AFFAIRE KARTAL ET KIZILDAG c. TURQUIE

AFFAIRE KARTAL ET KIZILDAG c. TURQUIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARTAL ȘI KIZILDA...c. TURCIA (solicitarea nr. 59641/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 aprilie 2008 DEFINITIVF 08/07/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Kartal și K Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 martie 2008, înmânarea hotărârii că aici, adoptat la această dată procedural La la originea cauzei se află o cerere (n 59641/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Vefa Kartal și Ramija K lit. (a) au sesizat Curtea la 20 mai 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fond (art. 1 din Regulamentul de procedură). Recurenții s-au născut în 1974. La 30 septembrie 1994, aceștia au fost arestați și reținuți. Ei au fost suspectați de a intra în PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală). La 10 octombrie 1994, reclamanții au fost aduși în fața instanței judecătorești de judecată, care se afla în funcția de judecător unic, care a ordonat arestarea lor provizorie. Printr-un act de acuzare prezentat la 30 noiembrie 1994, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 24 ianuarie 1995, reclamanții au refuzat să se prezinte în fața Curții de Securitate a statului. 13. La 27 iunie 1995, ei s-au abținut din nou intenționat să se înfățișeze înaintea judecătorilor. 14. Ei au participat la sonda din 8 august 1995, dar nu au răspuns la nici o întrebare. Între 20 septembrie 1995 și 21 noiembrie 1996, instanța de securitate a statului nu a luat parte decât la cinci audieri. Mai multe audieri au fost astfel amânate pentru a-i asculta pe reclamanți. 16. La 21 noiembrie 1996, procurorul și-a prezentat rechizitoriul și a solicitat condamnarea reclamanților la pedeapsa capitală pe baza articolului 125 din Codul penal. Al doilea reclamant a declarat că a fost de acord cu afirmațiile primului și a adăugat că el și colegul său acuzat au fost de acord să judece instanța de securitate a statului și nu această instanță să le judece. 17. Cu ocazia luării în custodie din 3 aprilie 1997, avocatul reclamanților și-a expus mijloacele de apărare în ceea ce privește fondul acuzațiilor. Reclamanții au refuzat din nou să se prezinte în fața Curții de Securitate a statului. 18. printr-o hotărâre din 3 aprilie 1997, Curtea de Securitate a statului declara Vefa Kartal vinovat că, în cadrul actelor de violență comise de activiștii organizației ilegale armate în cauză, a participat activ la două omucideri și că a fost instigator la patru omucideri și la un atac cu bombă. Ea a declarat Ramitan K Atât reclamanții au fost condamnați la pedeapsa capitală în temeiul articolului 125 din Codul penal. 19. Reclamanții s-au ocupat de casare. 20. Prin Hotărârea din 28 iunie 1998, Curtea de Casație a Casat la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 29 decembrie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, care se pronunță prin trimitere, a confirmat pedepsele capitale. 22. Reclamanții s-au ocupat din nou de casare. Procedura în fața Curții de Casație s-a desfășurat în ședință publică. 23. La 8 noiembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat în toate dispozițiile sale la data de 29 decembrie 1998. 24. La 27 decembrie 1999, textul integral al hotărârii Curții de Casație a fost pus la dispoziția părților implicate în grefa Curții de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță. 25. În octombrie 2001, art. 38 din Constituție a fost modificat în sensul că pedeapsa capitală nu mai poate fi pronunțată sau executată decât în timp de război sau de pericol iminent de război sau în caz de acte teroriste. 26. Prin Legea nr. 4771, publicată la 9 august 2002, Marea Adunare Națională a Turciei a decis să abroge pedeapsa cu moartea în timp de pace. 27. La 6 septembrie 2002, Curtea de Securitate a ținut la În iunie 2005 (care poartă reforma codului penal), biroul de execuție din apropierea Parchetului D La 6 iulie 2006, Curtea de Casație infirmă hotărârea din 23 iunie 2006 și a trimis dosarul în fața instanței penale de primă instanță. 31. Conform informațiilor prezentate de părți, cauza rămâne în curs de desfășurare. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT Statutul cursurilor de securitate de stat 32. Dispozițiile în vigoare la data de 9 iunie 1998 privind statutul cursurilor de securitate de la Õ ï sunt recapitulate în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iunie 1998 [culegerea hotărârilor și a hotărârilor din 1998-IV, p. 1557-1561, §§ 26-29]. Pe de altă parte, după Legea nr. 4390 din 22 iunie 1998] Iunie 1999, judecătorii militari au fost excluși din colegiile instanțelor în cauză, care au fost în cele din urmă abolite prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004. Se pedepsește cu pedeapsa capitală oricine comite un act prin care se supune în întregime sau parțial teritoriului la statul străin, să submineze independența statului, să-și răscumpere unitatea sau să-și restrângă administrarea unei părți a teritoriului sub controlul său. Turcia și pedeapsa capitală 34. La 20 februarie 2006, Turcia a ratificat Protocolul nr. 13 la Convenția privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele, pe care a semnat-o la 9 ianuarie 2004. Modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală 35. Noul Cod de procedură penală a fost introdus prin Legea nr. 5271, publicată în Jurnalul Oficial la 17 decembrie 2004. 36. În conformitate cu art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 5237 de modificare a Codului penal, în cazul unei diferențe între dispozițiile legislative în vigoare la data la care a avut loc comiterea unei infracțiuni și cele care au intrat în vigoare după această dată, aceasta este cea mai favorabilă lege care trebuie aplicată autorului infracțiunii. 37. La art. 9 din Legea nr. 5252 privind modalitățile de punere în aplicare și de punere în aplicare a Codului penal se citește după cum urmează în părțile sale relevante în cadrul procedurii privind aplicarea dispozițiilor favorabile în cazurile în care dispozițiile favorabile ale Codului penal turc pot fi aplicate din oficiu în ceea ce privește condamnările care au devenit definitive înainte de 1 aprilie 2005, se poate pronunța, de asemenea, fără să se țină de cuvânt. (...) Dispoziția favorabilă se stabilește prin aplicarea la fapte a tuturor dispozițiilor în cauză din legile anterioare și ulterioare, precum și prin compararea consecințelor care rezultă din aceasta. 38. La 31 ianuarie 2006, Adunarea Plenară a Curții de Casație a adoptat o decizie ale cărei pasaje relevante figurează în Hotărârea Yayanc. Turcia, nr. 9043/03, § 30, 27 noiembrie 2007. PRIVIND EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI 39. Guvernul ridică o excepție de la aplicarea în două ramuri. Despre epuizarea căilor de atac interne 40. Guvernul susține că instanțele naționale nu și-au ridicat obiecțiile. 41. Reclamanții susțin că au epuizat căile de atac interne în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție. 42. Curtea consideră că examinarea dosarului pe care reclamanții l-au invocat prin intermediul avocatului lor, în fața instanțelor interne, cel puțin în esență, a motivelor pe care le prezintă în fața ei. Prin urmare, Curtea respinge excepția de la Guvernul întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne. Cu privire la respectarea termenului de șase luni 43. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție. El consideră că decizia internă definitivă, în ceea ce privește cauza referitoare la lipsa de independență și de tracțiune a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că Curtea de Casație nu era competentă să se pronunțe cu privire la acest aspect, în măsura în care componența cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să-și prezinte cererea în fața Curții în termen de șase luni de la data la care au constatat că acțiunile interne sunt ineficiente, și anume de la data la care Curtea de Securitate a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea, și anume la 29 decembrie 1998, când au introdus hotărârea abia la 20 mai 2000. 44. Reclamanții au combătut teza guvernului. 45. Curtea amintește că a respins deja un argument identic în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, §§ 24-26, 6 februarie 2003. Comisia nu a primit niciun motiv de sine Özdemir în afara concluziei sale anterioare. Aceasta observă că ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 46. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal imparțial și independent În plus, ei susțin că procedura penală împotriva lor nu răspundea la cerința unui termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului în ceea ce privește admisibilitatea 47. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VII) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că această parte a cererii nu se confruntă cu niciun motiv de imputare și că aceasta trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Pe fond 48. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare celor din prezent și în care a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Özel c. Turcia, nr. 4373/98, § 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir, citată anterior, § 35-36). 