AFFAIRE KIZIL c. TURQUIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 29098/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui Stat, dl. Yunus Kızıl („reclamantul"), a sesizat Curtea la 3 iulie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de Dnele S. Özevin și dl. T. Kuyumcu, avocați la Batman. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 12 ianuarie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului excepția tirata din art. 3 al Convenției. Prevalând cu dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și bunătatea cauzei. FAPTE

La 9 septembrie 2002, reclamantul a fost arestat în urma unei altercații cu polițiști. Procesul-verbal de incident a indicat că în ziua respectivă pe la 10.30, doi cicliști motorizați, inclusiv reclamantul, au fost opriți la un punct de control al poliției în timp ce conduceau motociclete fără plăcuță de înmatriculare. După verificare, polițiștii au constatat că conducătorii nu dețin permis de conducere și nu au certificat de înmatriculare. Motocicletele au fost imobilizate și cicliștii motorizați au fost informați că pot să le recupereze la centrul regional de circulație după ce și-au regularizat situația. Pe la 12.30, reclamantul s-a întors la punctul de control și a încercat să-și recupereze motocicleta fără a se adresa polițiștilor. Când agentul Hasan i-a indicat că nu poate recupera motocicleta fără a fi îndeplinit formalitățile administrative, reclamantul a rostit insulte. S-a apropiat apoi de agentul Hasan, l-a apucat de guler, l-a scuturat și a început să-i dea lovituri. Agenții prezenți pe loc au folosit forță pentru a-l controla pe reclamant. Ulterior, interesatul a fost predat polițiștilor chemați din secție. Procesul-verbal a fost semnat de patru agenți de poliție și de doi martori. Aceștia erau doi tehnicieni prezenți pe loc pentru a măsura emisiile de gaze ale țevilor de eșapament. Cât privește reclamantul, el s-a abținut să-l semneze.

În aceeași zi, reclamantul și polițiștii care au procedat la arestarea sa au fost supuși unui examen medical.

Raportul privind reclamantul a menționat zone ecchimotice pe umărul și brațul drept, o ecchimotă de 5 centimetri pe 10 pe spatele umărului stâng, o ecchimotă de 3 centimetri pe 3 la încheietura mâinii drepte, o ecchimotă de 5 centimetri pe 5 la antebrațul stâng, ecchimote la glezna dreaptă și zone ecchimotice la ureche dreaptă și perimetrul acesteia. Au fost prescrise trei zile de incapacitate de muncă.

Raportul privind agentul Hasan a menționat zone ecchimotice pe piept, zone ecchimotice de 3 centimetri pe 3 la interiorul antebrațului drept și zgârieturi la interiorul brațului stâng.

Nu s-au observat urme de lovitură sau rană pe corpul celorlalți agenți.

În aceeași zi, reclamantul, agenții de poliție și al doilea ciclist motorizat au fost ascultați.

Reclamantul a menționat o neînțelegere între el și agentul Murat, la al cărui domiciliu ar fi efectuat lucrări de îngrijire sanitară, și amenințări din partea acestuia la adresa sa. A declarat că în ziua incidentului, în timp ce el și prietenul său se deplasau pe motociclete respectice spre punctul de control, agentul Murat i-ar fi văzut și ar fi efectuat un apel cu telefonul mobil. La punctul de control, ar fi fost opriți și un polițist ar fi apelat agentul Murat la telefon pentru a afla care dintre cicliștii motorizați era reclamantul. Apoi, același polițist ar fi invitat reclamantul și pe prietenul său să se adreseze agentului Murat pentru a evita a fi trași în judecată. Ar fi mers la un alt punct de control pentru a-l întâlni. La sosire, un polițist ar fi apelat agentul Murat la telefon, care ar fi venit puțin mai târziu. Agentul Murat ar fi negat implicarea sa în imobilizarea motocicletelor. Reclamantul s-a dus apoi la direcția securității. Acolo, directorul securității, după ce a discutat cu directorul circulației și agentul Murat, ar fi indicat reclamantului să-și recupereze motocicleta la punctul de control și să-și regularizeze situația cât mai repede. La punctul de control, agenții ar fi refuzat să-i restituie motocicleta, sub motiv că nu au fost informați de direcția securității. În urma unor schimburi verbale tensionate, polițiștii l-ar fi dus într-o cabină și l-ar fi atacat cu picioare și pumnuri.

