ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 500/2015

Decizia nr. 500/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1559 din 26 martie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. Timișoara, în nume propriu și pentru B., în prezent C. împotriva sentinței nr. 359 din 02 iulie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, și a modificat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei SC D. SRL, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de recurs a reținut următoarele:

Intimata - reclamantă SC D. SRL este titulara autorizației de vămuire la domiciliu din 15 aprilie 2009, iar toate operațiunile vamale derulate în perioada 1 noiembrie 2009 până la 30 noiembrie 2011 au fost efectuate în procedura simplificată de vămuire la domiciliu prevăzută de art. 253 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2454/93, intimata fiind un operator experimentat în sensul Documentului de informare pentru punerea în aplicare a articolului 220 alin. (2) lit. b) și a art. 239 C. vam. comunitar pct. 1.2.3.

Procedura de vămuire la domiciliu, permite ca plasarea mărfurilor sub regim vamal, să fie făcută la sediul operatorului titular al autorizației, acesta hotărând asupra operațiunilor de import, iar taxele vamale se achită în momentul depunerii declarației de punere în liberă circulație, ținându-se seama de elementele de taxare aplicabile în momentul înscrierii mărfurilor în evidența contabilă.

Intimata - reclamantă a solicitat restituirea taxelor vamale în sumă de 777.608,64 lei, achitată în plus prin aplicarea unor tarife vamale eronate în perioada 4 noiembrie 2009 - 16 noiembrie 2011, pentru produsul comercial denumit E., ce reprezintă un subansamblu de închidere - deschidere al centurii de siguranță, susținând că în mod greșit a făcut încadrarea tarifară a produsului E. în subcapitolul 87082990, încadrarea tarifară corectă fiind la subpoziția tarifară 830890 din cap. 83 al Nomenclatorului Vamal, fapt ce rezultă din ITO nr. RO/2011/001046, eliberată de către B. la data de 24 noiembrie 2011 la cererea SC D. SRL.

Potrivit art. 11 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 „orice persoană poate solicita autorităților vamale informații privind aplicarea legislației vamale” iar potrivit art. 12 pct. 2 alin. (2) „Informațiile tarifare obligatorii, obligă autoritatea vamală doar pentru mărfurile pentru care au fost îndeplinite formalitățile vamale după data la care ei au furnizat informațiile.”

În speța de față, intimata - reclamantă a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 11 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, la data de 11 octombrie 2011, emiterea unei informații tarifare obligatorii cu privire la produsele E., iar la data de 24 noiembrie 2011 B. a eliberat ITO nr. RO/2011/001046.

Informațiile tarifare obligatorii, eliberate la data de 24 noiembrie 2011, sunt obligatorii pentru autoritățile vamale doar pentru mărfurile pentru care au fost îndeplinite formalitățile vamale după data de 24 noiembrie 2011, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2913/92 privind C. vam. com., dispoziții legale ce au fost interpretate greșit de prima instanță.

Formalitățile vamale pentru produsele E., puse în liberă circulație, au fost îndeplinite de intimată prin procedura simplificată de vămuire la domiciliu prevăzută de art. 253 alin. (3) din Regulamentul CEE, anterior emiterii ITO nr. RO/2011/001046, astfel că restituirea drepturilor de import pentru produsele menționate puse în liberă circulație în perioada 1 ianuarie 2009 - 16 noiembrie 2011, conform cererii din 17 februarie 2012 nu poate fi justificată de ITO obținut la data de 24 noiembrie 2011, având în vedere dispozițiile art. 12 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992.

Jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene reținută de instanța de fond nu are legătură cu prezenta cauză, astfel în cauza C153/10 Staatssecretaris van Financiën Sony Supply Chain Solutions, se face trimitere la situația în care o parte interesată poate contesta perceperea taxei vamale prin prezentare, cu titlu de probă, a unei informații tarifare obligatorii emise pentru aceleași mărfuri într-un alt stat membru, iar în cauza de față se pune problema aplicării ITO pentru mărfurile puse în libera circulație înainte de a fi eliberat ITO.

