ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1056/2019

Ședința publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea transmisă la data de 10.07.2013 (data poștei) și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. și C. S.A., solicitând instanței să dispună obligarea B. S.A. la plata sumei de 66.136,30 EUR cu titlu de indemnizație de asigurare, astfel: (i) suma de 51.463,84 EUR către C., reprezentând cuantumul rămas de restituit, la data promovării prezentei acțiuni, 10.07.2013, din credit si dobânda aferenta beneficiarului contractului de asigurare ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat și (ii) suma de 14.672,55 EUR, reprezentând contravaloarea ratelor de credit achitate către C. de reclamant, ulterior decesului soției sale, D., pana la data promovării prezentei acțiuni, 10.07.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11161/24 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2013 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București invocată de pârâta C. S.A. și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâții B. S.A. și C. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 11.08.2014 sub nr. x/2014.

Sentința nr. 5459/7.11.2014 a Tribunalului București, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și respinsă acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate, a fost desființată prin decizia Curții de Apel București nr. 123/25.01.2016 cu consecința reluării judecării cauzei de către Tribunalul București.

Prin încheierea din 17.10.2016 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, iar la data de 14.02.2017 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A..

Prin cererea din 14.02.2017 reclamantul a precizat cererea principală în sensul că se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 66.136,39 euro către reclamant, sumă compusă din 25.482 euro, reprezentând 33 de rate de credit achitate de către reclamant, și 40.654,39 euro, reprezentând contravaloarea restului de credit îndestulat în cadrul procedurii execuționale.

Prin sentința civilă nr. 955 din 21.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de către Tribunalul București, secția a VI a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtei C. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtei B. DUBLIN SUCURSALA BUCUREȘTI, ca neîntemeiată; totodată a fost obligat reclamantul A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON către pârâta B.

Împotriva încheierii din 14.02.2017 și a sentinței civile nr. 955 din 21.03.2017, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI a civilă a formulat apel reclamantul prin care a solicitat în principal anularea în tot a încheierii și sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe și în subsidiar, modificarea în tot a celor două hotărâri (încheierea din 14.02.2107 și sentința civilă nr. 955 din 21.03.2017) în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecința obligării pârâtei B. S.A. la plata sumei de 66.136,39 euro.

Cererea de apel a fost înregistrată, la data de 4.07.2017 la Curtea de Apel București, sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 1892/2017 din 10 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. S.A. și S.C. B. DUBLIN SUCURSALA BUCURESTI împotriva sentinței civile nr. 955/21.03.2017 și a încheierii de ședință din 14.02.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A anulat încheierea din 14.02.2017 și sentința civilă nr. 955/21.03.2017, și rejudecând: a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Totodată, a admis cererea în contradictoriu cu pârâta B. Dublin Sucursala București.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 66.136,39 euro echivalent în RON 301.747,27 RON, reprezentând despăgubiri civile.

A obligat pârâta la 6.582,03 RON taxă judiciară de timbru către Stat și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 1892/2017 din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta S.C. B. DUBLIN SUCURSALA BUCURESTI a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în sinteză, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, răspunderea B. neputând fi angajată pe plan delictual, ci numai în baza și în limitele stabilite prin contractul de asigurare, contract ce reprezintă legea părților.

După redarea unor pasaje din considerentele deciziei recurate, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a apreciat că reclamantul A. poate formula împotriva sa o acțiune în răspundere civilă delictuală, cu toate că singura cale pe care acesta o putea urma era formularea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, iar această încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material are drept cauză atât împrejurarea că instanța l-a considerat pe A. terț față de contractul de asigurare încheiat de către defuncta sa soție cu B., cât și faptul că a considerat neexecutarea contractului de asigurare de către B., constând în neplata indemnizației de asigurare, ca fiind o faptă ilicită ce poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, domnul A. nu este un terț față de contractul de asigurare, ci este soțul supraviețuitor, moștenitor al D., alături de fiul acestora, potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 16.03.2011, eliberat de BNPA E.. Totodată, după cum s-a arătat, la data de 8 ianuarie 2008, doamna D. a solicitat intimatei-pârâte C. acordarea unui credit în valoare de 65.000 de euro, încheindu-se Contractul de credit nr. x/25.01.2008. De asemenea, doamna D. a optat și pentru înscrierea în asigurarea încheiată între B. -asigurător și C. - beneficiar, completând la data de 8 ianuarie 2008 și Cererea individuală de asigurare de viață pentru garantarea creditelor Optimist, dobândind calitatea de asigurat.

