ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 629/2015

Decizia nr. 629/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cadrul procesual;

Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B. au solicitat anularea Hotărârii nr. 286 din 05 septembrie 2012 adoptată de C. în Dosarul nr. x/2011, cu consecința retransmiterii dosarului către Consiliu în vederea soluționării legale a acestuia.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că segregarea copiilor într-un salon separat, având drept criteriu asocierea acestora cu etnia romă, heteroidentificați pe baza culorii închise a pielii, constituie discriminare potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) lit. e), pct. iv), art. 2 alin. (1) și (4), art. 2 alin. (5), art. 10 lit. b) și h), art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul C. a solicitat respingerea plângerii formulate împotriva Hotărârii nr. 286 din 05 septembrie 2012 ca neîntemeiată.

Prin notele de ședință depuse la dosar, D. a solicitat respingerea plângerii formulate împotriva Hotărârii C. nr. 286 din 05 septembrie 2012, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2673 din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în cauză s-a solicitat anularea Hotărârii C. nr. 286 din 05 septembrie 2012 pentru trei motive principale, prezentate explicit în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar: (i) încălcarea prevederilor legale privind exprimarea votului în Colegiul director; (ii) încălcarea prevederilor legale privind administrarea probei cu interogatoriul reclamatului D. și (iii) încălcarea prevederilor legale privind sarcina probei în cazurile de discriminare.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar și dispozițiile legale incidente, Curtea a constatat că niciunul dintre aceste motive de nelegalitate nu este întemeiat.

Curtea a reținut că, suplimentar argumentelor invocate în acțiunea introductivă, reclamanții au susținut, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cererii, că Hotărârea C. nr. 286 din 05 septembrie 2012 este nulă și pentru că a fost dată fără respectarea procedurii de votare în cadrul Colegiului director.

În legătură cu acest aspect, Curtea a apreciat că rigoarea formelor de procedură ar fi impus ca reclamanții, în condițiile în care intenționau să invoce noi motive de nelegalitate a hotărârii contestate, să respecte dispozițiile art. 132, respectiv să depună o cerere de completare a acțiunii inițiale, care să fie comunicată pârâților, în vederea formulării întâmpinării, pentru a se respecta dreptul pârâților la apărare și principiul contradictorialității.

Curtea a apreciat, însă, că vătămarea care ar fi putut fi produsă pârâtului a fost înlăturată, apărătorul acestuia luând cunoștință de noul motiv de nelegalitate, invocat abia în cadrul dezbaterilor și formulând concluzii de respingere a acestuia, astfel că nu a reținut inadmisibilitatea invocării acestui motiv de nelegalitate direct în dezbateri, analizând susținerile reclamanților privitoare la modalitatea de exprimare a votului în cadrul Colegiului director al C.

Contrar celor susținute de reclamanți, Curtea a constatat că în cauză au fost respectate prevederile art. 75 alin. (3) și art. 76 din Ordinul președintelui C. nr. 144/2008, întrucât soluția de la pct. 3 al hotărârii contestate a fost adoptată cu unanimitate de voturi ale membrilor prezenți la ședință, astfel cum în mod explicit s-a menționat și în cuprinsul dispozitivului. Chiar dacă nu s-a invocat vreo neregularitate și în această privință, Curtea a constatat că și recomandarea de la pct. 4 al dispozitivului, dată în temeiul art. 79 din ordinul anterior menționat, a fost pronunțată cu respectarea art. 75 alin. (3), fiind exprimate 5 voturi pentru și 2 împotrivă ale membrilor prezenți la ședință.

Instanța de fond a apreciat că opinia celor trei membri ai colegiului este concurentă, iar nu separată, după cum în mod nejustificat au susținut reclamanții, întrucât soluția adoptată de aceștia este aceeași cu a celorlalți membri prezenți (în sensul inexistenței unei fapte de discriminare, directă sau indirectă), însă prezintă o particularitate a motivării soluției.