Dispozițiile art. 12 alin. (3) pct. 2 alin. (2) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 au fost preluate și în Regulamentul CEE nr. 2454/1993 la cap. IV vizând „Efectul juridic al informațiilor tarifare obligatorii, iar la art. 10 alin. (3) se precizează că „titularul unei obligații tarifare obligatorii nu o poate folosi decât dacă face dovada față de autoritățile vamale că mărfurile respective sunt conforme în toate privințele cu cele descrise în informația tarifară obligatorie”.

Este evident că pentru operațiunile vamale derulate în perioada 1 noiembrie 2009 - 30 noiembrie 2011, anterior emiterii ITO din 24 noiembrie 2011, în temeiul căreia se solicită rambursarea unor sume considerate ca nedatorate, nu se poate face dovada că mărfurile declarate în momentul efectuării formalităților vamale „sunt conforme în toate privințele cu cele descrise în informația tarifară prezentată”, condiție impusă de art. 12 pct. 3 cap. IV din Regulamentul CEE nr. 2454/1993.

Nu trebuie omis nici faptul că intimata, în calitatea sa de operator autorizat, a efectuat încadrarea tarifară a mărfurilor importate, taxele vamale fiind achitate în momentul depunerii declarației de punere în liberă circulație, ținându-se seama de elementele de taxare aplicabile în momentul înscrierii mărfurilor în evidența contabilă a titularului autorizației.

La cap. 5 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 este reglementată „rambursarea și remiterea drepturilor” de import.

Potrivit art. 235 lit. a) din același act normativ „rambursare reprezintă restituirea totală sau parțială a drepturilor de import sau de export care au fost achitate” iar potrivit art. 236 pct. 1 alin. (3) „Nu se acordă rambursarea sau remiterea drepturilor dacă faptele care au dus la achitare sau la înscrierea în evidența contabilă a unei sume care nu era legal datorată sunt rezultatul unei acțiuni deliberate de către o persoană interesată.”

În condițiile în care vămuirea a avut loc la domiciliul, prin derogare de la declararea mărfurilor în procedura normală, (având în vedere că intimata este titulara „Autorizației de vămuire din 15 aprilie 2009) prin procedura simplificată, nu se poate reține susținerea în sensul că din eroare au fost încadrate produsele, cu atât mai mult cu cât rambursarea a fost solicitată după valorificarea mărfurilor importate, astfel că autoritățile vamale nu au putut verifica dacă mărfurile respective sunt conforme în toate privințele cu cele descrise în informația tarifară obligatorie (art. 10 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2454/1993) context în care operațiunea de vămuire și înregistrare în evidențele contabile poate fi considerat o acțiune deliberată în sensul art. 236 parag. 3 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992.

În contextul factual expus, se concluzionează că autoritățile vamale au respins cererea de restituire a drepturilor de import pentru mărfurile puse în liberă circulație în perioada 1 ianuarie 2009 - 16 noiembrie 2011, cerere întemeiată pe ITO, eliberată de către B. la data de 24 noiembrie 2011, având în vedere că informațiile tarifare obligatorii, obligă autoritățile vamale doar pentru mărfurile pentru care au fost îndeplinite formalitățile vamale după data la care ele au furnizat informația conform art.  12 pct. 2 alin. (2) din Regulamentul CEE nr. 2913/92, dar și de dispozițiile art. 10 pct. 3 cap 4 din Regulamentul CEE nr. 2454/1993, art. 236 paragraf 3 din Regulamentul nr. CEE 2913/1992, Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 5465/2007 privind aprobarea Normelor pentru procedurile simplificate de vămuire.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată de intimată și reținută trunchiat de instanță nu este aplicabilă în speța de față în raport de situația de fapt expusă și normele de drept aplicabile în prezenta cauză.

Împotriva Deciziei nr. 1559 din 26 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, SC D. SRL a formulat contestație în anulare.

În motivarea cererii se susține că greșeala materială invocată pe calea prezentei contestații constă în aceea că instanța de recurs nu a analizat actul de respingere a Cererii de rambursare emis de către autoritatea vamală. Deci, instanța de control judiciar nu a observat că respingerea Cererii de rambursare a fost întemeiată pe un singur motiv, acela privind efectele ITO emis la data de 24 noiembrie 2011 (nu și pe pretinsa existență a unei acțiuni deliberate a Subscrisei).

