ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 973/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 973/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 21 din 19 ianuarie 2012,

pronunțată de Tribunalul Botoșani, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat

inculpatul P.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de

art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

A fost lăsată

nesoluționată latura civilă a cauzei.

A fost menținută

măsura asigurătorie a sechestrului judiciar instituit prin Ordonanța din 4

august 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani.

Au fost respinse, ca

nefondate, cererile de acordare de cheltuieli judiciare formulate de inculpat

și partea vătămată.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Botoșani, din 24 mai 2011, a fost trimis în judecată inculpatul P.M.

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1),

(3) și (5) C. pen.

S-a reținut că, în

luna ianuarie 2010, inculpatul P.M. a indus-o în eroare pe partea vătămată T.R.

din municipiul Dorohoi, județul Botoșani, cu prilejul întocmirii a două

contracte de împrumut pentru suma totală de 231.600 RON, prezentându-i în acel

moment și ulterior pe parcursul executării contractelor o situație nereală prin

constituirea unui gaj general asupra bunurilor sale mobile și imobile deși

acestea erau ipotecate în favoarea V. SA din anul 2008 și susținând în mod

nereal că deține posibilități financiare de rambursare a sumei acordate ca

împrumut. Prin aceste manopere dolosive, inculpatul a reușit să o înșele pe

partea vătămată și nu i-a mai restituit bani, cauzându-i astfel un prejudiciu

de 231.600 RON.

Analizând actele și

lucrările dosarului de cercetare penală, coroborate cu probele administrate în

cursul cercetării judecătorești, instanța a reținut următoarele:

La data de 19 iulie

2010, partea vătămată T.R., din municipiul Dorohoi, județul Botoșani a sesizat

Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani prin plângere cu privire la faptul

că, în luna ianuarie 2010, i-a acordat inculpatului P.M. din municipiul Dorohoi

împrumuturi succesive în valoare de 231.600 RON, încheind două contracte

notariale autentificate prin Încheierile nr. 41 din 7 ianuarie 2010 și nr. 91

din 29 ianuarie 2010, la B.N.P. I.I.A. din Dorohoi, împrumuturi pe care acesta

nu le-a mai rambursat, inducându-l în eroare cu privire la modalitățile de

plată, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de înșelăciune.

A motivat partea

vătămată faptul că, pentru a-i acorda împrumuturile, inculpatul i-a prezentat o

situație referitoare la starea sa materială și posibilitățile financiare pe

care le are în vederea rambursării banilor, indicându-i o serie de bunuri

imobile deținute în municipiul Dorohoi, asigurându-l totodată că, în situația

în care vor apărea probleme va avea posibilitatea, potrivit contractelor de

împrumut încheiate, să procedeze la executarea silită asupra bunurilor imobile

deținute. Pentru a-i întări convingerea în acest sens, acesta a constituit un

gaj general în favoarea sa în vederea garantării împrumuturilor, astfel că a

devenit, în conformitate cu dispozițiile art. 1685 C. civ., creditor

chirografar.

Partea vătămată, în

aceste condiții, a acceptat să-i acorde împrumuturile solicitate încheind cu

inculpatul la data de 7 ianuarie 2010, un contract de împrumut autentificat

pentru suma de 111.600 RON cu data scadentă 7 aprilie 2010 și la data de 29

ianuarie 2010 un alt contract de împrumut autentificat pentru suma de 120.000

RON, cu data scadentă 2 aprilie 2010.

Aceste contracte

încheiate în formă autentică au constituit un gaj general asupra tuturor

bunurilor imobile deținute de inculpat.

La termenele

scadente, partea vătămată l-a contactat pe inculpat, solicitând să-i restituie

sumele împrumutate, acesta invocând tot felul de motive și cerând o amânare a

plății.

Văzând că inculpatul

nu-i restituie sumele de bani, în cursul lunii iunie 2010, i-a solicitat să-i

cedeze imobilele puse garanție la împrumuturi, ocazie cu care acesta a aflat că

aceste bunuri sunt ipotecate în favoarea unei bănci din anul 2008.

A reieșit de asemenea

că, la data încheierii celor două contracte de împrumut, inculpatul figura cu

următoarele bunuri imobile: teren în suprafață de 116 mp, reprezentând curți -

construcții situat în municipiul Dorohoi, str. Lt.P., județul Botoșani,

construcții principală în suprafață de 90 mp situat în municipiul Dorohoi, str.