Curtea a reținut că, în opinia concurentă, cei 3 membri au subliniat că, deși modul în care, conform protocoalelor medicale, bolnavii sunt repartizați în saloane, este aparent neutru, situația din spitalul reclamat arată însă că prevederile aparent neutre ar putea duce la dezavantajarea persoanelor de etnie romă, în măsura în care aceste persoane, ajunse în saloane în care nu sunt și persoane de altă apartenență etnică, au sentimentul segregării și neglijării din partea angajaților spitalului. Deși condițiile din saloane au fost constatate ca fiind similare, s-a creat impresia părinților copiilor romi că, în urma segregării, acești copii nu se bucură de un tratament corespunzător, nici lenjeria de pat nu este aceeași. Acest sentiment este motivat de senzația segregării, care nu a fost evitată de către spital. Dacă un spital nu are proceduri clare de evitare a unor astfel de situații, ele se pot întâmpla și pot reprezenta o discriminare indirectă, conform prevederilor art. 2 alin. (3) ale O.G. nr. 137/2000.

Analizând această opinie, Curtea a subliniat faptul că ea nu este în sensul existenței unei discriminări indirecte, astfel cum au susținut neîntemeiat reclamanții, ci tot în sensul inexistenței unei fapte de discriminare, fie ea directă sau indirectă.

Curtea a constatat că inexistența unei fapte de discriminare, directă sau indirectă, a fost stabilită prin unanimitatea de voturi ale celor 7 membri prezenți la ședință, dintre care 3 au formulat o opinie concurentă, cu particularitatea motivării că, prin ipoteză (discuție teoretică, iar nu realitate constatată în cauză), „dacă un spital nu are proceduri clare de evitare a unor astfel de situații, ele se pot întâmpla și pot reprezenta o discriminare indirectă, conform prevederilor art. 2 alin. (3) ale O.G. nr. 137/2000”.

Față de aceste considerente, constatând respectarea în cauză a prevederilor art. 75 alin. (3) și art. 76 din Ordinul președintelui C. nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, Curtea a reținut netemeinicia motivului invocat de reclamanți în cadrul dezbaterilor, soluția de inexistență a unei fapte de discriminare, directă sau indirectă, fiind adoptată prin unanimitatea de voturi ale celor 7 membri prezenți la ședință.

În ceea ce privește motivul invocat de reclamanți referitor la încălcarea prevederilor legale privind administrarea probei cu interogatoriul reclamatului D., Curtea a reținut faptul că reclamanții au invocat neaplicarea de către C. a prezumției de recunoaștere tacită, instituite la art. 225 C. proc. civ. de la 1865 și deduse din refuzul reclamatului de a răspunde la întrebările nr. 2, 6, 7, 10 și 12 din interogatoriu.

Curtea a constatat că nici O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nici ordinul președintelui C. nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor nu cuprind prevederi speciale în ceea ce privește administrarea probelor, care să se aplice cu prioritate și derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de Codul de procedură civilă.

Prin urmare, dată fiind și particularitate că activitatea C. este una jurisdicțională, Curtea a constatat că, în situația în care Consiliul încuviințează proba cu interogatoriu, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 218-225 C. proc. civ.

Curtea a reținut că reclamanții au susținut neîntemeiat că Spitalul nu ar fi răspuns la întrebările nr. 2, 6, 7, 10 și 12 din interogatoriu și că C. ar fi fost obligat să aplice prezumția de recunoaștere tacită instituită prin art. 225 C. proc. civ.

S-a reținut în esență, în considerentele hotărârii atacate, în raport de actele existente la dosar, că reclamatul a răspuns la întrebarea adresată în maniera pe care a considerat-o potrivită, astfel încât nu poate fi primită susținerea reclamanților, în sensul că „s-a refuzat numirea criteriilor, făcându-se doar trimitere la reglementări cu caracter general care nu au legătură directă cu repartizarea în saloane”, precum și faptul că prezumția simplă de recunoaștere tacită, instituită prin art. 225 C. proc. civ., nu poate opera, întrucât întrebarea nu cuprinde un aspect în legătură cu care refuzul de a răspunde să poată fi socotit o mărturisire deplină.

