ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1734/2016

Decizia nr. 1734/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data 28 februarie 2013. Prin cererea formulată la data de 28 februarie 2013 reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (denumită în continuare DGRFP Timișoara), anularea Deciziei nr. x din 3 septembrie 2012 emise de DGFP Timișoara privind soluționarea contestației formulate împotriva obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de echipa de inspecție fiscală prin Decizia nr. 5 și prin Raportul de inspecție fiscală și obligarea DGFP Timișoara să înainteze contestația nr. x din 10 februarie 2012 spre justă soluționare către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în temeiul art. 209 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc.

În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 5 și a Raportului de inspecție fiscală prin care s-au impus în sarcina sa obligații fiscale suplimentare.

1.2. Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, prin Sentința nr. 3722 din 26 noiembrie 2013, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat, în parte, Decizia nr. 1339/716 din 3 septembrie 2012 și a anulat în parte Decizia de impunere nr. F-TM 5 din 10 ianuarie 2012, în ceea ce privește următoarele sume: 92.823 lei, reprezentând TVA colectată aferentă bazei de impozitare stabilite suplimentar, cu majorările și penalitățile de întârziere aferente; 786.770 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, cu majorările și penalitățile de întârziere aferente

2.1. Recursurile

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta și pârâtele.

Reclamanta SC A. SRL și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței și, rejudecând cauza să fie admisă în totalitate acțiunea.

În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate:

- Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 145 C. fisc., cu consecința neadmiterii la deducere a TVA aferentă preluării soldului contului 409 în sumă de 70.759 lei și nu a analizat toate informațiile relevante în cauză pentru impunere.

A arătat recurenta că nu a preluat de la B. sumele de rambursat rezultate în urma fuziunii și în cadrul deconturilor de TVA supuse inspecției fiscale, singurele sume care au fost preluate au constat în soldul TVA de recuperat care a fost preluat doar în balanța de verificare din luna martie 2009.

Recurenta a menționat că în ceea ce privește exercitarea deducerii TVA pentru facturile de avansuri, este nelegală concluzia organelor fiscale potrivit cărora nu a regularizat dreptul de deducere a TVA în momentul în care a constatat că nu deține documente din care să rezulte că achizițiile reprezentând "avans" servesc operațiunilor sale taxabile.

Întrucât societatea recurentă nu deține facturi cu minus emise de furnizori, acest fapt negativ nu poate fi obiect al probațiunii, conform art. 255 din Noul C. proc. civ., astfel că în mod eronat instanța de fond a reținut că argumentele recurentei au avut doar un caracter teoretic.

- Instanța de fond a aplicat greșit disp. art. 137 din C. fisc., reținând în mod greșit că recurenta-reclamantă a vândut produse sub costul de producție, cu consecința negării dreptului de deducere a TVA în sumă de 162.848 lei aferentă vânzării produselor sub așa-zisul cost de producție.

S-a susținut de recurentă, în esență, că în cadrul procesului de fuziune, societatea a preluat de la B. și C. soldul contului 331 în sumă de 857.038 lei, reprezentând producția în curs de execuție înregistrată în evidențele contabile ale societăților absorbite.

Recurenta a menționat și faptul că nivelul costurilor de producție înregistrat a fost de 1.051.242 lei și nu de 1.333.341 lei cât a fost menționat în cadrul Anexei 52 la RIF, deși societatea a prezentat în Anexa 11 la contestație noua situație.

Organele de inspecție fiscală au comparat diferența dintre costul descărcării, respectiv al ieșirii din gestiune a grâului, cu vânzarea de grâu, raportat la soldul contului 331 preluat la fuziune reprezentând 857.083 lei (compus din 336.004 lei cost aferent grâului și 491.079 lei cost aferent porumbului), fără să analizeze atribuirea pe culturi a costurilor și neluând în considerare faptul că societatea în anul 2009 nu a vândut decât 31,55 tone porumb din totalul de 1.620,67 tone (Anexa nr. 19 la cererea de chemare în judecată).

