ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 973/2013

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 21 din 19 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul Botoșani, s-au hotărât următoarele: În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul P.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. A fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei. A fost menținută măsura asigurătorie a sechestrului judiciar instituit prin Ordonanța din 4 august 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani. Au fost respinse, ca nefondate, cererile de acordare de cheltuieli judiciare formulate de inculpat și partea vătămată.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, din 24 mai 2011, a fost trimis în judecată inculpatul P.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. S-a reținut că, în luna ianuarie 2010, inculpatul P.M. a indus-o în eroare pe partea vătămată T.R. din municipiul Dorohoi, județul Botoșani, cu prilejul întocmirii a două contracte de împrumut pentru suma totală de 231.600 RON, prezentându-i în acel moment și ulterior pe parcursul executării contractelor o situație nereală prin constituirea unui gaj general asupra bunurilor sale mobile și imobile deși acestea erau ipotecate în favoarea V. SA din anul 2008 și susținând în mod nereal că deține posibilități financiare de rambursare a sumei acordate ca împrumut.

Prin aceste manopere dolosive, inculpatul a reușit să o înșele pe partea vătămată și nu i-a mai restituit bani, cauzându-i astfel un prejudiciu de 231.600 RON. Analizând actele și lucrările dosarului de cercetare penală, coroborate cu probele administrate în cursul cercetării judecătorești, instanța a reținut următoarele: La data de 19 iulie 2010, partea vătămată T.R., din municipiul Dorohoi, județul Botoșani a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani prin plângere cu privire la faptul că, în luna ianuarie 2010, i-a acordat inculpatului P.M. din municipiul Dorohoi împrumuturi succesive în valoare de 231.600 RON, încheind două contracte notariale autentificate prin Încheierile nr. 41 din 7 ianuarie 2010 și nr. 91 din 29 ianuarie 2010, la B.N.P.

I.I.A. din Dorohoi, împrumuturi pe care acesta nu le-a mai rambursat, inducându-l în eroare cu privire la modalitățile de plată, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune. A motivat partea vătămată faptul că, pentru a-i acorda împrumuturile, inculpatul i-a prezentat o situație referitoare la starea sa materială și posibilitățile financiare pe care le are în vederea rambursării banilor, indicându-i o serie de bunuri imobile deținute în municipiul Dorohoi, asigurându-l totodată că, în situația în care vor apărea probleme va avea posibilitatea, potrivit contractelor de împrumut încheiate, să procedeze la executarea silită asupra bunurilor imobile deținute.

Pentru a-i întări convingerea în acest sens, acesta a constituit un gaj general în favoarea sa în vederea garantării împrumuturilor, astfel că a devenit, în conformitate cu dispozițiile art. 1685 C. civ., creditor chirografar. Partea vătămată, în aceste condiții, a acceptat să-i acorde împrumuturile solicitate încheind cu inculpatul la data de 7 ianuarie 2010, un contract de împrumut autentificat pentru suma de 111.600 RON cu data scadentă 7 aprilie 2010 și la data de 29 ianuarie 2010 un alt contract de împrumut autentificat pentru suma de 120.000 RON, cu data scadentă 2 aprilie 2010. Aceste contracte încheiate în formă autentică au constituit un gaj general asupra tuturor bunurilor imobile deținute de inculpat.

La termenele scadente, partea vătămată l-a contactat pe inculpat, solicitând să-i restituie sumele împrumutate, acesta invocând tot felul de motive și cerând o amânare a plății. Văzând că inculpatul nu-i restituie sumele de bani, în cursul lunii iunie 2010, i-a solicitat să-i cedeze imobilele puse garanție la împrumuturi, ocazie cu care acesta a aflat că aceste bunuri sunt ipotecate în favoarea unei bănci din anul 2008. A reieșit de asemenea că, la data încheierii celor două contracte de împrumut, inculpatul figura cu următoarele bunuri imobile: teren în suprafață de 116 mp, reprezentând curți - construcții situat în municipiul Dorohoi, str. Lt.P., județul Botoșani, construcții principală în suprafață de 90 mp situat în municipiul Dorohoi, str. Lt.P., județul Botoșani și construcție principală în suprafață de 165,37 mp situat în municipiul Dorohoi, str. C.P., județul Botoșani.