Agentul Hasan a explicat că reclamantul a fost arestat pentru că conducea motocicleta fără plăcuță de înmatriculare. Motocicleta ar fi fost imobilizată și interesatul invitat să o recupereze la centrul regional de circulație. Pe la 12.30, reclamantul s-ar fi întors la punctul de control și ar fi invocat autorizația directorului circulației pentru a recupera motocicleta. Agentul Hasan ar fi refuzat să restituie motocicleta în măsura în care nu a primit informații în acest sens. Acolo, reclamantul ar fi început să-l insulte, apoi l-ar fi apucat de gât și i-ar fi dat lovituri. Agenții Savaș și Lütfü ar fi intervenit și interesatul ar fi fost controlat prin folosirea forței.

Agenții Savaș și Lütfü au depus în termenii identici cu agentul Hasan.

Agentul Murat a menționat o neînțelegere între el și fratele reclamantului ca urmare a lucrărilor de îngrijire sanitară efectuate la domiciliul acestuia. În ziua incidentului, ar fi văzut reclamantul și pe prietenul său pe motociclete direcționând spre centrul orașului. Aproximativ o oră mai târziu, colegii săi l-ar fi apelat la telefon și ar fi indicat că reclamantul dorește să-i vorbească. Ar fi plecat atunci pe loc, unde reclamantul l-ar fi informat despre imobilizarea motocicletei sale și i-ar fi cerut ajutorul, pe care el l-ar fi refuzat. După plângerea reclamantului înaintea directorului securității, el la rândul lui s-ar fi dus la direcția securității. El a negat că ar fi amenințat reclamantul și că ar fi ordonat imobilizarea motocicletei sale.

Șerefhan Kayra, al doilea ciclist motorizat, a explicat că reclamantul a fost arestat puțin după el. La punctul de control, un polițist ar fi apelat o persoană la telefon pentru a întreba care din cei doi era reclamantul, și i-ar fi invitat apoi să se adreseze agentului Murat. Ar fi găsit pe acesta la o stație de benzină și i-ar fi cerut ajutorul. Agentul Murat ar fi explicat că i-a fost imposibil să împiedice imobilizarea motocicletelor lor. La întoarcerea la punctul de control, o altercație verbală ar fi avut loc între reclamant și polițiști. Reclamantul ar fi aruncat cartea de identitate pe polițiști și a plecat de pe loc. Șerefhan Kayra a explicat că atunci când s-a întors pe loc pe la 13.00 pentru a încerca să-și recupereze motocicleta, a văzut de departe reclamantul și polițiștii gesticulând fără a distinge autorii loviturilor.

La 10 septembrie 2002, reclamantul a suferit un nou examen medical. Raportul a menționat prezența zonelor ecchimotice pe umărul drept, o zonă ecchimotă de 5 centimetri pe 10 pe spatele umărului stâng, o ecchimotă de 3 centimetri pe 3 la încheietura mâinii drepte, zone ecchimotice la nivelul încheieturii și cotului drept, o zonă ecchimotă de 5 centimetri pe 5 la antebrațul stâng. Au fost ordonate trei zile de incapacitate de muncă.

În aceeași zi, procurorul Republicii a ascultat reclamantul, al doilea ciclist motorizat și polițiștii, care și-au reiterat depozițiile anterioare. A. Procedura împotriva polițiștilor

La 22 octombrie 2002, reclamantul a depus o plângere înaintea procurorului Republicii împotriva a patru polițiști pentru tratamente inumane și abuz de putere.

La 23 octombrie 2002, procurorul Republicii a cerut prefecturii de la Batman autorizația de a deschide o anchetă penală.

La 6 noiembrie 2002, prefectura de la Batman a numit un comisar divizionar în calitate de instructor încărcat cu cauza. Acesta a strâns declarații de persoane ascultate anterior, care și-au reiterat declarațiile anterioare. A ascultat, de asemenea, ca martori, doi agenți de poliție care se aflau la un alt punct de control, directorul circulației și doi tehnicieni prezenți la locul incidentului. Tehnicienii au depus în aceeași manieră ca polițiștii și au precizat că reclamantul a fost dus într-o cabină după ce a fost pus în lanțuri în așteptarea sosirii polițiștilor din secție. La sfârșitul anchetei sale, instructorul a concluzionat că nu era cazul să autorizeze deschiderea unei anchete penale împotriva polițiștilor implicați.

La 2 decembrie 2002, prefectul a întărit concluziile anchetatorului și a decis să nu autorizeze deschiderea unei anchete penale. La 31 martie 2003, tribunalul administrativ regional a respins opunerea formulată de reclamant împotriva acestei decizii.

La 4 iunie 2003, procurorul Republicii a pronunțat o ordonanță de neîncepere pe baza deciziei prefectului. La 8 iulie 2003, curtea de aseze de la Midyat a respins opunerea formulată de reclamant.