Lt.P., județul Botoșani și construcție principală în suprafață de 165,37 mp

situat în municipiul Dorohoi, str. C.P., județul Botoșani.

În urma verificării

extraselor de informare emise de Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară

Botoșani - Biroul de cadastru și publicitate imobiliară Dorohoi, a reieșit că

bunurile imobile deținute de inculpat sunt ipotecate în favoarea V. România SA

în vederea garantării a două împrumuturi bancare în sumă totală de 223.800

franci elvețieni (aproximativ 729.588 RON la un curs BNR 3,26 RON/CHF). Ambele

împrumuturi au fost contractate potrivit Convențiilor nr. 4963 din 20 iunie

2008 și nr. 5058 din 8 aprilie 2008, fiind înscrise în cărțile funciare ale

imobilelor prin Încheierile nr. 15083 din 8 aprilie 2008 și nr. 25407 din 20

iunie 2008, anterior constituirii gajului general asupra bunurilor imobile în

favoarea părții vătămate.

S-a constatat că

inculpatul a mai fost trimis în judecată pentru această situație de fapt de

către parchet prin Rechizitoriul din 23 februarie 2011, rechizitoriu care a

fost infirmat însă prin Ordonanța din 2 martie 2011 de către procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

S-a avut în vedere faptul

că, pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții este necesară

desfășurarea unei activități de inducere sau menținere în eroare a persoanei

vătămate prin manopere frauduloase fără de care nu s-ar fi încheiat actul.

În rechizitoriu s-a

menționat că manopera frauduloasă folosită de către inculpat la data încheierii

contractelor constă în aceea că bunurile imobile deținute de acesta erau

ipotecate în favoarea V. România SA în vederea garantării a două împrumuturi

bancare în sumă totală de 223.800 franci elvețieni, împrumuturi contractate la

20 iunie 2008 și respectiv 8 aprilie 2008 (înscrise în cărțile funciare ale

imobilelor prin Încheierile nr. 15.083 din 8 aprilie 2008 și 25.407 din 20

iunie 2008), deci anterior constituirii gajului general asupra bunurilor mobile

și imobile în favoarea părții vătămate.

S-a mai reținut că

mențiunea cuprinsă în rechizitoriu că „la data obținerii împrumutului,

inculpatul P.M. nu deținea posibilități de rambursare a sumei solicitate,

respectiv valoarea bunurilor imobile și mobile deținute prin scăderea valorilor

ipotecilor deja existente, nu acoperea suma de 231.600 RON" nu este

justificată de materialul probator administrat.

Pentru a stabili cu

certitudine dacă la data încheierii contractelor activitatea desfășurată de

către inculpat, pentru a o convinge pe partea vătămată, a fost de natură

dolosivă și determinantă în încheierea acestora, s-a impus verificarea

aspectelor sus-menționate cu privire la relațiile dintre părți și la existența

în patrimoniul inculpatului a bunurilor imobile și mobile sus-menționate.

În consecință, s-a

constatat că se impune completarea urmăririi penale urmând a se administra și

alte probe care vor fi apreciate ca fiind utile și concludente în stabilirea

faptei și vinovăției inculpatului.

Urmare recomandărilor

date de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava,

în vederea completării urmăririi penale, a fost audiat martorul T.Gh., din

declarația acestuia reieșind că nu cunoaște împrejurările în care partea vătămată

i-a acordat împrumutul inculpatului și s-au solicitat relații de la Primăria

municipiului Dorohoi, care a confirmat că inculpatul deține în proprietate

bunurile mai sus indicate, respectiv clădire cu suprafață de 90,00 mp situat în

str. Lt.P., teren în suprafață de 116 mp la aceeași adresă și clădire cu

suprafața de 165,37 mp, situată în str. C.P., cu destinația de spațiu

comercial.

S-a reținut că,

pentru existența infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (3) C.

pen., este necesară desfășurarea unei activități de inducere în eroare fără de

care persoana vătămată nu ar fi încheiat actul.

Ori, în speță, s-a

apreciat că nerespectarea clauzelor celor două contracte de împrumut, respectiv

plata la data scadentă, generează un litigiu civil în cadrul căruia inculpatul

este răspunzător pentru neîndeplinirea obligației asumate pe tărâmul

răspunderii civile iar nu al uneia penale.