În urma verificării extraselor de informare emise de Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară Botoșani - Biroul de cadastru și publicitate imobiliară Dorohoi, a reieșit că bunurile imobile deținute de inculpat sunt ipotecate în favoarea V. România SA în vederea garantării a două împrumuturi bancare în sumă totală de 223.800 franci elvețieni (aproximativ 729.588 RON la un curs BNR 3,26 RON/CHF). Ambele împrumuturi au fost contractate potrivit Convențiilor nr. 4963 din 20 iunie 2008 și nr. 5058 din 8 aprilie 2008, fiind înscrise în cărțile funciare ale imobilelor prin Încheierile nr. 15083 din 8 aprilie 2008 și nr. 25407 din 20 iunie 2008, anterior constituirii gajului general asupra bunurilor imobile în favoarea părții vătămate.

S-a constatat că inculpatul a mai fost trimis în judecată pentru această situație de fapt de către parchet prin Rechizitoriul din 23 februarie 2011, rechizitoriu care a fost infirmat însă prin Ordonanța din 2 martie 2011 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. S-a avut în vedere faptul că, pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții este necesară desfășurarea unei activități de inducere sau menținere în eroare a persoanei vătămate prin manopere frauduloase fără de care nu s-ar fi încheiat actul.

În rechizitoriu s-a menționat că manopera frauduloasă folosită de către inculpat la data încheierii contractelor constă în aceea că bunurile imobile deținute de acesta erau ipotecate în favoarea V. România SA în vederea garantării a două împrumuturi bancare în sumă totală de 223.800 franci elvețieni, împrumuturi contractate la 20 iunie 2008 și respectiv 8 aprilie 2008 (înscrise în cărțile funciare ale imobilelor prin Încheierile nr. 15.083 din 8 aprilie 2008 și 25.407 din 20 iunie 2008), deci anterior constituirii gajului general asupra bunurilor mobile și imobile în favoarea părții vătămate. S-a mai reținut că mențiunea cuprinsă în rechizitoriu că „la data obținerii împrumutului, inculpatul P.M.

nu deținea posibilități de rambursare a sumei solicitate, respectiv valoarea bunurilor imobile și mobile deținute prin scăderea valorilor ipotecilor deja existente, nu acoperea suma de 231.600 RON" nu este justificată de materialul probator administrat. Pentru a stabili cu certitudine dacă la data încheierii contractelor activitatea desfășurată de către inculpat, pentru a o convinge pe partea vătămată, a fost de natură dolosivă și determinantă în încheierea acestora, s-a impus verificarea aspectelor sus-menționate cu privire la relațiile dintre părți și la existența în patrimoniul inculpatului a bunurilor imobile și mobile sus-menționate. În consecință, s-a constatat că se impune completarea urmăririi penale urmând a se administra și alte probe care vor fi apreciate ca fiind utile și concludente în stabilirea faptei și vinovăției inculpatului.

Urmare recomandărilor date de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în vederea completării urmăririi penale, a fost audiat martorul T.Gh., din declarația acestuia reieșind că nu cunoaște împrejurările în care partea vătămată i-a acordat împrumutul inculpatului și s-au solicitat relații de la Primăria municipiului Dorohoi, care a confirmat că inculpatul deține în proprietate bunurile mai sus indicate, respectiv clădire cu suprafață de 90,00 mp situat în str. Lt.P., teren în suprafață de 116 mp la aceeași adresă și clădire cu suprafața de 165,37 mp, situată în str. C.P., cu destinația de spațiu comercial. S-a reținut că, pentru existența infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., este necesară desfășurarea unei activități de inducere în eroare fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat actul.