Astfel, în motivarea Deciziei contestate, instanța de recurs a apreciat că autoritățile vamale ar fi respins în mod corect Cererea de rambursare, având în vedere două motive, respectiv:

- dispozițiile art. 12 alin. (3) C. vam. Comunitar, interpretate de instanța de recurs în sensul că ITO eliberate la 24 noiembrie 2011 sunt obligatorii pentru autoritățile ^vamale doar pentru mărfurile pentru care formalitățile vamale sunt îndeplinite ulterior datei emiterii (în speță, Perioada de referință aferentă produselor E. fiind anterioară acestei date); și;

- art. 263 parag. 3 C. vam. Comunitar, întrucât vămuirea produselor E. a avut loc la domiciliu (Subscrisa fiind titulara autorizației de vămuire corespunzătoare, emisă în aprilie 2009), context în care nu s-ar putea reține că, din eroare, produsele au fost încadrate greșit și astfel s-au plătit taxe în plus față de cele legal datorate; astfel, s-a apreciat că operațiunea de vămuire îndeplinită ar putea fi considerată o acțiune deliberată în sensul textului de lege indicat.

Se mai susține că decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., raportat la faptul că, în lipsa verificării efective a conținutului actului de respingere a Cererii de rambursare (Actul administrativ vamal nr. 1050/95/CU din 05 martie 2012), instanța de recurs a reținut în mod greșit că argumentul privind existența acțiunii deliberate - impediment legal la rambursare, ar fi constituit suportul actului de respingere.

În realitate, temeiul răspunsului autorității vamale era altul, respectiv unicul motiv invocat de autoritate în procedura administrativă, constând în efectele ITO emis la data de 24 noiembrie 2011.

Mai mult decât atât, instanța de recurs nu a observat că instanța de fond a reținut expres că motivul de respingere a Cererii de rambursare vizând incidența unei pretinse acțiuni deliberate a fost invocat de către intimată pentru prima dată în fața instanței de fond, fără a fi indicat în procedura administrativă.

Astfel, nu numai că cele reținute la parag. 13 alin. (2) în Decizia contestată nu corespund adevărului (în sensul că autoritatea vamală nu a respins Cererea de rambursare prin raportare și la prevederile art. 236 alin. (1) parag. 3 din C. com. vam.), dar acest motiv trebuia înlăturat de plano de către instanța de recurs întrucât această argumentare nu făcea obiectul respingerii Cererii de rambursare.

Argumentul referitor la acțiunea deliberată a fost preluat întocmai de către instanța de control judiciar, cu ignorarea evidentă a susținerilor din întâmpinarea la recurs, expuse în combaterea unui astfel de argument.

Contestatoarea mai susține că instanța de recurs nu a cercetat argumentele din întâmpinarea la recurs cu privire la omisiunea involuntară de încadrare tarifară a produselor E..

Numai astfel se poate explica faptul că instanța a analizat formal incidența impedimentului legal la rambursarea taxelor, astfel cum este prevăzut de art. 236 alin. (1) parag. 3 din C. com. vam., dar în mod greșit și-a motivat soluția pe criteriile de apreciere aplicabile (doar) în ipoteza reglementată de art. 239 alin. (1) C. vam. com., articol indicat expres și în motivarea Deciziei contestate.

Prin urmare, confundând două ipoteze diferite de rambursare și restituire a drepturilor, reglementate în cap. 5 C. vam. com., în examinarea unei eventuale acțiuni deliberate, instanța de recurs a aplicat, în lipsa oricărui temei legal sau jurisprudențial, procedura de analizare a incidenței cazului de neglijență evidentă din partea persoanei interesate (raportându-se la criteriul experienței profesionale a comerciantului în cauză).

Dacă instanța de recurs s-ar fi aplecat asupra considerentelor din secțiunea 3.2 a întâmpinării la recurs, privind:

(i) semnificația noțiunii de acțiune deliberată astfel cum a aceasta reiese din jurisprudența relevantă a Curtea de Justiție a Uniunii Europene, interpretarea acesteia fiind obligatorie pentru instanța națională, precum și

(ii) imposibilitatea respingerii unei cereri de rambursare depusă în, baza art. 236 C. vam. com. pentru motive de inadmisibilitate proprii cererilor bazate pe art. 239, ar fi constatat fără echivoc că recursul se impune a fi respins.