49. În speță, Curtea consideră, în primul rând, că nu există niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită. Curtea admite că reclamanții, care au trebuit să răspundă în fața unei instanțe de securitate a statului membru în cauză referitoare la securitatea națională De asemenea, Curtea consideră că procedura de adaptare pusă în aplicare în temeiul legii nr. 5237 Prin urmare, întrucât nu tinde decât să verifice existența modalităților de aplicare a legii celei mai dulci, nu poate fi considerată ca fiind de natură să remedieze situația de care se plâng reclamanții (a se vedea, mutatis mutandis Yayan, menționat anterior, § 38, și Asl asl a Güneș c. Turcia (dec.), n 53916/00, 13 mai 2004). 51. În consecință, Curtea consideră că îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și la imparțialitatea Curții de Securitate a landului erau justificate în mod obiectiv (inflal, citată anterior, p. 1573, § 72 in fine 52). Prin urmare, Comisia concluzionează că Curtea de Securitate a Uniunii Europene, atunci când a judecat și a condamnat reclamanții, nu a fost o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Pe durata procedurii penale 53. În ceea ce privește cauza reclamanților cu privire la durata procedurii penale, Curtea arată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 septembrie 1994, data arestării reclamanților, și sa este finalizată la 8 septembrie 1994 noiembrie 1999, data hotărârii Curții de Casație; prin urmare, procedura a durat cinci ani, o lună și nouă zile pentru două grade de jurisdicție, fiecare acționând de două ori. 54. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri s mai mult apreciază criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 55. În primul rând, Comisia constată că, în speță, procedura penală împotriva reclamanților a fost complexă în măsura în care aceasta se referea la un număr mare de acte de violență și la alte 19 co-inculpați. 56. Comisia observă apoi că reclamanții, prin refuzul lor de a se prezenta în fața instanței penale, au contribuit la prelungirea duratei procedurii (punctul 15 de mai sus). 57. În cele din urmă, având în vedere elementele aflate în posesia sa în ceea ce privește comportamentul autorităților interne, aceasta nu constată nicio întârziere excesivă și nicio încălcare imputabile autorităților judiciare care s-au pronunțat cu privire la cauza reclamanților. 58. În consecință, Curtea consideră că autoritățile interne nu au încălcat principiul termenului rezonabil. 1 din Convenție necesită respectarea. 59. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ A ARTICOLELOR 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIA 60. Reclamanții se plâng de o încălcare a art. 2 și 3 din Convenție ca urmare a condamnării lor la pedeapsa capitală. 61. Guvernul consideră că afirmațiile reclamanților sunt neîntemeiate în măsura în care pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Legea nr. 4771. 62. Curtea amintește deja că executarea pedepsei capitale pronunțate în Turcia împotriva unui solicitant era pur ipotetică (Fikri Demir c. Turcia (dec.), 55373/00, 30 august 2005). Aceasta nu percepe nici un motiv de saní de la această concluzie în prezenta cauză, având în vedere data condamnării pronunțate împotriva celor interesați. 63. În consecință, fâșia trasă din art. 2 și 3 din Convenție este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare solicitant solicită 20 000 EUR (EUR) pentru daune materiale și 20 000 EUR pentru daune morale și solicită deschiderea unui nou proces. 66. Guvernul contestă aceste pretenții. 67. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în cauză dacă ar fi îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens, Hotărârea din 25 februarie 1997, Findlay Regatul Unit, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 68. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării oferă, în sine, reclamanților o despăgubire echitabilă suficientă (așa-numitul § 49). 69. În cele din urmă, pentru Curte, atunci când un particular a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și de imparțialitate prevăzute de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea unei persoane fizice, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, CEDH 2005-IV, § 210). Cheltuielile și cheltuielile de judecată 70. Solicită, de asemenea, 4 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurii în fața Curții. Ei nu furnizează nicio justificare. 71. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că părțile interesate nu și-au împărțit revendicările în măsura în care acestea nu au furnizat nici un raport privind activitatea efectuată de avocatul lor și nici nu au justificat cheltuielile pe care le-au suportat. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le aloce o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. în ceea ce privește cauza privind lipsa de independență și de injumătățire a instanței de securitate a statului, și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitanți respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 aprilie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KARTAL ET KIZILDAĞ c. TURQUIE