A mai arătat că A., în calitatea acestuia de succesor cu titlu universal al D., preia atât drepturile cât și obligațiile defunctei sale soții.

Totodată, a susținut recurenta-pârâtă, în mod greșit a considerat instanța de apel neexecutarea contractului de asigurare de către B., constând în neplata indemnizației de asigurare, ca fiind o faptă ilicită ce poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe motiv că B. ar fi încălcat o obligație legală (art. 32 alin. (2) din Legea nr. 136/1995). Chiar dacă este prevăzută în lege o asemenea obligație ea nu se naște în absența unui contract, legea nefăcând altceva decât să prevadă conținutul minimal de drepturi și obligații al contractului de asigurare, stabilind o conduită pentru asigurat și asigurător, în măsura în care un asemenea contract se încheie. În speță a fost încheiat un contract de asigurare, așadar, raporturile juridice dintre B. și A., în calitatea sa de succesor al soției sale, nu pot fi guvernate decât de Contractul de asigurare, așa cum a reținut cu just temei tribunalul.

Instanța de apel, reține că în speță, în ceea ce o privește pe pârâta B. ar exista o confuziune între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, ceea ce este de neconceput atâta vreme cât izvorul obligațiilor în ceea ce o privește este reprezentat de contractul de asigurare. În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naștere ca urmare a încălcării (nerespectării) unei obligații ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligații contractuale, fiind vorba, prin urmare, despre o obligație ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, atâta vreme cât între părțile în litigiu a intervenit un contract, în speță unul de asigurare, răspunderea nu poate fi angajată pe plan delictual, partea prejudiciată putând obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părților.

Astfel, s-a arătat, în temeiul contractului de asigurare, A. putea solicita fie îndeplinirea obligației în conformitate cu art. 4 din condițiile asigurării de viață, cuprinse în Cererea Individuală de Asigurare de Viață atașată Creditelor Optimist (Anexa nr. l), fie în caz de neexecutare daune interese, iar în ambele cazuri, la soluționarea acțiunii în răspundere civilă contractuală instanța ar fi urmat să țină seama de: Declarația dată de către D., declarație ce se regăsește în cuprinsul Cererii Individuale de Asigurare de Viață atașată Creditelor Optimist completate la data de 08 ianuarie 2008 și de art. 8-Informații Incomplete și Incorecte din condițiile asigurării de viață, cuprinse în Cererea Individuală de Asigurare de Viață atașată Creditelor Optimist.

Cu toate acestea, împrumutata-asigurată D., în deplină cunoștință de cauză, nu a declarat afecțiunile cu care a fost diagnosticată în ultimii cinci ani anteriori încheierii contractului de asigurare și pentru care a urmat tratament medicamentos anterior, iar în raport de această omisiune și în conformitate cu prevederile contractuale sus menționate, acțiunea în răspundere civilă contractuală ar fi trebuit sa fie respinsă de instanță ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat pentru toate fazele procesuale.

Prin întâmpinare intimatul-reclamant a solicitat, în esență, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, în cadrul procedurii de filtru prevăzuta de art. 493 C. proc. civ. față de caracterul omisso medio al criticilor formulate de recurentă, raportat la decizia definitiva nr. 123/25.01.2016, pronunțata în cauză de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual.

În subsidiar, daca se va stabili admisibilitatea caii de atac de către completul de filtru, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat si menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală.