Instanța de recurs pornind de la premisa că vămuirea s-a efectuat la domiciliu, în temeiul autorizației obținute exclusiv pe criteriul experienței profesionale în domeniul operațiunilor de vămuire, a înlăturat incidența în lipsa oricărei probe privind încadrarea tarifară deliberată.

Criteriul la care a apelat instanța de recurs este unul propriu analizării unui alt tip de cerere de rambursare decât cea formulată în cauză (în temeiul art. 236 C. vam. Comunitar), așa cum s-a arătat pe larg în întâmpinarea depusă în fața instanței de recurs.

Conform art. 236 alin. (1), parag. 3, sunt exceptate de Ia rambursare/remitere drepturile vamale care nu erau datorate legal, dar care au fost achitate (în cazul rambursării) sau înscrise în evidența contabilă (în cazul remiterii), în urma unor fapte care sunt rezultatul acțiunii deliberate a persoanei interesate.

Comisia de Justiție a Curții Europene a interpretat în repetate rânduri prevederile art. 236 C. vam., relevând semnificația noțiunii de „acțiune deliberată" după cum urmează:

- în Cauza Overland Footwear, Curtea a statuat că existența unei „acțiuni deliberate" în sensul art. 236 este exclusă în cazul unei omisiuni involuntare;

- în Cauza ASM Lithography Comisia de Justiție a Curții Europene a apreciat că nu există acțiune deliberată atunci când achitarea drepturilor vamale este rezultatul unei erori constând într-o omisiune involuntară care nu poate fi privită ca exercitare definitivă a unei opțiuni, care este voluntară prin definiție; totodată a reiterat interpretarea că acțiunea nu ar fi deliberată în sensul art. 236 atunci când „nu a existat o manipulare de către declarant.

Comisia de Justiție a Curții Europene a

interpretat art. 236 din Regulamentul nr. 2913/92 în sensul că autoritățile naționale vamale trebuie să admită o cerere de rambursare a drepturilor vamale atunci când apare că, în urma unei erori a persoanei interesate și nu prin exercitarea unei opțiuni, chiar dacă acea cerere implică o recalculare de către acele autorități a sumei datoriei prin aplicarea art. 122 (c) din regulament".

Art. 239 alin. (1) C. vam. vizează posibilitatea rambursării sau remiterii drepturilor vamale de import sau de export, în alte situații decât cele la care se referă art. 236, 237 și 238 C. vam. Astfel, nu vor fi aplicabile prevederile art. 239 atunci când, între altele, drepturile vamale nu au fost legal datorate la data la care au fost plătite, iar faptele care au dus la achitarea drepturilor vamale nu sunt rezultatul acțiunii deliberate a persoanei interesate (în acest caz aplicându-se prevederile art. 236);

Art. 239, considerat ca fiind clauză de echitate generală, se circumscrie situațiilor în care drepturile vamale erau legal datorate, dar există circumstanțe excepționale, fără ca vreun act de înșelăciune sau neglijență evidentă să poată fi atribuibilă persoanei interesate.

Conform jurisprudenței, pentru a beneficia de prevederile art. 239, persoana interesată va trebui să facă dovada ambelor împrejurări amintite (existența situației excepționale și absența oricărui act de înșelăciune sau neglijență evidentă). Jurisprudența privind circumstanțele considerate ca fiind situații excepționale este constantă în sensul că poate fi vorba despre o atare situație excepțională în sensul art. 239 când rezultă cu claritate din circumstanțele cauzei că persoana responsabilă pentru plată este într-o situație excepțională prin comparație cu alți operatori angajați în același tip de afacere și că, în absența acestor circumstanțe, persoana nu ar fi suferit un dezavantaj cauzat prin înscrierea în evidențele contabile a drepturilor vamale.