Ori, în speță, s-a apreciat că nerespectarea clauzelor celor două contracte de împrumut, respectiv plata la data scadentă, generează un litigiu civil în cadrul căruia inculpatul este răspunzător pentru neîndeplinirea obligației asumate pe tărâmul răspunderii civile iar nu al uneia penale. Partea vătămată avea posibilitatea să dea dovadă de toate diligentele în sensul verificării situației bunurilor inculpatului, inclusiv la cartea funciară, astfel încât nu-și poate invoca propria culpă. Nu rezultă din nici o probă aflată la dosar că ar fi existat vreo discuție între părți, înainte sau în momentul încheierii celor două acte cu privire la solvabilitatea acestor bunuri, partea vătămată acceptând acordarea împrumuturilor, semnând cele două contracte autentice fără a i se cere de notar sau de aceasta inculpatului să precizeze solvabilitatea bunurilor ce le avea în proprietatea sa.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și partea vătămată T.R. criticând-o pentru nelegalitate. În motivare a arătat că, în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, din probatoriul administrat în cauză rezultând că inculpatul se afla într-o situație financiară dificilă la momentul încheierii contractelor, deși era cunoscut cu o stare materială bună întrucât avea în proprietate mai multe imobile. Partea vătămată s-a bazat pe acest fapt cu atât mai mult cu cât, a primit asigurări de la inculpat că are posibilități reale de a-i restitui banii la termen. S-a invocat în susținerea acestui argument probatoriul administrat în cauză respectiv declarațiile martorilor audiați.

S-a arătat că introducerea clauzei cu privire la posibilitatea executării silite în caz de nerestituire a banilor la termen i-a creat părții vătămate convingerea că va avea posibilitatea de a recupera banii, clauza înscrisă putând fi asimilată unei ipoteci convenționale. Prin omisiunea inculpatului de a preciza că bunurile sunt ipotecate în favoarea unei bănci, a fost realizat elementul material al infracțiunii de înșelăciune, respectiv acțiunea de inducere în eroare a părții vătămate prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase. Din punct de vedere civil s-a apreciat că acea clauză este lovită de nulitate absolută deoarece a avut la bază dolul ceea ce duce la concluzia vicierii consimțământului părții civile.

S-a invocat că nu i se poate imputa părții civile că nu a dat dovadă de diligentă la încheierea contractelor, dat fiind faptul că actele s-au încheiat în formă autentică, în fața unui notar, ceea ce i-a conferit siguranța de care avea nevoie. Un argument în plus invocat de Parchet este acela că suma totală a împrumuturilor contractate la V. România SA este 223.800 franci elvețieni iar inculpatul are probleme cu achitarea ratelor așa încât nici în cadrul unei acțiuni civile partea civilă nu va putea să-și recupereze banii împrumutați. Partea vătămată a arătat că, în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului în condițiile în care, probele administrate în cauză demonstrează atât latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, constând în inducerea în eroare cât și intenția directă a inculpatului de a induce în eroare în scopul de a obține un folos material injust.

Reaua credință a inculpatului este cu atât mai evidentă cu cât nu a putut acoperi nici măcar parțial paguba. În ce privește latura civilă a arătat că sunt întrunite condițiile art. 998, 999 C. civ. Prin Decizia penală nr. 68 din 27 iunie 2012 Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și partea civilă T.R. împotriva Sentinței penale nr. 21 din 19 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoșani. A obligat partea civilă T.R. să plătească statului suma de 100 RON cheltuieli judiciare din apel. Celelalte cheltuieli judiciare din apel, au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat următoarele: Infracțiunea de înșelăciune presupune sub aspectul laturii obiective în primul rând o acțiune de inducere în eroare care poate fi săvârșită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. În speță, pentru existența infracțiunii era necesar ca inculpatul să fi folosit la încheierea contractelor vreun mijloc de inducere în eroare a părții vătămate, condiție nedovedită prin probatoriul administrat în cauză. În cuprinsul celor două contracte s-a menționat că, în caz de neachitare la termenul stabilit, acestea constituie titlu executoriu asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea debitorului.