(Requête n

o

59641/00)

ARRÊT

STRASBOURG

8 avril 2008

DÉFINITIF

08/07/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Kartal et Kızıldağ c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Rıza Türmen,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

juges,

et de Santiago Quesada

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

59641/00) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Vefa Kartal et Ramazan Kızıldağ («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 20 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

S. Çetinkaya, avocat à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 16 octobre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

4.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés en 1974.

6.

Le 30 septembre 1994, ils furent arrêtés et placés en garde à vue. Ils étaient soupçonnés d’appartenir au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation illégale).

7.

Le 10 octobre 1994, les requérants furent traduits devant le tribunal d’instance pénal, siégeant à juge unique, qui ordonna leur mise en détention provisoire.

8.

Par un acte d’accusation présenté le 30 novembre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir reprocha aux requérants (ainsi qu’à dix-neuf autres personnes) d’avoir mené des activités visant à provoquer la sécession d’une partie du territoire national et d’avoir commis dans ce contexte plusieurs actes de violence et homicides volontaires. Il requit la peine capitale contre les requérants en vertu de l’article 125 du code pénal.

9.

Le 24 janvier 1995, les requérants refusèrent de comparaître devant la cour de sûreté de l’Etat.

10.

Le 28 février 1995, ils réitérèrent leur refus de comparaître.

11.

A l’audience du 11 avril 1995, ils contestèrent les accusations portées contre eux.

12.

Ils ne participèrent pas à l’audience du 24 mai 1995.

13.

Le 27 juin 1995, ils s’abstinrent de nouveau volontairement de comparaître devant les juges.

14.

Ils participèrent à l’audience du 8 août 1995 mais ne répondirent à aucune question.

15.

Entre le 20 septembre 1995 et le 21 novembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat tint dix audiences. Le requérant Vefa Kartal ne comparut qu’à trois d’entre elles. Quant à Ramazan Kızıldağ, il n’accepta de participer qu’à cinq audiences. Plusieurs audiences furent ainsi ajournées pour entendre les requérants.

16.

Le 21 novembre 1996, le procureur présenta son réquisitoire et requit la condamnation des requérants à la peine capitale sur le fondement de l’article 125 du code pénal. Le requérant Vefa Kartal déclara qu’il ne reconnaissait ni la République de Turquie ni ses tribunaux. Le second requérant déclara qu’il approuvait les dires du premier et ajouta que c’était à lui et son coaccusé de juger la cour de sûreté de l’Etat et non à cette juridiction de les juger.

17.

Lors de l’audience du 3 avril 1997, l’avocat des requérants exposa ses moyens de défense quant au fond des accusations. Les requérants refusèrent une nouvelle fois de comparaître devant la cour de sûreté de l’Etat.

18.

Par un arrêt du 3 avril 1997, la cour de sûreté de l’Etat déclara Vefa

Kartal coupable d’avoir, dans le cadre des actes de violence commis par les militants de l’organisation illégale armée en cause, activement participé à deux homicides et d’avoir été l’instigateur de quatre homicides et d’une attaque à l’explosif. Elle déclara Ramazan Kızıldağ coupable d’avoir commis deux homicides et une attaque à l’explosif dans le cadre de son activité au sein du PKK. Les requérants furent tous deux condamnés à la peine capitale en application de l’article 125 du code pénal.

19.

Les requérants se pourvurent en cassation.

20.

Par un arrêt du 28 juin 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué pour cause d’irrégularité procédurale. Le dossier revint ainsi devant la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.

21.

Le 29 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat, statuant sur renvoi, confirma les peines capitales.

22.

Les requérants se pourvurent de nouveau en cassation. La procédure devant la Cour de cassation se déroula en audience publique.

23.

Le 8 novembre 1999, la Cour de cassation confirma en toutes ses dispositions l’arrêt du 29 décembre 1998.

24.

Le 27 décembre 1999, le texte intégral de l’arrêt de la Cour de cassation fut mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.

25.

En octobre 2001, l’article 38 de la Constitution fut modifié dans le sens que la peine capitale ne pourrait plus être prononcée ni exécutée sauf en temps de guerre ou de danger imminent de guerre, ou en cas d’actes terroristes.

26.

Par la loi n

o

4771 publiée le 9 août 2002, la Grande Assemblée nationale de Turquie décida d’abolir la peine de mort en temps de paix.

27.

Le 6 septembre 2002, la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir commua la peine capitale prononcée contre les requérants en réclusion à perpétuité.

28.

Après l’entrée en vigueur de la loi n

o

5237 du 1

er

juin 2005 (portant réforme du code pénal), le bureau de l’exécution près le parquet d’İzmir saisit la cour d’assises d’une demande d’adaptation de la condamnation des requérants.

29.

Le 23 juin 2006, la cour d’assises d’İzmir confirma les peines infligées aux requérants.

30.

Le 6 juillet 2006, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 23 juin 2006 et renvoya le dossier devant la juridiction pénale de première instance.

31.

Selon les informations soumises par les parties, l’affaire demeure pendante.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

A.

Statut des cours de sûreté de l’Etat

32.

Les dispositions en vigueur à l’époque des faits relatives au statut des cours de sûreté de l’Etat sont récapitulées dans l’arrêt de principe

Incal c.