În ceea ce privește întrebarea nr. 6, Curtea a constatat că, prin răspunsul oferit, reclamatul a recunoscut implicit că nu există o prevedere regulamentară expresă în sensul interzicerii segregării pe criterii etnice a pacienților, acesta fiind, probabil, unul dintre motivele pentru care Colegiul director a recomandat, prin pct. 4 din hotărâre, elaborarea unei proceduri interne, prin care Spitalul să elimine posibilitatea ca prin repartiția aleatorie a copiilor bolnavi în saloane să se formeze saloane exclusiv cu copii aparent romi.

A mai reținut instanța că la întrebarea nr. 7, legată de instruirea personalului propriu, recunoscând implicit că nu există o prevedere regulamentară expresă în sensul interzicerii segregării pe criterii etnice a pacienților, reclamatul a răspuns în sensul că personalul spitalului cunoaște și aplică dispozițiile art. 16 din Constituția României și că nu a existat până la acest moment vreun incident cu tente segregaționiste, neputându-se invoca așadar lipsa unui răspuns.

În ceea ce privește întrebarea nr. 10, chiar dacă Spitalul nu a comunicat numele medicilor curanți ai pacienților internați în saloane de la etajele 5 și 6, apreciind în mod justificat că pentru identificarea acestora este necesară comunicarea numelor și CNP-urilor pacienților, Curtea a subliniat, ca și în cazul întrebării nr. 2, că prezumția simplă de recunoaștere tacită instituită prin art. 225 C. proc. civ. nu poate opera, întrucât întrebarea nu cuprinde un aspect în legătură cu care refuzul de a răspunde să poată fi socotit o mărturisire deplină.

Referitor la întrebarea nr. 12, Curtea a apreciat că întrebarea este generală și incompletă, nefiind precizată data la care și persoana căreia i s-ar fi interzis accesul, etajul și saloanele avute în vedere etc., astfel încât refuzul reclamatului de a răspunde nu este nejustificat.

În concluzie, Curtea a constatat că C. nu a nesocotit dispozițiile art. 225 C. proc. civ., neputându-se reține în sarcina reclamatului refuzul nejustificat de a răspunde la întrebările nr. 2, 6, 7, 10 și 12 din interogatoriu, precum și faptul că C. nu era obligat a aplica prezumția simplă de recunoaștere tacită, întrucât norma edictată la art. 225 C. proc. civ. nu are un caracter imperativ, ci lasă la aprecierea organului jurisdicțional forța probantă a refuzului.

Curtea a apreciat că nu poate fi primită critica reclamanților privind nerespectarea de către C. a dispozițiilor art. 221 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acest text de lege are în vedere ipoteza în care interogatoriul este administrat oral, nemijlocit în fața organului jurisdicțional, situație în care răspunsurile vor fi trecute pe aceeași foaie cu întrebările, nu și ipoteza răspunsului scris dat de persoanele juridice (art. 222 alin. (1) C. proc. civ.), în acest sens putând fi invocat și un argument de topografie a textelor.

Împrejurarea că întrebările formulate de intervenienți în cadrul probei cu interogatoriu nu se regăsesc la dosarul administrativ înaintat instanței a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, instanța reținând că respectivele întrebări au fost depuse de către Consiliu la filele 206-207 din dosar, ceea ce atestă că C. s-a aflat în posesia lor, însă din eroare nu le-a înaintat cu restul documentației administrative ce a fost atașată întâmpinării, depunându-le ulterior, în urma emiterii unei adrese de către instanță.

Față de aceste considerente, Curtea a apreciat că nu se poate reține încălcarea de către C. a dispozițiilor legale privind administrarea probei cu interogatoriu.

În ceea ce privește susținerile reclamanților referitoare la încălcarea prevederilor legale privind sarcina probei în cazurile de discriminare, Curtea a apreciat că și acest ultim motiv este neîntemeiat.

În raport de prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 și art. 72 din Ordinul nr. 144/2008, texte ce reprezintă o transpunere în dreptul intern a art. 8 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE, Curtea a reținut că în domeniul discriminării sarcina probei este împărțită între petent și reclamat: persoana interesată are obligația de a dovedi fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, în timp ce persoana reclamată are sarcina de a dovedi că faptele respective nu constituie discriminare.