S-a apreciat că împrejurarea că, la data încheierii contractelor inculpatul avea bunuri ipotecate în favoarea unei bănci care îi acordase un împrumut nu constituie un mijloc fraudulos în sensul dispozițiilor art. 215 C. pen. atâta timp cât părțile nu au purtat discuții cu privire la situația juridică a imobilelor respective. Declarația martorului H.C. invocată în motivarea apelului, din care rezultă conținutul unei discuții dintre părțile contractante este relevantă sub aspectul aprecierii activității de inducere în eroare. Acest martor l-a auzit pe inculpat spunându-i părții vătămate că are mai multe proprietăți și mai multe combinații din care urma să câștige bani. Partea vătămată a declarat că avea cunoștință despre faptul că inculpatul deține în proprietate imobile, crezând că vila în construcție îi aparținea, fără a face verificări în acest sens.

Încrederea de care se bucura inculpatul este demonstrată cu declarațiile martorilor R.D. și Ș.A. care i-au împrumutat bani și i-au primit înapoi la termenul scadent. Inculpatul împrumuta la rândul său sume de bani altor persoane, dovadă fiind Contractul de împrumut autentificat sub nr. 606 din 8 aprilie 2010 care cuprinde o clauză identică cu privire la situația neachitării la termenul stabilit, fiind de altfel încheiat la același notar. S-a apreciat ca fiind relevantă atitudinea inculpatului care a recunoscut constant că are de achitat părții vătămate sumele înscrise în cele două contracte și dobânda aferentă, aceasta din urmă nefiind menționată în contracte. Nu a făcut însă afirmații contrare realității și nu a folosit mijloace frauduloase pentru a o determina pe partea vătămată să încheie contractele.

S-a arătat că pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să se fi produs în așa fel încât fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat convenția în condițiile stabilite. Astfel, s-a apreciat că partea vătămată a cunoscut condițiile în care a acordat împrumutul și și-a asumat riscul de a-l acorda, nefiind vorba despre o inducere în eroare. La determinarea elementului de inducere în eroare trebuie avută în vedere aptitudinea abstractă a acțiunii inculpatului de a produce acest efect. De menționat este faptul că atât inculpatul cât și partea vătămată obișnuiau să împrumute sume mari de bani, oferind credibilitate pentru rambursarea lor în condițiile în care din declarațiile martorilor audiați rezultă că își respectau obligațiile.

În condiții normale de contractare se impune o verificare minimă a aspectelor consemnate în contract. De altfel, neverificarea situației garanțiilor oferite de inculpat stă la baza prejudicierii părții vătămate, culpa aparținând acesteia. Aducerea unor garanții în condițiile în care nu se fac minime verificări cu privire la acestea, ilustrează lipsa de diligentă a părții vătămate care avea posibilitatea de a verifica situația juridică a imobilelor aparținând inculpatului. S-a mai arătat că din probatoriul administrat nu rezultă existența unor discuții cu privire la situația imobilelor respective. Prin urmare, neînțelegerea dintre părți este de natură civil-contractuală izvorâtă din nerespectarea clauzelor cuprinse în cele două contracte.

De altfel, prin instituirea gajului general asupra tuturor bunurilor proprietatea inculpatului, partea vătămată a devenit creditor chirografar având posibilitatea recuperării sumelor împrumutate potrivit dispozițiilor C. civ. care reglementează această materie. S-a apreciat că aspectele invocate, referitoare la nulitatea absolută a clauzelor din contractele de împrumut, nu pot fi analizate în acest cadru procesual. S-a mai invocat că încheierea contractelor în fața unui notar oferă părților contractante siguranța de care au nevoie, inserarea clauzei privind posibilitatea executării silite determinând partea vătămată să accepte și eventualitatea nerespectării obligației. Clauza respectivă a fost menționată însă la cererea expresă a părților, acestea având posibilitatea de a efectua verificări minime cu privire la situația juridică a imobilelor.