Turquie

[GC] du 9 juin 1998 (

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, pp.

1557-1561, §§

26-29). Par ailleurs, après la loi n

o

4390 du 22

juin 1999, les juges militaires furent exclus des collèges des juridictions en cause, lesquelles furent finalement abolies par la loi n

o

5190 du 16 juin 2004.

B.

L’article 125 du code pénal turc

33.

L’article 125 du code pénal en vigueur à l’époque des faits se lisait ainsi

:

«

Est passible de la peine capitale quiconque commet un acte tendant à soumettre tout ou partie du territoire de l’Etat à la domination d’un Etat étranger, à amoindrir l’indépendance de l’Etat, à altérer son unité, ou à soustraire à son administration une partie du territoire sous son contrôle.

»

C.

La Turquie et la peine capitale

34.

Le 20 février 2006, la Turquie a ratifié le Protocole n

o

13 à la Convention relatif à l’abolition de la peine de mort en toutes circonstances, qu’elle avait signé le 9 janvier 2004.

D.

Modification du code pénal et du code de procédure pénale

35.

Le nouveau code de procédure pénale fut introduit par la loi n

o

5271, publiée au Journal officiel le 17 décembre 2004.

36.

Aux termes de l’article 7 § 2 de la loi n

o

5237 portant modification du code pénal, en cas de différence entre les dispositions législatives en vigueur à la date de la commission d’une infraction et celles entrées en vigueur après cette date, c’est la loi la plus favorable qui doit être appliquée à l’auteur de l’infraction.

37.

L’article 9 de la loi n

o

5252 relative aux modalités de mise en œuvre et d’application du code pénal se lit comme suit dans ses parties pertinentes en l’espèce

:

«

Procédure relative à l’application des dispositions favorables

Dans les cas où les dispositions favorables du code pénal turc peuvent s’appliquer d’office en ce qui concerne les condamnations devenues définitives avant le 1

er

avril 2005, il peut également être statué sans tenir d’audience.

(...)

La disposition favorable se détermine par l’application aux faits de l’ensemble des dispositions concernées des lois antérieures et postérieures, et la comparaison des conséquences qui en résultent.

»

38.

Le 31 janvier 2006, l’assemblée plénière de la Cour de cassation adopta une décision dont les passages pertinents figurent dans l’arrêt

Yayan c.

Turquie

, n

o

9043/03, § 30, 27 novembre 2007.

EN DROIT

I.

SUR LES EXCEPTIONS PRÉLIMINAIRES DU GOUVERNEMENT

39.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité en deux branches.

A.

Sur l’épuisement des voies de recours internes

40.

Le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas soulevé leurs griefs devant les juridictions nationales.

41.

Les requérants affirment avoir épuisé les voies de recours internes comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention.

42.

La Cour considère à l’analyse du dossier que les requérants ont soulevé par l’intermédiaire de leur avocat, devant les tribunaux internes, au moins en substance, les griefs qu’ils présentent devant elle. Dès lors, elle rejette l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

B.

Sur le respect du délai de six mois

43.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non- respect du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Il considère en effet que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n’était pas compétente pour se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l’Etat découlait, à l’époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête devant la Cour dans les six mois suivant le moment où ils avaient constaté l’inefficacité des recours internes, c’est-à-dire à partir de la date de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir le 29 décembre 1998, alors qu’ils ne l’ont introduite que le 20 mai 2000.

44.

Les requérants combattent la thèse du Gouvernement.

45.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté un argument identique dans l’affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, §§ 24-26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de s’écarter de sa précédente conclusion. Elle observe que l’arrêt de la Cour de cassation a été mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir le 27 décembre 1999 et que les intéressés ont présenté leur requête le 20 mai 2000. Celle-ci a donc été introduite dans le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, la Cour rejette l’exception soulevée par le Gouvernement.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

46.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. En outre, ils allèguent que la procédure pénale menée à leur encontre ne répondait pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

A.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

1.

Sur la recevabilité

47.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil

1998-VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette partie de la requête ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et qu’elle doit faire l’objet d’un examen au fond.

2.

Sur le fond

48.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires qui soulevaient des questions semblables à celles de la présente et dans lesquelles elle a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (

Özel c. Turquie

, n

o

42739/98, §§ 33-34, 7

novembre 2002, et

Özdemir

, précité, §§

35-36).

49.