Ca atare, organele fiscale și prima instanță au concluzionat în mod nelegal că diferența negativă dintre valoarea produselor finite descărcate din gestiune și valoarea producției vândute reprezintă o vânzare a produselor sub costul de producție, câtă vreme stocul de porumb rămas în depozit nu a fost avut în vedere.

Cum societatea recurentă a obținut venituri impozabile din vânzarea produselor finite, aceasta își menține dreptul de deducere al TVA, fiind îndeplinite condițiile legale prevăzute la art. 145 C. fisc., costul de producție trebuind calculat distinct pe fiecare cultură pentru a se putea aprecia asupra legalității incidenței excepției de la dreptul de deducere prevăzută de art. 145, respectiv asupra interdicției vânzării sub prețul de cost.

- Instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 94 alin. (3) C. proc. fisc., în ceea ce privește obligația organelor fiscale de a stabili corect baza de impunere, cu consecința subestimării în mod nejustificat a cheltuielilor deductibile la calculul impozitului pe profit aferent anului 2006, în sumă de 137.715 lei.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. (1865) deși, față de data introducerii acțiunii, pricina se judecă sub imperiul Noului C. proc. civ. A solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a ANAF.

În esență, recurenta ANAF a susținut că toate actele administrative fiscale contestate au fost emise de DGFP a județului Timiș, cuantumul sumei este sub 3 milioane lei, astfel că nu este parte în raportul juridic dedus judecății, fiind întemeiată excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în susținerea recursului, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a sentinței recurate și, rejudecându-se cauza pe fond, respingerea în tot a acțiunii și menținerea în totalitate a actelor contestate, considerate legale și temeinice.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă DGRFP Timișoara a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate:

- Este greșită soluția instanței de fond referitoare la TVA colectată aferentă bazei impozabile suplimentare impune pentru operațiunile de vânzare a cerealelor în sumă de 92.823 lei și obligații fiscale accesorii aferente, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6, art. 67 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, actualizată, art. 7 pct. 26, art. 11 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 90 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată;

- Instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea reclamantei în ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 786.770 lei rezultat prin preluarea unei datorii prescrise în urma fuziunii în sumă de 4.917.313 lei și obligațiile fiscale accesorii aferente, în raport de situația de fapt și de dispozițiile pct. 45 din Ordinul MFP nr. 1.750/2005, art. 1, 3, 20 din Decretul-Lege nr. 167/1958, Cap. VII - "Fuziunea costurilor" din Ordinul MFP nr. 3.055/2009, art. 17 și 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizat.

1.4. Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 24 martie 2016, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

- Criticile privind neadmiterea la deducere a TVA aferentă preluării soldului contului 409, în sumă de 70.759 lei, sunt nefondate.

Necontestat este că în urma fuziunii prin care reclamanta SC A. SRL a absorbit SC B. SRL, a fost preluat soldul debitor al contului 409 - "furnizori debitori" în sumă de 372.418,33 lei (anexa nr. 67 la raportul de inspecție fiscală), sumă care reprezintă avansuri acordate de către SC B. SRL către SC D. SRL, conform facturilor fiscale nr. x din 18 iunie 2008; nr. y din 25 septembrie 2008 și nr. z din 25 septembrie 2008, care cuprindeau TVA.

Odată cu plata acestor avansuri, SC B. SRL a dedus TVA aferentă facturilor primite, TVA care a făcut ulterior obiectul regularizării lunare și care a fost reflectat de către societate în soldul contului 4424 - "TVA de recuperat" care a fost preluat de către SC A. SRL cu ocazia fuziunii.

Urmare a verificărilor realizate, echipa de inspecție fiscală a procedat la neadmiterea la deducere a TVA aferentă acestor avansuri pe motiv că petentă nu a prezentat documente justificative care să demonstreze că avansurile sunt aferente unor achiziții reale, ulterioare, de bunuri și servicii.