Problemele financiare ale inculpatului și împrejurarea că nu poate achita ratele la bancă nu au relevanță sub aspectul existenței infracțiunii de înșelăciune. Pentru cele arătate, Curtea a apreciat că apelurile declarate sunt nefondate, fiind respinse ca atare în temeiul ari 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și partea civilă T.R. Reprezentantul Parchetului a criticat hotărârile pronunțate în cauză prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave, considerând că în mod greșit instanțele au apreciat că fapta săvârșită de inculpat nu este prevăzută de legea penală, și că de fapt sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Partea civilă T.R. a criticat decizia recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., în sensul că s-a comis o eroare gravă de fapt care a avut drept consecință greșita achitare a inculpatului. Pe latură civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei nominale înscrisă în cele două contracte de împrumut. În cursul soluționării recursului s-a procedat la audierea inculpatului, în ședința publică din data de 27 februarie 2013 și s-a depus la dosar jurisprudență relevantă, respectiv ordonanța de scoatere de sub urmărire penală emisă în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Dorohoi nr. 887/P/2011 din 16 august 2012, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc.

pen., pentru o situație de fapt similară. La evaluarea cazurilor de casare Înalta Curte are în vedere faptul că în conformitate cu art. II alin (1) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013), dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rol la data de 20 iulie 2012, fiind supusă astfel cazurilor de casare astfel cum acestea au fost modificate de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of.

nr. 714 din 26 octombrie 2010). Examinând legalitatea și temeinicia deciziei, prin prisma motivelor și cazurilor de recurs invocate, Înalta Curte consideră căile de atac ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente: Audiat în recurs inculpatul a susținut că nu a efectuat nici un demers pentru inducerea în eroare a părții vătămate negocierile purtând asupra datei rambursării împrumutului și a dobânzii, fără a fi solicitate garanții de bonitate: Mențin în totalitate declarațiile date în cauză atât la organul de urmărire penală, cât și în cursul judecății. Nu am de făcut precizări suplimentare față de ceea ce am declarat anterior. Eu am împrumutat de la partea civilă suma de 190.000 RON și am mers la notar, unde am încheiat un contract de împrumut.

Singura discuție pe care am avut-o cu recurenta parte civilă când l-am întrebat dacă poate să mă împrumute cu o sumă de bani a fost legată de perioada de timp pentru care îmi acorda împrumutul și de dobânda pe care trebuia să o plătesc. Partea civilă mici cerut o dobândă de 10 la sută i-am supus că dobânda este prea mare, și în final ne-am înțeles ca împrumutul să fie acordat pe o perioadă de 3 luni cu o dobândă de 8 la sută pe lună. Nu am avut discuții cu partea civilă legate de garantarea sumei împrumutate cu bunuri mobile sau imobile ale mele. În contractul care a fost întocmit la biroul notarial și pe care eu l-am semnat era într-adevăr prevăzută o clauză în sensul garantării de către mine a împrumutului cu bunuri mobile și imobile.

La discuția dintre mine și partea civilă a asistat ginerele meu P.V. Partea civilă este cea care a sunat notarul pentru a încheia contractul. BAI am ajuns împreună cu aceasta a doua zi pentru a semna contractul respectiv. Este adevărat că am avut o discuție cu partea civilă referitor la o brutărie care era gajată în favoarea unei bănci, dar această discuție a fost cu mult anterioară datei la care am împrumutat banii de la partea civilă. Eu eram într-o relație de prietenie cu partea civilă, ne vizitam reciproc. Brutăria a fost evaluată de bancă la suma de 121.000 euro. Am gajat și casa la bancă, dar nu îmi amintesc la ce sumă a fost evaluat acest imobil. Alte imobile, cu excepția casei și a brutăriei, nu dețin.