Partea vătămată avea

posibilitatea să dea dovadă de toate diligentele în sensul verificării

situației bunurilor inculpatului, inclusiv la cartea funciară, astfel încât

nu-și poate invoca propria culpă.

Nu rezultă din nici o

probă aflată la dosar că ar fi existat vreo discuție între părți, înainte sau

în momentul încheierii celor două acte cu privire la solvabilitatea acestor bunuri,

partea vătămată acceptând acordarea împrumuturilor, semnând cele două contracte

autentice fără a i se cere de notar sau de aceasta inculpatului să precizeze

solvabilitatea bunurilor ce le avea în proprietatea sa.

Împotriva sentinței

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și partea vătămată

T.R. criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare a arătat

că, în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de

înșelăciune, din probatoriul administrat în cauză rezultând că inculpatul se

afla într-o situație financiară dificilă la momentul încheierii contractelor,

deși era cunoscut cu o stare materială bună întrucât avea în proprietate mai

multe imobile. Partea vătămată s-a bazat pe acest fapt cu atât mai mult cu cât,

a primit asigurări de la inculpat că are posibilități reale de a-i restitui

banii la termen. S-a invocat în susținerea acestui argument probatoriul

administrat în cauză respectiv declarațiile martorilor audiați. S-a arătat că

introducerea clauzei cu privire la posibilitatea executării silite în caz de

nerestituire a banilor la termen i-a creat părții vătămate convingerea că va

avea posibilitatea de a recupera banii, clauza înscrisă putând fi asimilată

unei ipoteci convenționale. Prin omisiunea inculpatului de a preciza că

bunurile sunt ipotecate în favoarea unei bănci, a fost realizat elementul

material al infracțiunii de înșelăciune, respectiv acțiunea de inducere în

eroare a părții vătămate prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase.

Din punct de vedere

civil s-a apreciat că acea clauză este lovită de nulitate absolută deoarece a

avut la bază dolul ceea ce duce la concluzia vicierii consimțământului părții

civile.

S-a invocat că nu i

se poate imputa părții civile că nu a dat dovadă de diligentă la încheierea

contractelor, dat fiind faptul că actele s-au încheiat în formă autentică, în

fața unui notar, ceea ce i-a conferit siguranța de care avea nevoie. Un

argument în plus invocat de Parchet este acela că suma totală a împrumuturilor

contractate la V. România SA este 223.800 franci elvețieni iar inculpatul are

probleme cu achitarea ratelor așa încât nici în cadrul unei acțiuni civile

partea civilă nu va putea să-și recupereze banii împrumutați.

Partea vătămată a

arătat că, în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului în condițiile în

care, probele administrate în cauză demonstrează atât latura obiectivă a

infracțiunii de înșelăciune, constând în inducerea în eroare cât și intenția

directă a inculpatului de a induce în eroare în scopul de a obține un folos

material injust. Reaua credință a inculpatului este cu atât mai evidentă cu cât

nu a putut acoperi nici măcar parțial paguba.

În ce privește latura

civilă a arătat că sunt întrunite condițiile art. 998, 999 C. civ.

Prin Decizia penală

nr. 68 din 27 iunie 2012 Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze

cu minori a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Botoșani și partea civilă T.R. împotriva Sentinței penale nr. 21 din

19 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoșani.

A obligat partea

civilă T.R. să plătească statului suma de 100 RON cheltuieli judiciare din

apel.

Celelalte cheltuieli

judiciare din apel, au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a constatat următoarele:

Infracțiunea de

înșelăciune presupune sub aspectul laturii obiective în primul rând o acțiune

de inducere în eroare care poate fi săvârșită prin prezentarea ca adevărată a

unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

În speță, pentru existența

infracțiunii era necesar ca inculpatul să fi folosit la încheierea contractelor

vreun mijloc de inducere în eroare a părții vătămate, condiție nedovedită prin

probatoriul administrat în cauză.

În cuprinsul celor

două contracte s-a menționat că, în caz de neachitare la termenul stabilit,

acestea constituie titlu executoriu asupra bunurilor mobile și imobile aflate

în proprietatea debitorului.

S-a apreciat că

împrejurarea că, la data încheierii contractelor inculpatul avea bunuri

ipotecate în favoarea unei bănci care îi acordase un împrumut nu constituie un

mijloc fraudulos în sensul dispozițiilor art. 215 C. pen. atâta timp cât

părțile nu au purtat discuții cu privire la situația juridică a imobilelor

respective.

