând

chestiunea legată de răspunderea civilă delictuală a

persoanei juridice pentru fapta proprie.

Conchizând, contestatoarea

solicită admiterea contestației și anularea Deciziei civile nr.

2295 din 23 noiembrie 2016 pronunțată de instanța de recurs, cu

consecința reținerii cauzei spre soluționare și a admiterii

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8

teza II C. proc. civ., respectiv casarea în tot a Deciziei nr. 63/A din 22

martie 2016 a Curții de Apel Galați și trimiterea cauzei spre o

nouă judecată instanței de apel.

Intimatul A. a depus la dosar

întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca

nefondată.

Analizând contestația în anulare,

din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin cererea supusă analizei s-au

invocat, drept motive ale contestației în anulare, dispozițiile art.

503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci

când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli

materiale.

Textul de lege vizează

greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante

pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la

pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie

intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date

esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei

contestate nu rezultă existența unor astfel de greșeli materiale

care să ducă la anularea acesteia. Când instanța de

judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului,

realizează o apreciere, o interpretare proprie a normelor legale incidente

în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în

sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată. Or,

chiar și în această ipoteză, prin intermediul contestației

în anulare, nu se poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că

judecata nu a fost bine făcută.

În speță, contestatoarea a

formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată, considerând

că instanța de recurs, în mod eronat, a apreciat ca nefondat motivul

de recurs privind răspunderea pentru fapta proprie a pârâtei care, fiind

persoană juridică, putea răspunde doar în condițiile art.

35 din Decretul nr. 31/1954 de recurs, instanța apreciind că

respectiva critică de nelegalitate a fost formulată omisso medio.

Practic, contestatoarea confundă

semnificația sintagmei "greșeală materială" cu

pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere și de

interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial și

procedural.

Or, în înțelesul normei

prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.,

greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează

o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea

materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 442 C.

proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli

decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții

legale cu incidență în speță ori din stabilirea

eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie

interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale ocolită,

la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Or, împrejurările reclamate de

contestatoare nu se circumscriu motivului de contestație în anulare

prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt,

adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanțe de

recurs.

În consecință, aspectele

prezentate în motivarea căii de atac nu pot fi supuse analizei în cadrul

unei contestații în anulare, deoarece această cale extraordinară

de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci

tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea

neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de

lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății,

iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluționată,

în conformitate cu opinia contestatoarei.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, criticile deduse judecăți nu se

circumscriu motivului de contestație în anulare reglementat de

dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că se impune respingerea contestației în anulare, ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC B. SA

Galați împotriva Deciziei civile nr. 2295 din data de 23 noiembrie 2016

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 16 februarie 2017.

Procesat

de GGC - CT