Înainte ca partea vătămată să formuleze plângere penală împotriva mea, cu cea 2 luni, am căutat pe partea civilă și am vrut să-i dau suma de 80.000 RON (800 milioane ROL), însă aceasta a refuzat să o primească, solicitând să îi restitui întreaga sumă de bani pe care am împrumutat-o. După începerea cercetărilor penale avocatul meu de la vremea respectivă mi-a spus să nu mai iau legătura cu partea civilă. Eu nu am întreaga sumă să o restitui părții civile și eu la rândul meu am de primit bani de la alte persoane. Eu sunt de acord să restitui banii părții civile dar la momentul acesta nu pot să apreciez în ce termen aș putea să-i restitui banii.

În ceea ce privește conținutul acuzației formulate, Înalta Curte precizează că potrivit art. 215 C. pen., (înșelăciunea) (1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani. (2) Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate. (5) Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. În fapt s-a reținut că între inculpatul P.M. și partea civilă T.R. s-au încheiat două contracte de împrumut pentru suma totală de 231.600 RON, autentificate la notariat prin Încheierile nr. 41 din 7 ianuarie 2010 și nr. 91 din 29 ianuarie 2010, prin care s-a constituit și un gaj general asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului.

În descrierea acuzației în materie penală, în rechizitoriu, se susține, că inducerea în eroare s-a realizat de către inculpat prin omisiunea de a prezenta existența ipotecii asupra imobilelor și prin "susținerea în mod nereal că deține posibilități financiare de rambursare a sumei acordate ca împrumut". Astfel prin omisiunea declarării faptului că imobilele pe care le indicase pentru constituirea gajului erau, la momentul încheierii convenției dintre părți, deja ipotecate în favoarea V. România SA, i s-ar fi creat părții civile o falsă reprezentare a realității. Înșelăciunea în convenții constă în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul.

Infracțiunea de înșelăciune presupune sub aspectul laturii obiective, în prezenta cauză, inducerea în eroare nu prin acțiuni, ci prin omisiuni de natură a crea o reprezentare falsă asupra unei situații determinante pentru victimă în luarea unei hotărârii de a încheia contractul. Inducerea sau menținerea în eroare trebuie să fi avut un rol hotărâtor la încheierea contractului; eroarea în care se află partea vătămată, trebuie să rezulte nemijlocit din manopere dolosive imputabile făptuitorului, înțelegând prin aceasta inclusiv ascunderea cu bună știință a unor date esențiale, care dacă ar fi fost cunoscute ar fi exclus încheierea contractului.

În cauză însă omisiunea de a încunoștința partea adversă despre imposibilitatea reală de a valorifica ipotecile în cazul nerestituirii împrumutului nu are aptitudinea explicitată anterior întrucât recuperarea împrumutului urma a se realiza datorită obținerii unui profit economic important, ulterior încheierii contractului suma împrumutată fiind tocmai premisă demarării afacerii, ceea ce a generat neglijarea de către părți a rolului garanțiilor imobiliare. Astfel din materialul probator administrat în cauză rezultă că partea civilă nu a fost interesată să afle situația juridică a imobilelor și nici nu s-a demonstrat în niciun mod că la data încheierii convenției inculpatul avea reprezentarea faptului că nu va putea ori nu va dori să-și execute obligațiile contractuale.

Așa se explică omisiunea de a face precizări ori solicitări pentru deslușirea bonității împrumutatului la momentul încheierii contractelor sau de a se preocupa de eficiența ipotecilor. Crearea aparenței de bonitate a împrumutatului nu este consecința unor acțiuni ori omisiuni a împrumutatului, partea civilă susținând că acest aspect era cunoscut în comunitatea restrânsă căreia părțile îi aparțin. În fața instanței de fond partea vătămată a susținut că știa că inculpatul deținea mai multe imobile la momentul încheierii convențiilor. Aceeași parte vătămată nu face dovada că a solicitat alte demersuri pentru stabilirea bonității inculpatului, rezultând că evaluarea sa personală a fost suficientă pentru acest demers: "am crezut că vila ce era în construcție este pe numele inculpatului și nu a ginerelui său.