Declarația martorului

H.C. invocată în motivarea apelului, din care rezultă conținutul unei discuții

dintre părțile contractante este relevantă sub aspectul aprecierii activității

de inducere în eroare. Acest martor l-a auzit pe inculpat spunându-i părții

vătămate că are mai multe proprietăți și mai multe combinații din care urma să

câștige bani. Partea vătămată a declarat că avea cunoștință despre faptul că

inculpatul deține în proprietate imobile, crezând că vila în construcție îi

aparținea, fără a face verificări în acest sens.

Încrederea de care se

bucura inculpatul este demonstrată cu declarațiile martorilor R.D. și Ș.A. care

i-au împrumutat bani și i-au primit înapoi la termenul scadent.

Inculpatul împrumuta

la rândul său sume de bani altor persoane, dovadă fiind Contractul de împrumut

autentificat sub nr. 606 din 8 aprilie 2010 care cuprinde o clauză identică cu

privire la situația neachitării la termenul stabilit, fiind de altfel încheiat

la același notar.

S-a apreciat ca fiind

relevantă atitudinea inculpatului care a recunoscut constant că are de achitat

părții vătămate sumele înscrise în cele două contracte și dobânda aferentă,

aceasta din urmă nefiind menționată în contracte. Nu a făcut însă afirmații

contrare realității și nu a folosit mijloace frauduloase pentru a o determina

pe partea vătămată să încheie contractele.

S-a arătat că pentru

existența infracțiunii de înșelăciune în convenții prevăzute de art. 215 alin.

(3) C. pen. este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să se fi produs

în așa fel încât fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat convenția

în condițiile stabilite.

Astfel, s-a apreciat

că partea vătămată a cunoscut condițiile în care a acordat împrumutul și și-a

asumat riscul de a-l acorda, nefiind vorba despre o inducere în eroare.

La determinarea

elementului de inducere în eroare trebuie avută în vedere aptitudinea abstractă

a acțiunii inculpatului de a produce acest efect.

De menționat este

faptul că atât inculpatul cât și partea vătămată obișnuiau să împrumute sume

mari de bani, oferind credibilitate pentru rambursarea lor în condițiile în

care din declarațiile martorilor audiați rezultă că își respectau obligațiile.

În condiții normale

de contractare se impune o verificare minimă a aspectelor consemnate în

contract. De altfel, neverificarea situației garanțiilor oferite de inculpat

stă la baza prejudicierii părții vătămate, culpa aparținând acesteia. Aducerea

unor garanții în condițiile în care nu se fac minime verificări cu privire la

acestea, ilustrează lipsa de diligentă a părții vătămate care avea posibilitatea

de a verifica situația juridică a imobilelor aparținând inculpatului.

S-a mai arătat că din

probatoriul administrat nu rezultă existența unor discuții cu privire la

situația imobilelor respective. Prin urmare, neînțelegerea dintre părți este de

natură civil-contractuală izvorâtă din nerespectarea clauzelor cuprinse în cele

două contracte.

De altfel, prin

instituirea gajului general asupra tuturor bunurilor proprietatea inculpatului,

partea vătămată a devenit creditor chirografar având posibilitatea recuperării

sumelor împrumutate potrivit dispozițiilor C. civ. care reglementează această

materie.

S-a apreciat că

aspectele invocate, referitoare la nulitatea absolută a clauzelor din

contractele de împrumut, nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

S-a mai invocat că

încheierea contractelor în fața unui notar oferă părților contractante

siguranța de care au nevoie, inserarea clauzei privind posibilitatea executării

silite determinând partea vătămată să accepte și eventualitatea nerespectării

obligației. Clauza respectivă a fost menționată însă la cererea expresă a

părților, acestea având posibilitatea de a efectua verificări minime cu privire

la situația juridică a imobilelor.

Problemele financiare

ale inculpatului și împrejurarea că nu poate achita ratele la bancă nu au

relevanță sub aspectul existenței infracțiunii de înșelăciune.

Pentru cele arătate,

Curtea a apreciat că apelurile declarate sunt nefondate, fiind respinse ca

atare în temeiul ari 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și

partea civilă T.R.