Recurenta-reclamantă a considerat nelegală și neîntemeiată opinia echipei de inspecție fiscală potrivit căreia au stabilit TVA de plată suplimentară în sarcina societății cu privire la soldul contului 409 preluat cu ocazia fuziunii.

Din considerentele Sentinței nr. 3722 din 26 noiembrie 2013 rezultă că, în ce privește soldul debitor al contului "furnizori" preluat de reclamanta-recurentă cu ocazia fuziunii prin absorbție, instanța de fond a reținut că în mod corect organul de inspecție fiscală a apreciat că societatea nu a prezentat documente justificative din care să reiasă că avansurile plătite de firma absorbită sunt aferente unor operațiuni reale și taxabile, fiind astfel confirmat punctul de vedere exprimat și de organul de soluționare a contestației în cuprinsul deciziei contestate.

Soluția instanței de fond din această perspectivă este corectă.

Conform art. 145 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, actualizată: "(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni - a) operațiuni taxabile".

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții legale că persoanele impozabile au dreptul să-și deducă TVA aferentă achizițiilor de bunuri și servicii numai dacă achizițiile sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Pentru a dovedi că serviciile achiziționate sunt utilizate, într-adevăr, în folosul operațiunii taxabile, persoana impozabilă este obligată să demonstreze că achizițiile efectuate au fost realizate efectiv în folosul operațiunilor taxabile ale acesteia.

Or, atât la judecata în fond cât și în recurs, recurenta-reclamantă nu a dovedit/demonstrat că avansurile plătite cu TVA dedusă la momentul facturării și preluate, urmare a fuziunii, potrivit soldului debitor al contului 409, sunt aferente unor achiziții reale, ulterioare, care servesc operațiunilor taxabile ale societății.

Cum societatea recurentă a preluat toate drepturile și obligațiile societății cu care a fuzionat, conform dispozițiilor art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată, coroborate cu cele ale pct. 6 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004, nu se poate prevala de faptul că nu a preluat și TVA dedusă aferentă avansurilor sau că furnizorul nu a emis facturi cu semnul minus pentru a interveni regularizarea TVA dedusă.

În concluzie, în raport cu situația de fapt reținută și necontestată, de dispozițiile legale incidente, în mod corect instanța de fond a confirmat actele administrative contestate, prin care organele fiscale au stabilit că societatea reclamantă a dedus TVA în sumă de 70.759 lei aferentă unor avansuri fără finalitate economică, fără a dovedi, conform art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, actualizată, că servesc operațiunilor sale taxabile și fără a proceda la regularizarea ulterioară a acestora.

- Sunt nefondate și criticile referitoare la neadmiterea la deducere a TVA aferentă producției în curs de execuție preluate în sumă de 162.848 lei.

Necontestat este faptul că societatea reclamantă a vândut în anul 2009 către SC E. SRL Carani cantitatea de 1.360.833 kg grâu cu un preț unitar de 0,35 lei/kg, respectiv la un preț mai mic față de prețul de piață comunicat de Direcția Agricolă Timiș pentru anul 2009 care a fost de 0,40 lei/kg.

De asemenea, recurenta a arătat, în cuprinsul recursului formulat, că în cadrul procesului de fuziune, societatea a preluat de la societățile B. și C. soldul contului 331, în sumă de 857.038 lei reprezentând producția în curs de execuție înregistrată în evidențele contabile ale societăților absorbite.

Urmare a verificărilor întreprinse cu privire la descărcarea din gestiune a produselor finite care includ și soldul contului 331 menționat și a vânzării acestora, echipa de inspecție fiscală a constatat faptul că F. a obținut venituri din vânzarea produselor finite (476.291 lei) mai mici decât costurile înregistrate în evidențele contabile (1.333.341 lei), diferența înregistrată fiind în cuantum de 857.050 lei.

Diferența de vânzare sub preț, de 857.080 lei reprezintă deci producția neterminată preluată de recurenta-reclamantă la fuziune, respectiv la 31 martie 2009.