Prin urmare, persoanele reclamate de discriminare au posibilitatea de a contesta existența unei astfel de încălcări, stabilind, prin orice mijloc legal, că tratamentul aplicat persoanei care se consideră discriminată este justificat de factori obiectivi și străin de orice discriminare pe un criteriu interzis. În absența unei explicații sau justificări obiective, de natură a răsturna presupusa discriminare, instituția competentă (C.) este îndreptățită să constate existența unei forme de discriminare, fie ea directă sau indirectă.

Aplicând aceste exigențe probatorii în cauză, Curtea a apreciat că pârâtul C. a reținut în mod corect că modul în care au fost repartizați copii în saloanele D. și calitatea lenjeriei de pat nu reprezintă fapte de discriminare, conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, având în vedere susținerea reclamanților că spitalul nu a adus vreo probă prin care să dovedească faptul că a luat măsurile necesare de prevenire a existenței saloanelor segregate, prin adoptarea unei proceduri interne clare și pregătirea personalului în acest sens, Curtea a apreciat că o astfel de prevedere în regulamentul intern nu este imperios necesară, întrucât art. 16 din Constituția României consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor României, fără nicio discriminare.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că prin pct. 4 din hotărârea contestată, pentru evitarea oricărei situații în care părinții copiilor internați ar putea considera că există o segregare a copiilor romi, Colegiul director a recomandat spitalului reclamat să elaboreze proceduri interne prin care să elimine posibilitatea ca, prin repartiția aleatorie a copiilor bolnavi în saloane, să se formeze saloane exclusiv cu copii aparent romi, constatând că, în condițiile în care procedurile actuale se referă la repartiția copiilor pe baza bolilor de care suferă, situația practică arată însă că există mai multe saloane pentru aceeași boală (spre exemplu pentru copii cu diabet există trei saloane).

În al doilea rând, având în vedere susținerea reclamanților că mai mulți copii romi, identificați de echipa de investigație la data de 12 martie 2012, au fost plasați în saloane separat de copii români, Curtea a apreciat că o astfel de situație a fost justificată obiectiv prin faptul că pacienții au fost distribuiți în saloane după protocoale medicale de repartizare pe patologii și protocoale obligatorii impuse de E. București în activitatea spitalicească, la dosar fiind depus Protocolul pentru procedura de distribuire a pacienților în saloane, în care se menționează că repartizarea în saloane se face în funcție de gravitatea cazului, disponibilitatea locurilor libere, patologia, vârsta.

Din analiza actelor depuse la dosar, instanța de fond a constatat că rezultatele investigațiilor efectuate la 05 octombrie 2011 și 12 martie 2012 atestă faptul că în ambele ocazii au fost observate saloane în care erau internați copii care ar fi putut aparține etniei rome și saloane în care erau internați doar copii români, dar și saloane în care erau internați atât copii care ar fi putut aparține etniei rome, cât și copii români.

Prin raportare la aceste date statistice, Curtea a apreciat că în mod corect C. a reținut că, „analizând matematic situația, dat fiind numărul mare de saloane și numărul mic de copii, există posibilitatea ca o simplă împărțire aleatorie a copiilor în saloane să producă această situație” și că „probatoriul nu permite interpretarea situației ca fiind discriminare directă (art. 2 alin. (3)), refuz al accesului la servicii de sănătate publică (art. 10 lit. b)) sau refuz al acordării unor drepturi sau facilități (art. 10 lit. h))”. De asemenea, s-a reținut corect că cele două investigații efectuate nu au arătat o legătură între calitatea lenjeriei de pat și apartenența etnică a copiilor.

A mai reținut instanța de fond că, având în vedere că probatoriul depus de intervenienți prezintă, în special, sentimentele părinților, care consideră că sunt victime ale segregării, Colegiul director a analizat în ce măsură aceste sentimente sunt sau nu justificate de condițiile create de personalul spitalului reclamat, ajungând la concluzia că faptele nu reprezintă nici discriminare indirectă, în sensul art. 2 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, pe de o parte, la împărțirea copiilor în saloane au fost respectate protocoalele medicale, iar, pe de altă parte, nu s-a putut constata o legătură între calitatea lenjeriei de pat și apartenența etnică a copiilor internați.