Reprezentantul

Parchetului a criticat hotărârile pronunțate în cauză prin prisma cazului de

casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., sub

aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune în contracte cu consecințe deosebit de grave, considerând că în mod

greșit instanțele au apreciat că fapta săvârșită de inculpat nu este prevăzută

de legea penală, și că de fapt sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune.

Partea civilă T.R. a

criticat decizia recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., în sensul că s-a comis o eroare gravă de fapt care a

avut drept consecință greșita achitare a inculpatului. Pe latură civilă a

solicitat obligarea inculpatului la plata sumei nominale înscrisă în cele două

contracte de împrumut.

În cursul

soluționării recursului s-a procedat la audierea inculpatului, în ședința publică

din data de 27 februarie 2013 și s-a depus la dosar jurisprudență relevantă,

respectiv ordonanța de scoatere de sub urmărire penală emisă în dosarul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Dorohoi nr. 887/P/2011 din 16 august 2012,

în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru o situație de fapt similară.

La evaluarea

cazurilor de casare Înalta Curte are în vedere faptul că în conformitate cu

art. II alin (1) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013), dispozițiile

privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat,

cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în

vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de

judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a

recursului. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rol la data de 20 iulie 2012,

fiind supusă astfel cazurilor de casare astfel cum acestea au fost modificate

de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010).

Examinând legalitatea

și temeinicia deciziei, prin prisma motivelor și cazurilor de recurs invocate,

Înalta Curte consideră căile de atac ca fiind nefondate, pentru următoarele

considerente:

Audiat în recurs

inculpatul a susținut că nu a efectuat nici un demers pentru inducerea în

eroare a părții vătămate negocierile purtând asupra datei rambursării

împrumutului și a dobânzii, fără a fi solicitate garanții de bonitate:

Mențin în totalitate

declarațiile date în cauză atât la organul de urmărire penală, cât și în cursul

judecății. Nu am de făcut precizări suplimentare față de ceea ce am declarat

anterior.

Eu am împrumutat de

la partea civilă suma de 190.000 RON și am mers la notar, unde am încheiat un

contract de împrumut. Singura discuție pe care am avut-o cu recurenta parte

civilă când l-am întrebat dacă poate să mă împrumute cu o sumă de bani a fost

legată de perioada de timp pentru care îmi acorda împrumutul și de dobânda pe

care trebuia să o plătesc. Partea civilă mici cerut o dobândă de 10 la sută

i-am supus că dobânda este prea mare, și în final ne-am înțeles ca împrumutul

să fie acordat pe o perioadă de 3 luni cu o dobândă de 8 la sută pe lună. Nu am

avut discuții cu partea civilă legate de garantarea sumei împrumutate cu bunuri

mobile sau imobile ale mele. În contractul care a fost întocmit la biroul

notarial și pe care eu l-am semnat era într-adevăr prevăzută o clauză în sensul

garantării de către mine a împrumutului cu bunuri mobile și imobile. La

discuția dintre mine și partea civilă a asistat ginerele meu P.V.

Partea civilă este

cea care a sunat notarul pentru a încheia contractul. BAI am ajuns împreună cu

aceasta a doua zi pentru a semna contractul respectiv.

Este adevărat că am

avut o discuție cu partea civilă referitor la o brutărie care era gajată în

favoarea unei bănci, dar această discuție a fost cu mult anterioară datei la

care am împrumutat banii de la partea civilă.

Eu eram într-o

relație de prietenie cu partea civilă, ne vizitam reciproc.

Brutăria a fost

evaluată de bancă la suma de 121.000 euro. Am gajat și casa la bancă, dar nu

îmi amintesc la ce sumă a fost evaluat acest imobil. Alte imobile, cu excepția

casei și a brutăriei, nu dețin.

Înainte ca partea

vătămată să formuleze plângere penală împotriva mea, cu cea 2 luni, am căutat

pe partea civilă și am vrut să-i dau suma de 80.000 RON (800 milioane ROL),

însă aceasta a refuzat să o primească, solicitând să îi restitui întreaga sumă

de bani pe care am împrumutat-o. După începerea cercetărilor penale avocatul

meu de la vremea respectivă mi-a spus să nu mai iau legătura cu partea civilă.

Eu nu am întreaga

sumă să o restitui părții civile și eu la rândul meu am de primit bani de la

alte persoane.