De asemenea știam că are și o brutărie și o altă casă în orașul Dorohoi, însă nu am avut cunoștință că acestea erau ipotecate. La notari am discutat cu inculpatul cu privire la data restituirii celor două sume de bani și, înainte de a semna, l-am întrebat pe domnul notar cum îl cunoaște pe acesta, spunându-mi că nu-l cunoaște prea bine." În sesizarea înaintată organului de cercetare penală, la data de 19 iulie 2010, partea vătămată a arătat că a încheiat contractele în urma asigurărilor primite de la inculpat privind solvabilitatea sa și urgența rezolvării unor probleme de afaceri comerciale, cunoscând că este un om de afaceri de onorabilitate notorie în zona Dorohoi. Partea vătămată a susținut că l-a contactat prin telefon pe I.A.

din Dorohoi, care i-a dat asigurări că împrumutatul are posibilități materiale considerabile și se bucură de onorabilitate. Făptuitorul i-a dat dat asigurări privind realitatea și urgența unor afaceri comerciale profitabile pentru care avea nevoie de bani. Contractele de împrumut prevăd că "în caz de neachitare la termen, contractul constituie titlu executoriu asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietate debitorului, fără a stabili eventuale dobânzi ori penalități. Ambele contracte au fost încheiate la BNP I.A. Totodată, din ansamblul materialului probator administrat în cauză rezultă faptul că părțile nu au purtat discuții cu privire la situația juridică a imobilelor respective, iar din declarația martorului T.Gh.

a reieșit că nu cunoștea împrejurările în care partea civilă i-a acordat împrumutul inculpatului. Deși, din declarația martorului H.C. rezultă că l-ar fi auzit pe inculpat spunându-i că are mai multe proprietăți și mai multe combinații din care urma să câștige bani și că însăși partea civilă a declarat că avea cunoștință despre faptul că inculpatul deține în proprietate imobile, crezând că vila în construcție îi aparținea, dar fără a face verificări în acest sens. Din declarația dată de inculpatul P.M. în fața înaltei Curți rezultă că singura discuție pe care a avut-o cu partea civilă, atunci când i-a solicitat împrumutul a fost legată doar de perioada de timp pentru care îl va acorda și de dobânda pe care va trebui să o plătească, că nu a discutat aspectele legate de garantarea sumei împrumutate cu bunurile sale mobile și imobile, deși exista o clauză în sensul garantării împrumutului în actul notarial semnat.

Totodată, a menționat că a vrut să-i plătească părții vătămate suma de 80.000 de RON, însă acesta a refuzat să o primească, solicitând restituirea întregii sume împrumutate. Simpla omisiune de a prezenta cocontractantului situația juridică a imobilelor sub aspectul existenței ipotecii constituite în favoarea băncii, dar în contextul în care ambii contractanți se bazau aparent pe forța financiară sau bonitatea inculpatului, nu poate constitui inducere în eroare, în sensul normei de incriminare. Chiar reținerea relei-credințe a inculpatului pe aspectul neprezentării ipotecii nu este o condiție suficientă în contextul în care forța financiară a acestuia a fost evaluată în principal de partea vătămată la acordarea împrumutului, iar restituirea era rezultatul succesului în afaceri.

Înalta Curte constată astfel că inculpatul nu a recurs, în momentul încheierii contractului, la mijloace de inducere în eroare a părții civile, aceasta neavând o reprezentare falsă cu ocazia perfectării înțelegerii datorită unor acțiuni ori manopere dolozive ale inculpatului. Nu pot fi reținute apărările părții vătămate, în sensul că fiind de curând întors din America, putea fi ușor indus în eroare, atâta timp cât avea posibilitatea să verifice în mod efectiv bonitatea părții cocontractante însă s-a bazat pe o evaluare proprie, liberă de orice analiză obiectivă. În aceste condiții, Înalta Curte reține că nu a fost dovedit faptul inducerii în eroare a părții civile prin mijloace dolosive folosite de inculpat care ar fi avut un rol hotărâtor la încheierea convenției dintre părți, simpla neexecutare a obligațiilor contractuale neputând fi valorificată ca acțiune ilicit penală.