Față de toate aceste considerente, constatând că motivele invocate de reclamanți sunt neîntemeiate și că Hotărârea nr. 286 din 05 septembrie 2012 a fost adoptată în mod legal și temeinic, Curtea, în baza art. 20 alin. 9 din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acțiunea în anulare ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Fundația B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei de drept al demersului său, prevederile art. 304 pct. 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a invocat următoarele critici față de hotărârea instanței de fond, în contextul reluării aspectelor de fapt generatoare ale prezentului litigiu:

- prima instanță a aplicat în mod greșit principiul special al împărțirii sarcinii probei în materia discriminării, statuat de art. 20 alin. (6) al O.G. nr. 137/2000, din mai multe puncte de vedere, respectiv a aplicat greșit conținutul ce se încadrează la „fapte din care se poate prezuma existența unei discriminări” și a aplicat greșit obligația pârâtului de a dovedi că principiul egalității nu a fost încălcat;

- pârâtul nu a sancționat decizia C. de a nu considera că reclamantul și-a îndeplinit partea sa din sarcina probei prin martorii audiați și rapoartele echipei de investigație a C., după cum, în mod eronat a apreciat că în domeniul discriminării sarcina probei este împărțită;

- prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 225 C. proc. civ. în ceea ce privește prezumția simplă declanșată de refuzul părții de a răspunde la interogatoriu; din moment ce în domeniul nediscriminării operează împărțirea sarcini probei, lipsa unui răspuns sau evitarea răspunsului din partea părții reclamante are o relevanță juridică mult mai importantă decât în alte materii.;

- prima instanță a aplicat greșit conținutul dispozițiilor legale privind discriminarea indirectă, consacrate de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 și definiția „segregării rasiale” și a admis în mod eronat argumentele promovate în acest sens în Hotărârea C.;

- prima instanță a aplicat în mod greșit regulile privind adoptarea hotărârilor C. în ce privește numărul minim de voturi necesar (art. 76 din Ordinul nr. 144/2008) statuând în mod greșit că aceștia nu ar fiu încadrat faptele la discriminare indirectă, ci că opinia lor reprezintă o simplă ipoteză; în realitate, cei trei semnatari ai opiniei concurente au fost împotriva achitării reclamantului, ceea ce face ca opinia lor prin argumentele prezentate să fie, în esență, o „opinie separată”.

Atât D. cât și C. au formulat întâmpinări, față de motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă.

Prin ample considerente, cei doi intimați au susținut, în esență, temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe, arătând că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu poate fi reținut și ca atare nu se impune modificarea hotărârii primei instanțe.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de probatoriul administrat, de apărările intimaților-pârâți,dar și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că nu se impune reformarea sentinței primei instanțe în considerarea celor în continuare arătate.

Acțiunea în contencios administrativ de față, având ca obiect solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 286 din 5 septembrie 2012 a Colegiului Director al C. a fost promovată de două entități reclamante, respectiv A. și B.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea celor doi reclamanți, argumentele avute în vedere pentru adoptarea unei atare soluții fiind prezentate rezumativ în secțiunea a 2-a din prezenta decizie, astfel că nu se impune reluarea acestora în contextul examinării, în cele ce urmează, a motivelor de recurs de față, cu precizarea că, după cum s-a arătat deja, calea de atac a fost exercitată numai de către unul dintre cei doi reclamanți, respectiv de B.

5.1. Astfel, Înalta Curte reține că printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit principiul special al împărțirii sarcinii probei în materia discriminării, statuat de art. 20 alin. (6) al O.G. nr. 137/2000, în esență pentru că a aplicat greșit conținutul ce se încadrează la „fapte din care se poate prezuma existența unei discriminări”, și întrucât a aplicat greșit obligația pârâtului de a dovedi că principiul egalității nu a fost încălcat.