Eu sunt de acord să

restitui banii părții civile dar la momentul acesta nu pot să apreciez în ce

termen aș putea să-i restitui banii.

În ceea ce privește

conținutul acuzației formulate, Înalta Curte precizează că potrivit art. 215 C.

pen., (înșelăciunea)

(1) Inducerea în

eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase

sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau

pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se

pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

(2) Înșelăciunea

săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace

frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul

fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind

concursul de infracțiuni.

(3) Inducerea sau

menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui

contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi

încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu

pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.

(5) Înșelăciunea care

a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20

de ani și interzicerea unor drepturi.

În fapt s-a reținut

că între inculpatul P.M. și partea civilă T.R. s-au încheiat două contracte de

împrumut pentru suma totală de 231.600 RON, autentificate la notariat prin

Încheierile nr. 41 din 7 ianuarie 2010 și nr. 91 din 29 ianuarie 2010, prin

care s-a constituit și un gaj general asupra bunurilor mobile și imobile ale

inculpatului.

În descrierea

acuzației în materie penală, în rechizitoriu, se susține, că inducerea în

eroare s-a realizat de către inculpat prin omisiunea de a prezenta existența

ipotecii asupra imobilelor și prin "susținerea în mod nereal că deține

posibilități financiare de rambursare a sumei acordate ca împrumut".

Astfel prin omisiunea declarării faptului că imobilele pe care le indicase pentru

constituirea gajului erau, la momentul încheierii convenției dintre părți, deja

ipotecate în favoarea V. România SA, i s-ar fi creat părții civile o falsă

reprezentare a realității.

Înșelăciunea în

convenții constă în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu

prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât

fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul.

Infracțiunea de înșelăciune presupune sub aspectul laturii obiective, în

prezenta cauză, inducerea în eroare nu prin acțiuni, ci prin omisiuni de natură

a crea o reprezentare falsă asupra unei situații determinante pentru victimă în

luarea unei hotărârii de a încheia contractul. Inducerea sau menținerea în

eroare trebuie să fi avut un rol hotărâtor la încheierea contractului; eroarea

în care se află partea vătămată, trebuie să rezulte nemijlocit din manopere

dolosive imputabile făptuitorului, înțelegând prin aceasta inclusiv ascunderea

cu bună știință a unor date esențiale, care dacă ar fi fost cunoscute ar fi

exclus încheierea contractului.

În cauză însă

omisiunea de a încunoștința partea adversă despre imposibilitatea reală de a

valorifica ipotecile în cazul nerestituirii împrumutului nu are aptitudinea

explicitată anterior întrucât recuperarea împrumutului urma a se realiza

datorită obținerii unui profit economic important, ulterior încheierii

contractului suma împrumutată fiind tocmai premisă demarării afacerii, ceea ce

a generat neglijarea de către părți a rolului garanțiilor imobiliare. Astfel din

materialul probator administrat în cauză rezultă că partea civilă nu a fost

interesată să afle situația juridică a imobilelor și nici nu s-a demonstrat în

niciun mod că la data încheierii convenției inculpatul avea reprezentarea

faptului că nu va putea ori nu va dori să-și execute obligațiile contractuale.

Așa se explică omisiunea de a face precizări ori solicitări pentru deslușirea

bonității împrumutatului la momentul încheierii contractelor sau de a se

preocupa de eficiența ipotecilor. Crearea aparenței de bonitate a

împrumutatului nu este consecința unor acțiuni ori omisiuni a împrumutatului,

partea civilă susținând că acest aspect era cunoscut în comunitatea restrânsă

căreia părțile îi aparțin.

În fața instanței de

fond partea vătămată a susținut că știa că inculpatul deținea mai multe imobile

la momentul încheierii convențiilor. Aceeași parte vătămată nu face dovada că a

solicitat alte demersuri pentru stabilirea bonității inculpatului, rezultând că

evaluarea sa personală a fost suficientă pentru acest demers: "am crezut

că vila ce era în construcție este pe numele inculpatului și nu a ginerelui

său. De asemenea știam că are și o brutărie și o altă casă în orașul Dorohoi,

însă nu am avut cunoștință că acestea erau ipotecate. La notari am discutat cu

inculpatul cu privire la data restituirii celor două sume de bani și, înainte

de a semna, l-am întrebat pe domnul notar cum îl cunoaște pe acesta,

spunându-mi că nu-l cunoaște prea bine." În sesizarea înaintată organului

de cercetare penală, la data de 19 iulie 2010, partea vătămată a arătat că a

încheiat contractele în urma asigurărilor primite de la inculpat privind

solvabilitatea sa și urgența rezolvării unor probleme de afaceri comerciale,

cunoscând că este un om de afaceri de onorabilitate notorie în zona Dorohoi.