Nefiind realizat elementul material al laturii obiective, analiza laturii subiective apare ca fiind nepertinentă. Totuși Înalta Curte reține că în jurisprudența sa anterioară a arătat că: În cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) și (4) C. pen., cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe, nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, cu privire la existența intenției, constând, de exemplu, în audierea părților civile sau a reprezentanților acestora cu privire existența unor înțelegeri referitoare la modalitatea de plată sau cunoașterea, la data încheierii contractelor, a faptului că inculpatul nu poate plăti sumele datorate. În cadrul criteriilor pentru evaluarea intenției în cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) și (4) C. pen.

se înscriu conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau cecuri, anterior datei faptelor din actul de sesizare, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plății, coerența măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea față de respectarea normelor care guvernează domeniul în speță, rulajul mărfurilor sau al încasărilor, precum și caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate față de faptele din cauza dedusă judecății, alături de elementele determinante pentru încheierea contractului, cunoașterea de către părțile contractante a modului în care se va desfășura contractul, a momentului și a modului în care se va face plata, existența unor împrejurări imprevizibile.

(I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 2040 din 12 iunie 2012). Intenția, ca element subiectiv al infracțiunii de înșelăciune presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproșa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine deoarece persoana acuzată și-a folosit capacitatea de înțelegere și prevedere a faptelor, în scopul unui rezultat fraudulos. Criteriile de evaluare a vinovăției decurg din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul și scopul acțiunilor întreprinse de aceasta. Motivația actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acționat. Deși inculpatul avea bunurile imobile ipotecate acest aspect care nu a fost adus la cunoștința părții civile, care de altfel, nici nu s-a interesat de situația juridică a acestora, așa cum rezultă inclusiv din propria declarație, nu a fost ascuns cu scopul de a produce un prejudiciu părții contractante.

Probatoriile nu au condus indubitabil la concluzia că inculpatul nu intenționa derularea unei afaceri cu banii împrumutați din profitul căreia să restituie suma părții civile. Apărarea a susținut fără a se putea opune o probă utilă de către partea vătămată în combatere, că ambii contractanți erau persoane cu forță financiară cunoscută în comunitatea din care proveneau aspect ce a fost suficient pentru acordarea împrumutului pentru sume importante, fără a se pune problema verificării situației juridice a imobilelor ipotecate. Bonitatea inculpatului a fost apreciată de partea vătămată pe baza afacerilor derulate de acesta din urmă. Astfel, partea vătămată a susținut în fața instanței de fond; "am crezut că vila ce era în construcție este pe numele inculpatului și nu a ginerelui său.

De asemenea știam că are și o brutărie și o altă casă în orașul Dorohoi, însă nu am avut cunoștință că acestea erau ipotecate .. La notari am discutat cu inculpatul cu privire la data restituirii celor două sume de bani și, înainte de a semna, l-am întrebat pe domnul notar cum îl cunoaște pe acesta, spunându-mi că nu-l cunoaște prea bine." Înalta Curte reiterează concluzia expusă în cadrul analizei laturii obiective în sensul că toată această evaluare eronată nu este rezultatul unor manopere coordonate ale inculpatului, ci a unei aprecieri a părții civile plecate de la date anterior cunoscute, evaluare ce trebuie imputată exclusiv părții vătămate. În ceea ce privește latura civilă, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 346 alin. (4) C. proc.

pen., constată că în mod riguros a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, însă trebuie amintit faptul că partea civilă se află în posesia unui titlu executoriu, respectiv a contractelor notariale de împrumut pe care poate să le valorifice prin punerea în executare în condițiile legii civile. Ca urmare, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și partea civilă T.R. împotriva Deciziei penale nr. 68 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga partea civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În baza art 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și partea civilă T.R. împotriva Deciziei penale nr. 68 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat P.M. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava rămân în sarcina statului.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 martie 2013. Procesat de GGC - LM