Potrivit interpretării Curții, termenul de „neglijență evidentă" se interpretează în conformitate cu

criteriile care servesc la determinarea situației de „eroare detectabilă în mod rezonabil" în sensul art. 220 alin. (2):

- în hotărârea pronunțată în cauza Sohl & Sohlke Curtea de Justiție a Comisiei Europene a făcut trimitere la Hotărârea pronunțată la 26 iunie 1990 în Cauza C64/89 - Deutsche Fernsprecher, pct. 19, care viza prevederile art. 5, parag. 2 din Regulamentul nr. 1697/79 și în care Curtea a considerat că, natura detectabilă de către operatorul economic a unei erori comise de autoritatea vamală trebuie să se aprecieze ținând cont, în special, de natura specifică a erorii, de experiența profesională și de diligența operatorului. Curtea a aplicat prin analogie aceste criterii specificând în privința criteriilor luate ut singuli că:

- în ceea ce privește experiența profesională a comerciantului, este necesar să se examineze dacă acesta este sau nu un comerciant a cărui activitate economică constă în principal în operațiuni de import și export și dacă acesta a acumulat oarecare experiență în efectuarea de asemenea operațiuni;

- în privința diligenței comerciantului, trebuie menționat că atunci când există dubii privind aplicarea exactă a prevederilor ale căror neaplicare poate da naștere unor debite vamale de suportat, incumbă comerciantului să se informeze și să caute toate clarificările posibile pentru a se asigura că nu încalcă acele prevederi.

- în Cauza Kaufrine AG Curtea a reținut neglijența manifestă a operatorilor în cauză, statuând că, în consecință, rambursarea/ remiterea în condițiile an. 39 nu poate fi acordată. Din perspectiva neglijenței evidente:

- s-au luat în considerare criteriile dezvoltate în legătură cu conceptul de eroare detectabilă, făcând trimitere în acest sens la Cauza C-250/91 Hewlett Packard France (1993) ECR I-1839, parag. 46, și Cauza T-75/95 Gunzler Aluminium c/a Comisiei (1996) ECR II-497;

-

s-a stabilit totodată că, din moment ce condițiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Regulamentul nr. 1430/7920 sunt cumulative, existența sau inexistența situațiilor speciale este de relevanță redusă în cazul în care există neglijență evidentă sau înșelăciune din partea persoanei interesate;

- în aprecierea neglijenței evidente s-au invocat argumente legate de (i) cunoașterea și relativa simplitate a legislației, (ii) experiența profesională destul de vastă a operatorilor în importul cu produsele în cauză, (iii) obligația de diligență a aplicanților, care trebuiau să prevadă condiții contractuale apte să asigure îndeplinirea de către furnizori a condițiilor legale cunoscute de aplicanți.

Curtea a reiterat că atâta vreme cât, în conformitate cu jurisprudența statornicită, condițiile prevăzute în art. 13 alin. (1) din Regulamentul nr. 1430/79 sunt cumulative (a se vedea Cauza Günzler Aluminium, citată mai sus; Cauza C-370/96 Covita (1998) ECR I-7711), rambursarea trebuie refuzată în cazul în care una din acele condiții nu este îndeplinită.

În toate cazurile, este de competența instanțelor naționale să aprecieze dacă, pe baza acestor criterii, există sau nu neglijență manifestă din partea operatorului.

Se mai arată că la pronunțarea soluției asupra recursului, instanța s-a raportat la motive străine de conținutul, actului de respingere a cererii de rambursare, motivându-și soluția prin analizarea unor criterii neaplicabile ipotezei legale pe care cererea de rambursare a fost întemeiată (respectiv cea reglementată de art. 236 alin. (1) parag. 3 C. vam. Comunitar) și cu evidenta omisiune a analizării/evaluării apărărilor formulate.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată și menținerea deciziei atacate.

Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este neîntemeiată, pentru considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.

În speța prezentă, criticile formulate de contestatoare privesc greșita apreciere a probelor și neobservarea existenței la dosar a unor acte care demonstrau o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de recurs, precum și greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial fiscal aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiție, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii, de la data publicării.

În consecință, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanță judecătorească, trebuie să dea eficiență dispozitivului și considerentelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul controlului de constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare .

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune, așa cum a susținut contestatoarea, examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC D. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1559 din 26 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/59/2012, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2015.