En l’espèce, la Cour considère tout d’abord que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente. Elle admet que les requérants, qui avaient à répondre devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions relatives à la «

sécurité nationale

», aient pu redouter de comparaître devant des juges parmi lesquels siégeait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire, et qu’ils aient pu légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de leur cause.

50.

La Cour estime ensuite que la procédure d’adaptation mise en œuvre en vertu de la loi n

o

5237, dès lors qu’elle ne tend qu’à la vérification de l’existence des modalités d’application de la loi la plus douce, ne saurait être considérée comme étant de nature à remédier à la situation dont se plaignent les requérants (voir,

mutatis mutandis

,

Yayan

, précité, § 38, et

Aslı

Güneș c.

Turquie

(déc.), n

o

53916/00, 13 mai 2004).

51.

En conséquence, la Cour considère que les doutes nourris par les requérants quant à l’indépendance et à l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat étaient objectivement justifiés (

Incal

, précité, p.

1573, § 72

in fine

).

52.

Partant, elle conclut que la cour de sûreté de l’Etat, lorsqu’elle a jugé et condamné les requérants, n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

B.

Sur la durée de la procédure pénale

53.

En ce qui concerne le grief des requérants relatif à la durée la procédure pénale, la Cour relève d’emblée que la période à prendre en considération a débuté le 30 septembre 1994, date de l’arrestation des requérants, et s’est achevée le 8

novembre 1999, date de l’arrêt de la Cour de cassation. La procédure a donc duré cinq ans, un mois et neuf jours pour deux degrés de juridiction qui ont chacun statué à deux reprises.

54.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d’autres,

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

55.

Elle constate d’abord qu’en l’espèce, la procédure pénale engagée contre les requérants était complexe dans la mesure où elle était relative à un grand nombre d’actes de violence et concernait dix-neuf autres coaccusés.

56.

Elle note ensuite que les requérants, par leur refus de comparaitre devant la juridiction pénale, ont contribué à l’allongement de la durée de la procédure (paragraphe 15 ci-dessus).

57.

Enfin, eu égard aux éléments en sa possession quant au comportement des autorités internes, elle ne constate aucun retard excessif ni aucun manquement imputables aux autorités judiciaires qui se sont prononcées sur la cause des requérants.

58.

En conséquence, la Cour considère que les autorités internes n’ont pas méconnu le principe du «

délai raisonnable

» dont l’article

6 §

1 de la Convention exige le respect.

59.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 2 ET 3 DE LA CONVENTION

60.

Les requérants se plaignent d’une violation des articles 2 et 3 de la Convention du fait de leur condamnation à la peine capitale.

61.

Le Gouvernement estime que les allégations des requérants sont infondées dans la mesure où la peine de mort a été abolie par la loi n

o

4771.

62.

La Cour rappelle avoir déjà jugé que l’exécution de la peine capitale prononcée en Turquie à l’encontre d’un requérant était purement hypothétique (

Fikri Demir c. Turquie

(déc.), n

o

55373/00, 30 août 2005). Elle n’aperçoit aucune raison de s’écarter de cette conclusion dans la présente affaire eu égard à la date de la condamnation prononcée contre les intéressés.

63.

Il s’ensuit que le grief tiré des articles 2 et 3 de la Convention est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

64.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

65.

Les requérants réclament chacun 20

000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 20

000

EUR pour préjudice moral. Ils demandent en outre l’ouverture d’un nouveau procès.

66.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

67.

En ce qui concerne le préjudice matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure en cause aurait abouti si elle avait répondu aux exigences de l’article

6 §

1 de la Convention. Dès lors, il n’y a pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay

c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, §

85).

68.

Pour ce qui est du préjudice moral allégué, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation fournit en soi aux requérants une réparation équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, § 49).

69.

Enfin, pour la Cour, lorsqu’un particulier a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (

Öcalan c.

Turquie

[GC], n

o

46221/99, CEDH 2005-IV, § 210).

B.

Frais et dépens

70.

Les requérants sollicitent également 4

000 EUR pour les frais et dépens engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

71.

D’après le Gouvernement, il n’y a pas lieu de répondre favorablement à cette demande.

72.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour constate que les intéressés n’ont pas ventilé leurs prétentions dans la mesure où ils n’ont fourni aucun décompte relatif au travail effectué par leur avocat ni justifié les dépenses prétendument exposées. Dès lors, elle considère qu’il n’y a pas lieu de leur allouer une somme au titre des frais et dépens.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

quant au grief portant sur le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les requérants

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 avril 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président