Organele fiscale au stabilit că această sumă de 857.050 lei preluată nu a fost utilizată de societatea recurentă în scopul operațiunilor taxabile și, în consecință, nici TVA aferentă în sumă de 162.840 lei (857.050 x 19%) nu este aferentă operațiunilor taxabile.

Real este că societatea recurentă a susținut că nivelul costurilor de producție în mod greșit a fost reținut ca fiind în sumă de 1.333.341 lei și nu de 1.051.242 lei, prevalându-se de documentele din Anexa nr. 11 la contestația fiscală, respectiv Anexele 15, 16 și 17 depuse la instanța de fond (a se vedea pct. 98, 105 din cererea de chemare în judecată și dos. fond), despre care a arătat că înlocuiesc Anexa 52 care a fost avută în vedere de organele fiscale în cadrul RIF.

Aceste înscrisuri în mod corect nu au fost avute în vedere în sensul urmărit de recurenta-reclamantă pentru că organele de inspecție fiscală au luat în considerare situația privind soldurile și rulajele conturilor 331, 345, 348, 711 și 701 în perioada 2006 - 2011, precum și situația cheltuielilor cuprinse în costul de producție prezentate de reclamantă, care sunt în concordanță cu balanțele de verificare aferente acestei perioade.

Or, în ceea ce privește documentele înfățișate de reclamantă ulterior, în Anexa 11 la contestația fiscală, nu s-a dovedit că acestea se reflectă/sunt integrate/sunt în concordanță cu celelalte documente contabile, respectiv balanțele de verificare aferente perioadei 2006 - 2011, pentru a putea fi valorificate, această dovadă incumbând recurentei conform art. 65 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003, actualizată. Prin urmare, acestea nu sunt în măsură să modifice constatările organelor de inspecție fiscală realizate în baza balanțelor de verificare aferente acestei perioade.

În altă ordine, soldul debitor al contului 331 a fost preluat la fuziune și a fost stabilit ca fiind de 857.083 lei, astfel că sunt fără relevanță susținerile recurentei privind atribuirea pe culturi a costurilor și respectiv stocul rămas în depozit, fiind corectă constatarea organelor fiscale că reclamanta a descărcat produse finite în valoare totală de 1.333.341 lei și le-a vândut la valoarea de 476.291 lei, diferența de vânzare sub preț fiind de 857.050 lei.

În consecință, în mod corect instanța de fond a menținut actele contestate cu privire la neadmiterea la deducere a TVA în sumă de 162.840 lei aferentă producției în curs de execuție preluată, în raport de dispozițiile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare.

- Referitor la criticile privind suma de 137.715 lei constatată de organele fiscale ca reprezentând cheltuială nedeductibilă fiscal, fapt care a condus implicit la recalcularea profitului impozabil din trimestrul II 2007, și stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în sumă de 22.034 lei, instanța de recurs apreciază că acestea sunt nefondate.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamanta nu a contestat obligația de a evalua la finele anului 2006 disponibilitățile în valută conform prevederilor OMFP nr. 1752/2005, pct. 142, această evaluare fiind făcută la 31 mai 2007.

De altfel, nici în cuprinsul motivelor de recurs nu au fost negate constatările organelor de inspecție fiscală cu referire la impozitul pe profit și implicit cu privire la faptul că suma de 137.715 lei reprezintă cheltuieli din diferențe de curs valutar care nu sunt aferente anului 2007, fiind cheltuieli aferente veniturilor anului 2006, care nu au fost constituite de societate, astfel că această sumă nu este deductibilă fiscal și cu această sumă a fost recalculat profitul impozabil din trimestrul II 2007.

Prin urmare, sunt corecte aspectele constatate și reținute de organele fiscale în cuprinsul actelor contestate cu referire la suma de 137.715 lei și influențele asupra impozitului pe profit, acestea fiind conforme situației de fapt și dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 17, 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 12 și 14 din H.G. nr. 44/2004, argumentele înfățișate de recurentă nefiind de natură să conducă la anularea actelor administrative fiscale contestate.