Partea vătămată a susținut că l-a contactat prin telefon pe I.A. din Dorohoi,

care i-a dat asigurări că împrumutatul are posibilități materiale considerabile

și se bucură de onorabilitate. Făptuitorul i-a dat dat asigurări privind

realitatea și urgența unor afaceri comerciale profitabile pentru care avea

nevoie de bani. Contractele de împrumut prevăd că "în caz de neachitare la

termen, contractul constituie titlu executoriu asupra bunurilor mobile și

imobile aflate în proprietate debitorului, fără a stabili eventuale dobânzi ori

penalități. Ambele contracte au fost încheiate la BNP I.A.

Totodată, din

ansamblul materialului probator administrat în cauză rezultă faptul că părțile

nu au purtat discuții cu privire la situația juridică a imobilelor respective,

iar din declarația martorului T.Gh. a reieșit că nu cunoștea împrejurările în

care partea civilă i-a acordat împrumutul inculpatului. Deși, din declarația

martorului H.C. rezultă că l-ar fi auzit pe inculpat spunându-i că are mai

multe proprietăți și mai multe combinații din care urma să câștige bani și că

însăși partea civilă a declarat că avea cunoștință despre faptul că inculpatul

deține în proprietate imobile, crezând că vila în construcție îi aparținea, dar

fără a face verificări în acest sens. Din declarația dată de inculpatul P.M. în

fața înaltei Curți rezultă că singura discuție pe care a avut-o cu partea

civilă, atunci când i-a solicitat împrumutul a fost legată doar de perioada de

timp pentru care îl va acorda și de dobânda pe care va trebui să o plătească,

că nu a discutat aspectele legate de garantarea sumei împrumutate cu bunurile

sale mobile și imobile, deși exista o clauză în sensul garantării împrumutului

în actul notarial semnat. Totodată, a menționat că a vrut să-i plătească părții

vătămate suma de 80.000 de RON, însă acesta a refuzat să o primească,

solicitând restituirea întregii sume împrumutate.

Simpla omisiune de a

prezenta cocontractantului situația juridică a imobilelor sub aspectul

existenței ipotecii constituite în favoarea băncii, dar în contextul în care

ambii contractanți se bazau aparent pe forța financiară sau bonitatea

inculpatului, nu poate constitui inducere în eroare, în sensul normei de

incriminare. Chiar reținerea relei-credințe a inculpatului pe aspectul neprezentării

ipotecii nu este o condiție suficientă în contextul în care forța financiară a

acestuia a fost evaluată în principal de partea vătămată la acordarea

împrumutului, iar restituirea era rezultatul succesului în afaceri.

Înalta Curte constată

astfel că inculpatul nu a recurs, în momentul încheierii contractului, la

mijloace de inducere în eroare a părții civile, aceasta neavând o reprezentare

falsă cu ocazia perfectării înțelegerii datorită unor acțiuni ori manopere

dolozive ale inculpatului. Nu pot fi reținute apărările părții vătămate, în

sensul că fiind de curând întors din America, putea fi ușor indus în eroare,

atâta timp cât avea posibilitatea să verifice în mod efectiv bonitatea părții

cocontractante însă s-a bazat pe o evaluare proprie, liberă de orice analiză

obiectivă.

În aceste condiții,

Înalta Curte reține că nu a fost dovedit faptul inducerii în eroare a părții

civile prin mijloace dolosive folosite de inculpat care ar fi avut un rol

hotărâtor la încheierea convenției dintre părți, simpla neexecutare a

obligațiilor contractuale neputând fi valorificată ca acțiune ilicit penală.

Nefiind realizat

elementul material al laturii obiective, analiza laturii subiective apare ca

fiind nepertinentă. Totuși Înalta Curte reține că în jurisprudența sa anterioară

a arătat că: În cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin.