Contrar celor afirmate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată, reevaluând probatoriul administrat în cauză, că prima instanță a analizat cu minuțiozitate și acuratețe atât susținerile părților cât și probele administrate, din chiar perspectiva exigențelor impuse de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cu care „persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice”.

Instanța de fond a evaluat și stabilit corespunzător, și în opinia Înaltei Curți, conținutul și sensul normei sus-citate, reținând că în această materie nu se poate vorbi de o inversare totală a sarcinii probei, ci doar de o împărțire a acesteia.

Mai mult, după cum s-a arătat și s-a nuanțat în doctrina dezvoltată în această materie, în temeiul art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, inversarea sarcinii probei nu operează automat și nici nu constituie o inversare totală a obligației probei.

Nu operează automat întrucât persoana interesată trebuie să dovedească existența unor fapte care demonstrează prezumția existenței unei discriminări directe sau indirecte, și doar pe baza unor atare dovezi instanța, respectiv autoritatea competentă poate dispune inversarea sarcinii probei (a se vedea articolul semnat D. Gergely, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 4/2008, pag. 54 și următoarele).

Din perspectiva acestor considerațiuni teoretice dar în acord și cu exigențele normei legale incidente, sus-arătate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate alegațiile și criticile recurentului-reclamant întrucât, în concret, instanța de fond a analizat deopotrivă constatările pârâtului C., inserate în rapoartele întocmite cu ocazia vizitelor efectuate, referitoare la modalitatea de repartizare a copiilor în saloanele de la D., cât și conținutul „Protocolului pentru procedura de distribuire a pacienților în saloane” emanat de la unitatea spitalicească (fila 226 dosar).

În fine, față de constatările instanței de fond, pe care și Înalta Curte le consideră a fi corecte și întemeiate pe o analiză obiectivă a tuturor circumstanțelor de fapt ale cauzei, este de arătat că atâta timp cât s-a reținut că recurentul-reclamant nu a dovedit că modalitatea de repartizare a copiilor în saloane s-ar face pe criterii etnice și, deci, că ar exista o discriminare, nu subzistă temeiul pentru a se solicita reclamantului că dovedească adoptarea și respectiv existența unor proceduri interne care să sancționeze tratamentele discriminatorii.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu este de natură a antrena modificarea raționamentului logico-argumentativ înfățișat de prima instanță, în legătură cu aprecierea probatoriului cauzei, în susținerea soluției adoptate, în sensul constatării legalității deciziei C.

5.2. Cu referire la criticile vizând greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 225 C. proc. civ., în ceea ce privește prezumția simplă declanșată de refuzul părții de a răspunde la interogatoriu, Înalta Curte arată că nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant întrucât nu sunt întemeiate.

Reiterând susținerile prezentate și în fața instanței de fond, în esență vizând împrejurarea că spitalul reclamat nu ar fi răspuns la un număr de cinci (5) întrebări din cuprinsul interogatoriului, recurentul-reclamant a reluat practic și silogismul pe baza căruia a concluzionat în sensul că spitalul ar fi recunoscut, în manieră indirectă desigur, fapta de discriminare pe criteriu etnic.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite astfel de interpretări și raționamente, întrucât contravin normelor procedurale incidente și pentru că se fundamentează pe o altă situație juridico-factuală decât cea care rezultă din dosar.

În acord cu argumentele înfățișate de judecătorul fondului și Înalta Curte arată că nu se putea reține nelegalitatea actului atacat emis de C. pentru astfel de motive întrucât, pe de-o parte, astfel cum în detaliu s-a arătat în cuprinsul hotărârii judecătorești atacate, în realitate, spitalul reclamat a furnizat răspunsurile la respectivele întrebări, neputându-se deci reține, ca situație premisă, refuzul nejustificat din partea acestuia, de a răspunde la întrebările cu nr. 2, 6, 7 și 12 din interogatoriu.