Mai mult, în raport de disp. art. 94 alin. (3) lit. e) C. proc. fisc., organele de control au stabilit care este baza de impunere corectă pentru calcularea impozitului pe profit.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat de recurentă, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, reține că este fondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de fond, prin sentința recurată, a anulat în parte Decizia nr. 1339/2012, Decizia de impunere nr. F-TM5 din 10 ianuarie 2012 pentru sumele de 92.823 lei reprezentând TVA colectată aferentă bazei de impozitare stabilită suplimentar, cu modificările și penalitățile de întârziere aferente și 786.770 lei impozit pe profit stabilit suplimentar, cu majorările și penalitățile de întârziere aferente.

Referitor la suma de 92.823 lei reprezentând TVA colectată, instanța de fond a reținut, în esență, că vânzarea sub prețul pieței nu constituie temei legal pentru ajustarea bazei de impozitare în lipsa unei prevederi exprese în acest sens. De asemenea, s-a mai reținut că reclamanta ar avea dreptul să vândă marfa sub prețul pieței unor parteneri, atâta vreme cât nu se dovedește că tranzacțiile au scop fraudulos. Totodată, Curtea de Apel București a apreciat că nu este dovedit caracterul fraudulos câtă vreme prețul convenit de părți nu s-a situat sub prețul de producție.

Necontestat este că în perioada 2009 - 2010 reclamanta SC A. SRL a vândut porumb și grâu către SC D. SRL, SC E. SRL și SC G. SRL, conform facturilor fiscale la un preț mai mic decât prețul comunicat de Direcția Agricolă Timiș.

De asemenea, reclamanta a vândut grâu către societăți neafiliate la un preț de vânzare mai mare decât cel comunicat de Direcția Agricolă Timiș prin adresa nr. x din 16 septembrie 2011.

Deci, în aceeași perioadă, reclamanta a vândut produse fie la un preț mai mic fie la un preț mai mare față de cel comunicat de Direcția Agricolă Timiș în funcție de parteneri, societăți afiliate sau neafiliate

Conform art. 7 pct. 26 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată: "preț de piață este suma care ar fi plătită de un client independent unui furnizor independent în același moment și în același loc, pentru același bun sau serviciu ori pentru unul similar, în condiții de concurență loială".

Potrivit art. 67 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, actualizată: "În situația în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere prețul de piață al tranzacției sau bunului impozabil astfel cum este definit de C. fisc.".

În raport de aceste dispoziții rezultă că prețul de piață corect, în condiții de concurență loială, trebuia să fie considerat și aplicat cel comunicat de Direcția Agricolă Timiș.

Dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 137 din Legea nr. 571/2003, modificată și completată, prevăd că: "art. 11 alin. (1) - la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției". Art. 137 - "baza de impozitare a TVA este constituită din: a) pentru livrări de bunuri și prestări servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) și c) din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau unui terț.".

Prin urmare, în raport de situația de fapt necontestată și de dispozițiile legale incidente, citate anterior, în mod corect organele de inspecție fiscală au procedat la ajustarea bazei de impozitare, ținând cont de prețul de vânzare comunicat de Direcția Agricolă Timiș, rezultând astfel diferențe de preț atât în ceea ce privește baza de impozitare cât și ulterior asupra cotei de impozitare, respectiv o sumă ajutată de 400.939 lei la care se aplică o TVA colectată de 92.823 lei, care nu au fost contestate de reclamantă sub aspect valoric.

Cu suma de 92.823 lei reprezentând diferență TVA colectată, organele de inspecție fiscală au recalculat TVA în perioada verificată.

În consecință, față de aceste considerente, în mod eronat instanța de fond a anulat actele administrative și decizia de impunere în ceea ce privește suma de 92.823 lei și accesorii aferente.