(3) și (4) C. pen., cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe,

nemijlocit, în condiții de publicitate și contradictorialitate, cu privire la

existența intenției, constând, de exemplu, în audierea părților civile sau a

reprezentanților acestora cu privire existența unor înțelegeri referitoare la

modalitatea de plată sau cunoașterea, la data încheierii contractelor, a

faptului că inculpatul nu poate plăti sumele datorate. În cadrul criteriilor

pentru evaluarea intenției în cazul infracțiunii de înșelăciune prevăzută în

art. 215 alin. (3) și (4) C. pen. se înscriu conduita persoanei acuzate în

legătură cu alte contracte sau cecuri, anterior datei faptelor din actul de

sesizare, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru

efectuarea plății, coerența măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea față de

respectarea normelor care guvernează domeniul în speță, rulajul mărfurilor sau

al încasărilor, precum și caracterul diferit sau consecvent al conduitei

persoanei acuzate față de faptele din cauza dedusă judecății, alături de

elementele determinante pentru încheierea contractului, cunoașterea de către

părțile contractante a modului în care se va desfășura contractul, a momentului

și a modului în care se va face plata, existența unor împrejurări

imprevizibile. (I.C.C.J., secția penală, Decizia nr. 2040 din 12 iunie 2012).

Intenția, ca element

subiectiv al infracțiunii de înșelăciune presupune atitudinea subiectivă în

raport cu care se poate reproșa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală

intervine deoarece persoana acuzată și-a folosit capacitatea de înțelegere și

prevedere a faptelor, în scopul unui rezultat fraudulos. Criteriile de evaluare

a vinovăției decurg din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură

să clarifice sensul și scopul acțiunilor întreprinse de aceasta. Motivația

actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acționat. Deși

inculpatul avea bunurile imobile ipotecate acest aspect care nu a fost adus la

cunoștința părții civile, care de altfel, nici nu s-a interesat de situația

juridică a acestora, așa cum rezultă inclusiv din propria declarație, nu a fost

ascuns cu scopul de a produce un prejudiciu părții contractante. Probatoriile

nu au condus indubitabil la concluzia că inculpatul nu intenționa derularea

unei afaceri cu banii împrumutați din profitul căreia să restituie suma părții

civile. Apărarea a susținut fără a se putea opune o probă utilă de către partea

vătămată în combatere, că ambii contractanți erau persoane cu forță financiară

cunoscută în comunitatea din care proveneau aspect ce a fost suficient pentru

acordarea împrumutului pentru sume importante, fără a se pune problema

verificării situației juridice a imobilelor ipotecate. Bonitatea inculpatului a

fost apreciată de partea vătămată pe baza afacerilor derulate de acesta din

urmă. Astfel, partea vătămată a susținut în fața instanței de fond; "am

crezut că vila ce era în construcție este pe numele inculpatului și nu a

ginerelui său. De asemenea știam că are și o brutărie și o altă casă în orașul

Dorohoi, însă nu am avut cunoștință că acestea erau ipotecate .. La notari am

discutat cu inculpatul cu privire la data restituirii celor două sume de bani

și, înainte de a semna, l-am întrebat pe domnul notar cum îl cunoaște pe

acesta, spunându-mi că nu-l cunoaște prea bine." Înalta Curte reiterează

concluzia expusă în cadrul analizei laturii obiective în sensul că toată

această evaluare eronată nu este rezultatul unor manopere coordonate ale

inculpatului, ci a unei aprecieri a părții civile plecate de la date anterior

cunoscute, evaluare ce trebuie imputată exclusiv părții vătămate.

În ceea ce privește

latura civilă, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 346 alin. (4) C.

proc. pen., constată că în mod riguros a fost lăsată nesoluționată acțiunea

civilă, însă trebuie amintit faptul că partea civilă se află în posesia unui

titlu executoriu, respectiv a contractelor notariale de împrumut pe care poate să

le valorifice prin punerea în executare în condițiile legii civile.

Ca urmare, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca

nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava

și partea civilă T.R. împotriva Deciziei penale nr. 68 din 27 iunie 2012 a

Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, iar în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga partea civilă la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

În baza art 192 alin.

(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava vor rămâne în sarcina

statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și partea

civilă T.R. împotriva Deciziei penale nr. 68 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel

Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat

P.M.

Obligă recurenta parte

civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la

prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul

Ministerului Justiției.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Suceava rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 martie 2013.

Procesat de GGC - LM