Pe de altă parte, astfel cum se asemenea a analizat și concluzionat cu deplin temei prima instanță, motivul de nelegalitate invocat nu subzistă și pentru că autoritatea pârâtă C. nu doar că nu a nesocotit dispozițiile art. 225 C. proc. civ., față de răspunsurile date de spitalul intimat, dar nici nu era obligat să aplice prezumția simplă de recunoaștere tacită, rezultând în mod evident din cuprinsul normei că respectivele dispoziții au caracter facultativ iar nu imperativ.

Rezultă așadar că nu subzistă nici criticile recurentului-reclamant subsumate pretinsei aplicări eronate a prevederilor art. 225 C. proc. civ., Înalta Curte împărtășind concluziile și raționamentul judecătorului fondului și cu referire la aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ.

5.3. Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile recurentului vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind discriminarea indirectă, consacrate de O.G. nr. 137/2000, o atare concluzie urmând a fi desprinsă în considerarea evaluării și analizei întregului probatoriu administrat.

Contrar celor arătate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține relevanța concluziilor desprinse în urma investigațiilor realizate chiar de intimatul C. care nu au evidențiat și nici nu au demonstrat existența unei segregări a copiilor romi; de altfel, persoanele care aparent erau romi ocupau exclusiv 1 salon, la prima vizită, respectiv 2 saloane, la a doua vizită, iar recurentul-reclamant nu a probat că distribuirea în saloanele respective nu s-ar fi făcut conform protocoalelor impuse de E. București în activitatea spitalicească.

Deși în cauză se susține segregarea etnică (iar nu segregarea rasială a cărei definiție se invocă), este de observat că aspectele reținute și dispoziția legală citată de recurentul-reclamant nu sunt aplicabile prezentei cauze, întrucât au în vedere copiii romi (nu aparent romi), dintr-o localitate (nu copiii aparent romi care se pot regăsi, la un anumit moment într-un spital cu acoperire națională) și au în vedere copiii romi școlarizați, al căror număr poate fi determinat și rămâne constant, cel puțin pe parcursul unui an școlar (nu copiii aparent romi care sunt internați, la un anumit moment dat, într-un spital).

Recurentul-reclamant nu a putut dovedi că modalitatea de repartizare a copiilor în saloane s-ar face pe criterii etnice și, deci, că ar exista o discriminare, astfel că s-a apreciat cu temei că este excesiv să se solicite intimatului spital să prezinte explicații și justificări, care să ateste că nu a săvârșit vreo faptă de discriminare (dincolo de probele deja administrate în cauză).

N

edatarea Protocolului pentru Procedura Distribuirea Pacienților în Saloane nu poate fi interpretată în sensul în care protocolul nu exista la data presupuselor fapte, mai ales că nici nu există vreo dovadă că, la cele momente, ar fi fost aplicate alte criterii decât cele reglementate de respectivul act.

5.4. În fine, în ceea ce privește aplicarea greșită a regulilor privind adoptarea hotărârilor C., în ceea ce privește numărul minim de posturi necesar (art. 176 din Ordinul nr. 1441/2008), cum de asemenea a susținut recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că o atare critică nu poate fi primită întrucât nu este întemeiată.

Conținutul actului atacat, respectiv al Hotărârii C. nr. 286 din 5 septembrie 2012 precum și considerentele sentinței supusă examinării prin prezentul recurs, demonstrează, fără echivoc, că trei dintre membrii C. au exprimat o opinie concurentă, iar nu separată, sau divergentă cum susține recurentul.

În ipoteza în care argumentele celor trei membri ar fi reprezentat o opinie separată, cum susține recurentul iar nu una concurentă, cum este în realitate, este de observat că hotărârea prin care s-a stabilit că modul în care au fost repartizați copiii în unitatea spitalicească nu reprezintă faptă de discriminare nu ar fi întrunit unanimitatea, astfel cum s-a menționat expres. Este improbabil și ilogic totodată ca membrii Consiliului director, care ar fi emis o opinie separată, să accepte ca voturilor lor să fie considerate ca exprimând chiar opinia pe care au contrazis-o.

Atât din denumirea opiniei concurente (forma), cât și din cuprinsul explicit al acesteia (fondul) rezultă că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate.

Prin urmare, față de toate argumentele sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, se va fi respins ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 2673 din 19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2015.