- Referitor la impozitul pe profit în sumă de 786.770 lei rezultat prin preluarea unei datorii prescrise în urma fuziunii în sumă de 4.917.313 lei și obligațiile fiscale accesorii aferente, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, reținând că împlinirea termenului de prescripție nu are ca efect anularea datoriilor valabil contractate, ci doar imposibilitatea valorificării titlului de creanță pe cale judiciară, motiv pentru care a considerat că organul de inspecție fiscală a apreciat în mod greșit caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli.

Soluția instanței de fond sub acest aspect este greșită.

Necontestat este că în luna martie 2009 SC A. SRL, în calitate de societate absorbantă, a absorbit SC H. SRL, SC B. SRL și SC C. SRL.

La data de 31 decembrie 2009, recurenta-reclamantă a stins datoria în sumă de 4.917.313 lei a SC B. SRL către SC G. SRL, datorii care în fapt erau prescrise.

Societatea recurentă a compensat activul cu pasivul, fără a avea documente justificative.

Or, conform prevederilor OMFP nr. 3055/2009, pct. 45(1) - Principiul necompensării se prevede că: "... orice compensare între elementele de active și datorii sau între elementele de venituri și cheltuieli este interzisă. (2) Toate creanțele și datoriile trebuie înregistrate distinct în contabilitate, pe bază de documente justificative. Eventualele compensări între creanțe și datorii față de aceeași entitate efectuate cu respectarea prevederilor legale pot fi înregistrate numai după contabilizarea veniturilor și cheltuielilor corespunzătoare".

De asemenea, disp. art. 19 din Legea nr. 571/2003 prevăd că: "Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare".

Conform prevederilor pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare: "Veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 C. fisc.".

În raport de aceste dispoziții legale, rezultă că pentru compensarea creanțelor și datoriilor trebuie prezentate documente justificative înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii nr. 82/1991, republicată.

În cauză suma totală de 4.917.313 lei, prescrisă, în mod eronat a fost stinsă/compensată fără a avea documente justificative și totodată nu este aferentă veniturilor, astfel că în mod corect a fost luată în calcul la reîntregirea profitului impozabil aferent anului 2009 ca și elemente similare veniturilor.

În consecință, față de cele reține anterior, în mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat în parte actele administrative contestate și decizia de impunere în privința sumelor menționate, soluția corectă fiind aceea a respingerii integrale a acțiunii.

Astfel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara, va casa sentința recurată și va respinge acțiunea reclamantei împotriva acestei pârâte, ca neîntemeiată.

Referitor la recursul ANAF, Înalta Curte reține că acesta este fondat.

Excepția lipsei calității procesual pasive a ANAF este întemeiată.

Aspectele privind competența de soluționare a contestației administrative fiscale de către DGFP a județului Timiș reținute de instanța de fond nu au făcut obiectul vreunor critici în calea de atac a recursurilor.

De altfel, actul ce putea fi contestat la instanța de contencios administrativ, respectiv Decizia de soluționare a contestației nr. 1339/2012, este emisă de DDGFP a județului Timiș.

Prin urmare, ANAF nu este parte în raportul juridic dedus judecății, astfel că se impune admiterea excepției calității procesuale pasive a ANAF și respingerea ca atare a acțiunii formulată de reclamantă împotriva acestei recurentei-pârâte.

Față de această soluție, apărările recurentei-reclamante prin invocarea excepției lipsei de interes în exercitarea căii de atac a recursului și a inadmisibilității recursului, nu pot conduce în niciun caz la schimbarea deciziei instanței de recurs de respingere a acțiunii formulată împotriva ANAF pentru lipsa calității procesuale pasive, acestea fiind astfel și fără relevanță.

Prin urmare, în temeiul dispozițiile art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va admite recursul formulat de ANAF, va casa sentința recurată, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF și, în consecință, va respinge acțiunea pronunțată de reclamantă împotriva acestei pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 3722 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința recurată.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar I. IPURL împotriva pârâtei ANAF pentru lipsa calității procesuale pasive și împotriva pârâtei DGRFP Timișoara, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL