ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3768/2014

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., manager de proiect în cadrul D. din E., anularea Hotărârii nr. 329 din 05 septembrie 2011, obligarea pârâtului B. la procedarea la o nouă investigație pe fondul cauzei, precum și la constatarea faptei de discriminare și la aplicarea unei sancțiuni administrative pârâtei C.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 5487 din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 329 din 5 septembrie 2011, B. a soluționat petiția formulată de reclamanta A., cu privire la pretinsa săvârșire a unei fapte de discriminare la adresa persoanelor de etnie romă, prin afirmațiile pârâtei C., manager de proiect în cadrul D. din cadrul E. Analizând modul în care Colegiul director a soluționat petiția reclamantei, instanța de fond a constatat că, criticile acesteia cu privire la modul de apreciere a probei cu martori nu sunt fondate și în mod corect B. a analizat gradul de subiectivitate a mărturiilor, raportat la relația dintre martor și partea care l-a propus, în condițiile în care declarațiile se contraziceau. A evocat declarațiile administrate în cauză și a arătat că, având în vedere faptul că situația de fapt rezumată de cei doi martori propuși de reclamantă, implicați în derularea proiectului supus monitorizării, este contestată de cei doi martori propuși de pârâtă, funcționari din cadrul altei instituții decât aceea în care funcționează aceasta, în mod corect B. a reținut că probele administrate nu întrunesc condițiile de standard probatoriu necesare pentru reținerea situației de fapt invocate de reclamant. În aprecierea instanței, nota informativă din 05 martie 2010 în care se afirmă că „(…) sediile beneficiarilor se află uneori situate în locații greu accesibile sau în zone rău famate, ceea ce pune în pericol siguranța personală” nu conține afirmații discriminatorii si jignitoare la adresa romilor. Pe de altă parte, petenta nu a invocat prin plângerea depusă la B. o diferență de tratament în ceea ce privește implementarea proiectului de către A. raportat la modul în care au fost monitorizate alte proiecte. Curtea a mai arătat că în mod corect pârâtul a reținut că aspectele invocate de reclamantă privind monitorizarea proiectului, necunoașterea anumitor aspecte din proiect, implicit neîndeplinirea la timp a atribuțiilor/sarcinilor profesionale de către pârâtă nu au relevanță cu privire la fapta de discriminare susținută.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței civile nr. 5487 din 2 octombrie 2012 a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs dezvoltate recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra unor aspecte ce exced atribuțiilor sale, substituindu-se Colegiului director al B. în motivarea soluției adoptate de intimata-pârâtă. Recurenta a arătat că obligația de a lămuri motivele de fapt și de drept ce au condus la soluția dată revenea B. și nu instanței de judecată a cărei îndatorire procedurală era doar aceea de a analiza în ce măsură motivarea succintă oferită de B. constituie sau nu o motivare suficientă în sensul legislației românești și a jurisprudenței Curții Europene a Dreptrilor Omului. A mai arătat recurenta că atât B. cât și prima instanță au apreciat în mod eronat gradul de subiectivitate a martorilor propuși de fundație și de altfel nici nu au motivat o atare concluzie. În fine, recurenta a susținut că prin motivările cuprinse în hotărârea atacată, instanța de fond a demonstrat că are o abordare profund stereotipă, fără a aduce niciun fel de argument clar în susținerea concluziilor formulate cu referire la nota informativă din 2010, nesocotind și în acest mod jurisprudența Curții Europene a Dreptrilor Omului în materie.

Apărările intimatului B.; Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă A., solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, apreciată ca fiind corectă și deplin întemeiată din punct de vedere juridic întrucât raportat la ansamblul situației de fapt și la înscrisurile aflate la dosar se poate reține incidența prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 R.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar; Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de recurenta-reclamantă, față de probatoriul administrat în cauză dar și raportat la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite motivele de recurs înfățișate de recurentă, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor în continuare arătate. Actele și lucrările dosarului atestă că, în fapt, prin petiția nr. 1452/01 martie 2011, recurenta-reclamantă a sesizat săvârșirea unei fapte de discriminare la adresa persoanelor de etnie romă prin afirmații discriminatorii pe care partea reclamată (C.), manager de proiect, le-ar fi făcut la adresa acestora. Acesta a mai arătat că i s-a acordat de către D. din cadrul E., o subvenție/un grant referitoare/or la facilitarea accesului persoanelor de etnie romă la serviciile de sănătate. Recurenta a susținut că partea reclamată, în calitate de manager de proiect, în etapa de postmonitorizare a acestuia, și în timpul întocmirii raportului a afirmat că a absolvit două masterate și se simte discriminată în propria țară în raport cu minoritatea romă pentru care se acordă atâtea fonduri pentru îmbunătățirea vieții acestora. În urma analizării întregii documentații aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri, solicitări puncte de vedere), Colegiul director al B. a decis prin Hotărârea nr. 329 din 5 septembrie 2011, a cărei anulare a fost solicitată, că din probatoriul depus la dosar nu rezultă probe concludente care să încadreze actele/faptele sesizate sub incidența art. 2 din O.G. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Instanța de fond, examinând susținerile părților dar și actele depuse la dosar, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile a reținut că nu este întemeiată acțiunea recurentei-reclamante în sensul că nu se poate reține nelegalitatea actului administrativ atacat, respectiv a Hotărârii nr. 329 din 5 septembrie 2011 a B., în esență, pentru motive decurgând din analiza amănunțită a probatoriului administrat în cauză. Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de fond nu s-a substituit competențelor și atribuțiilor B. ci dimpotrivă, a realizat în cauză un veritabil control de legalitate al actului atacat. Față de circumstanțele concrete ale cauzei și de conținutul faptelor reclamate, în mod corect și deplin justificat, prima instanță a examinat și reevaluat declarațiile martorilor ca și conținutul înscrisurilor pe baza cărora și-a fundamentat și B. soluția adoptată. Înalta Curte apreciază așadar că nu sunt fondate susținerile recurentei-reclamante și ca atare nu sunt de natură a antrena modificarea hotărârii recurate, mai cu seamă că și în această etapă procesuală, criticile îmbracă forma unor afirmații și a unor aprecieri personale. Referirilela anumite cauze din jurisprudența Curții Europene a Dreptrilor Omului nu au incidență în speța de față, în care soluția adoptată s-a fundamentat pe probele administrate pornind în mod efectiv de la faptele reclamate. În fine, nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și susținerile recurentei vizând modalitatea în care prima instanță a apreciat cu privire la conținutul și semnificația notei informative din 5 martie 2010. Caracterul nediscriminator și lipsit de accente ofensatoare la adresa romilor al afirmației (…) „sediile beneficiarilor se află uneori în locații greu accesibile sau în zone rău famate, ceea ce pune în pericol siguranța personală”, a fost în mod just reținut de instanța de fond, nu urmare unor abordări stereotipe, astfel cum a susținut recurenta, ci în contextul analizării întregului probatoriu administrat și printr-o analiză obiectivă a tuturor aspectelor din proiectul în discuție. Nici susținerile potrivit cu care modul de soluționare al petiției recurentei-reclamante, atât de către intimatul B. cât și de către instanța de fond, contravin prevederilor Directivei 43/2000, nu sunt întemeiate. Astfel, Directiva Consiliului Europei nr. 2000743/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică se referă la egalitatea de tratament între persoane, fără vreo deosebire de origine rasială sau etnică. Mai mult, Directiva nr. 2000/43/CE face trimitere expresă la persoane fizice sau grupuri de persoane după un anumit criteriu, fără a se confunda cu subiectul colectiv de drept care este persoana juridică. În același sens legiuitorul național, în cuprinsul O.G. nr. 137/2000; republicată, folosește doar termeni care definesc persoanele fizice (termenii de cetățeni, persoane, grupuri de persoane, categorii de persoane, comunitate, persoane care administrează persoana juridică) ceea ce exclude posibilitatea ca persoana juridică cum este și cazul recurentei să fie subiect pasiv al faptei numită discriminare. Prin urmare, față de toate cele mai sus arătate, reținând legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond ca și lipsa de fundament juridic a criticilor și susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va respinge ca nefondat recursul de față.