In situația în care recursul va fi admis in principiu s-a solicitat citarea părților si judecarea acestuia în ședință publică și nu de către completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Totodată, intimatul-reclamant a solicitat instanței ca, reținând culpa procesuala a recurentei, in temeiul art. 453 C. proc. civ., sa dispună obligarea acesteia la restituirea cheltuielilor de judecata pe care le-a efectuat cu prezentul demers procedural.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat a se înlătura apărările formulate de intimat, susținând, în sinteză, că recursul este admisibil și că se impune admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin precizările depuse la data de 14 februarie 2018, recurenta-pârâtă a arătat că, în situația în care recursul va fi admis în principiu, este de acord ca acesta să fie soluționat de completul de filtru.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și suplimentul la raport au fost comunicate părților; la 25.06.2018, respectiv 18.10.2018, intimatul-reclamant a depus punct de vedere la raport, respectiv la supliment, iar la 17.10.2018, recurenta a depus punct de vedere la supliment.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 16 mai 2019, pentru judecata recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta S.C. B. DUBLIN - SUCURSALA BUCUREȘTI, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că principala critică formulată în recurs de către recurenta-pârâtă o constituie greșita reținere a răspunderii civile delictuale în condițiile existenței unui contract de asigurare.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant susține, în esență, în ceea ce privește critica privitoare la imposibilitatea angajării răspunderii B. în plan delictual, ci exclusiv contractual, că aceasta nu poate fi primită în condițiile în care reprezintă, în fapt, o critică a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București în calea de atac a apelului, în primul ciclu procesual (hotărâre definitivă și obligatorie); prin decizia de casare reținându-se că în speță este incidentă și a fost corect invocată răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin decizia de casare nr. 123 din 25 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, această chestiune de drept a fost dezlegată, reținându-se că este grefată pe răspunderea civilă delictuală cauza cererii de chemare în judecată, deoarece reclamantul nu este parte în contractul de asigurare de viață încheiat de către defuncta sa soție cu societatea de asigurare și nici nu a invocat o oarecare răspundere contractuală.

Se constată că, potrivit lucrărilor dosarului, reclamantul a sesizat instanța în nume propriu cu o acțiune de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală și îndreptată împotriva societății de asigurare, în considerarea obligațiilor ce îi revin acesteia din perspectiva achitării indemnizației de asigurare către beneficiarul asigurării.

Astfel, prin acțiunea introductivă se urmărește obligarea recurentei-pârâte B. la plata de despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu derivat din lipsirea reclamantului de anumite sume de bani, ca urmare a faptei culpabile a societății de asigurare de a nu plăti beneficiarului asigurării suma asigurată, deși se produsese riscul asigurat.

Dat fiind că reclamantul are calitatea de codebitor și de garant ipotecar, precum și văzând că acțiunea a fost formulată în nume propriu, și nu în calitate de succesor al defunctei sale soții, sunt incidente dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ. (aplicabil în cauză), în temeiul cărora pot fi acordate despăgubiri.

Este incidentă răspunderea civilă delictuală întrucât reclamantul nu a formulat acțiunea, precizată, în calitate de succesor în drepturi al soției decedate, ci în nume propriu, având în vedere că în calitate de codebitor în contractul de credit, a plătit, ulterior decesului soției sale mai multe rate de credit și că în calitate de garant (calitate izvorâtă din contractul de credit) a fost executat silit datorită faptei culpabile a societății de asigurare de a nu plăti suma asigurată, deși se produsese riscul asigurat, subsecvent faptei culpabile a pârâtei C.. de a nu face demersuri reale pentru a obține suma datorată în temeiul convenției în care banca avea calitatea de beneficiar al asigurării.

În calitate de codebitor în contractul de credit, reclamantul a achitat o parte din ratele de credit, ulterior decesului soției sale, deși pârâta trebuia să achite indemnizația de asigurare, întrucât intervenise riscul asigurat; totodată, în calitatea sa de garant ipotecar, reclamantul a fost executat silit, iar imobilul a fost vândut pentru recuperarea creanței decurgând din contractul de credit.

În felul acesta reclamantul a fost vătămat în drepturile sale cu valoarea bunului afectat garanției și cu valoarea ratelor de credit pe care a fost nevoit să le achite.

Astfel cum reiese din piesele dosarului, pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamantul nu și-a fundamentat acțiunea pe contractul de asigurare, acesta fiind terț față de contractul respectiv, ci a invocat calitatea de garant ipotecar, respectiv de codebitor în contractul de credit, prevalându-se astfel de dispozițiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane.

Contractul reprezintă acordul de voință al părților, încheiat cu scopul de a produce efecte juridice, părțile având drepturi și obligații ce pot fi afectate de termene, sarcini și condiții.

Conform art. 969 din C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 1073 din C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.

În speță, contractul de asigurare a fost încheiat între asigurător (promitent) și defuncta soție (stipulant) a reclamantului, beneficiarul asigurării fiind banca și reprezintă în realitate o stipulație pentru altul.

Acest procedeu juridic care, prevăzând nașterea unui drept direct în patrimoniul beneficiarului, are ca efect adăugarea, la raportul de obligații născut între stipulant și promitent, a unui al doilea raport de obligații, între promitent și beneficiar.

Este adevărat că obligațiile asumate de părți au o natură contractuală și că moștenitorii asiguratului au toate drepturile defunctului, însă în speță, în condițiile în care acțiunea a fost formulată de reclamant în nume propriu, și nu în calitate de moștenitor al soției decedate, nu poate fi vorba de existența vreunei obligații contractuale.

Dreptul dedus judecății constă în repararea prejudiciului suferit de reclamant urmare a refuzului pârâtei B. de a achita indemnizația de asigurare, subsecvent conduitei pasive a C.. de a nu face demersuri reale pentru a obține suma datorată în temeiul convenției în care banca avea calitatea de beneficiar al asigurării.

Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, care presupune încălcarea unei obligații contractuale, răspunderea delictuală se naște de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligații legale.

Cu privire la domeniul de aplicare al celor două tipuri de răspundere, se reține că raspunderea delictuală intervine în toate situațiile când un prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligații legale cu caracter general, care incumba tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutarii obligatiilor contractuale de către debitorul sau.

În conformitate cu art. 31 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în vigoare la momentul producerii evenimentului asigurat-31.12.2010: "În asigurările prevăzute la alin. (1) asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare", iar potrivit art. 32 din Legea nr. 136/1995: "Indemnizația de asigurare se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizația de asigurare se plătește moștenitorilor legali ai asiguratului.

Așadar, obligația de executare a contractului, respectiv de plată a poliției de viață către beneficiarul asigurării C.. este o obligație legală, motiv pentru care se constată că prin neplata indemnizației de asigurare, pârâta B. a săvârșit o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ.

Este adevărat că părțile contractului de asigurare au trecut în contractul perfectat obligația de plată a indemnizației de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar această clauză contractuală, așa cum s-a arătat este impusă de lege, însă aceasta nu îi dă dreptul reclamantului, terț față de convenție, de a solicita executarea contractului, ci doar dreptul de a invoca repararea prejudiciului urmare a încălcării unei obligații legale.

Astfel, reclamantul a suferit un prejudiciu prin conduita recurentei-pârâte, societatea de asigurare, de a nu plăti suma asigurată, deși se produsese riscul asigurat, subsecvent conduitei pârâtei C.. de a nu face demersurile necesare și efective pentru a obține suma datorată în temeiul convenției în care banca avea calitatea de beneficiar al asigurării.

Toate acestea se subscriu unei fapte ilicite care atrag răspunderea civilă delictuală, corect afirmată de reclamant, care nu și-a invocat calitatea de succesor în drepturi al unei părți interesate și, drept urmare, este un terț față de contractul de asigurare.

Este de subliniat că orice răspundere civilă care nu îndeplinește condițiile regimului contractual vizează domeniul regimului delictual și că nu este permis cumulul celor două forme de răspundere.

Se reține că, în speță, partea nu are a alege între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală pentru că reclamantul era terț față de contractul de asigurare, fiind garantul ipotecar și codebitorul din contractul de credit, iar acțiunea a fost formulată în nume propriu.

În condițiile în care reclamantul este un terț față de contractul de asigurare, în mod temeinic și legal a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de despăgubiri, întemeiată pe fapta ilicită a pârâtei de neexecutare a obligației asumate către partea în favoarea căreia a fost cesionată asigurarea, respectiv pârâta C..

Prin neexecutarea acestei obligații și prin continuarea de către reclamant, până la un anumit moment, în calitate de codebitor a plății creditului contractat de soția sa (care încheiase un contract de asigurare de viață cu pârâta și pe care la cererea băncii l-a cesionat acesteia), precum și prin faptul că reclamantul a fost executat silit în calitatea sa de garant ipotecar, iar imobilul acestuia a fost vândut pentru recuperarea creanței decurgând din contractul de credit, reclamantului i s-a produs un prejudiciu.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că pârâta S.C. B. DUBLIN - SUCURSALA BUCUREȘTI este ținută să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ., așa încât se justifică pe deplin obligarea acesteia la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 66.136,39 euro echivalent în RON 301.747,27 RON, reprezentând despăgubiri civile.

În limita criticilor formulate prin cererea de recurs, obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a sumei anterior indicate, reprezentând despăgubiri civile este corectă și se impune a fi păstrată, pentru considerentele expuse în prezenta decizie.

Așa fiind, recursul pârâtei apare ca nefondat și se impune a fi respins, conform dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. DUBLIN - SUCURSALA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1892/2017 din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2019.