Între timp, la 31 ianuarie 2003, consiliul regional de disciplină al poliției a considerat că nu era cazul să impună o sancțiune disciplinară polițiștilor implicați. B. Procedura împotriva reclamantului

La 21 noiembrie 2002, procurorul Republicii l-a inculpat pe reclamant pentru atentat la autoritate și lovire și rănire a agenților publici în exercitarea funcțiunilor lor.

La data de 6 octombrie 2005, procedura era încă în curs de dezbatere în fața tribunalului coreccional de la Batman.

Guvernul susține că reclamantul nu a satisfăcut condiția epuizării căilor de atac interne în măsura în care nu a folosit căile de atac administrative și civile prevăzute în dreptul intern pentru a obține o indemnizație.

În specie, reclamantul a depus o plângere înaintea procurorului Republicii. Curtea consideră că, după ce a depus o plângere și a încercat să epuizeze toate posibilitățile pe care i le deschidea sistemul de justiție penală turc, reclamantul nu era obligat să încerce din nou să obțină reparație prin angajarea unei acțiuni civile în daune-interese sau prin sesizarea jurisdicțiilor administrative cu o cerere de control deplin (mutatis mutandis, Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, § 86, și Fazıl Ahmet Tamer și alții c. Turcia, nr. 19028/02, § 75, 24 iulie 2007).

Curtea consideră, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această excepție ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare pe meritul fondului; rezultă din aceasta că această excepție nu poate fi declarată în mod evident prost întemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu s-a constatat nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Privind meritul fondului

Reclamantul susține că polițiștii l-au dus într-o cabină și au început să-i dea lovituri de picioare și pumnuri. El explică rănile agentului Hasan prin faptul că a trebuit să se apere și reia plângerile sale. Adaugă că, în orice caz, forța folosită de polițiști era disproporționată. Precizează că examenul medical a fost realizat aproape șase ore după faptele denunțate și că instructorul numit de prefect pentru a examina cauza aparținea poliției.

Guvernul susține că plângerile reclamantului nu sunt corroborate de elementele din dosar și declarațiile martorilor. După spusele sale, urmele observate pe corpul reclamantului sunt consecutive folosirii forței de către agenții de poliție pentru a împiedica agresiunea agentului Hasan. Adaugă că o anchetă efectivă a fost dusă în privința plângerilor reclamantului. 1. Privind plângerea pentru tratamente inumane

Curtea reamintește că plângerile pentru tratamente inumane trebuie să fie susținute de elemente de dovadă corespunzătoare (Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor, ea folosește criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o asemenea probă poate rezulta, totuși, dintr-un fascicul de indici sau prezumții nerefutate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161, și Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 88, CEDH 1999-V).

În specie, nu se contestă între părți că o altercație a avut loc între reclamant și polițiști și că aceștia din urmă au folosit forță în cursul acestui incident. În acest sens, Curtea observă că reclamantul a fost supus unui examen medical puțin după arestarea sa, care a relevat următoarele urme pe corpul său: zone ecchimotice pe umărul și brațul drept, o ecchimotă de 5 centimetri pe 10 pe spatele umărului stâng, o ecchimotă de 3 centimetri pe 3 la încheietura mâinii drepte, o ecchimotă de 5 centimetri pe 5 la antebrațul stâng, ecchimote la glezna dreaptă și zone ecchimotice la ureche dreaptă și perimetrul acesteia. Au fost prescrise trei zile de incapacitate de muncă. De asemenea, examenul medical suferit de agentul Hasan a relevat prezența zonelor ecchimotice pe piept, zone ecchimotice de 3 centimetri pe 3 la interiorul antebrațului drept și zgârieturi la interiorul brațului stâng.

Versiunile părților diferă privind desfășurarea exactă a evenimentelor. Conform reclamantului, polițiștii l-ar fi dus într-o cabină și ar fi început să-i dea lovituri de picior și pumn. El explică rănile agentului Hasan prin faptul că ar fi trebuit să se apere. Cât privește Guvernul, acesta susține că folosirea forței ar fi fost necesară din cauza comportamentului agresiv al reclamantului.

Curtea observă că, conform procesului-verbal de incident și declarațiilor polițiștilor, reclamantul s-ar fi întors la punctul de control câteva ore după imobilizarea motocicletei sale. O altercație ar fi avut loc ca urmare a refuzului polițiștilor de a restituie motocicleta. Reclamantul ar fi apucat atunci agentul Hasan de guler, l-ar fi scuturat și apoi ar fi început să-i dea lovituri, circumstanță care ar fi condus alți agenți să folosească forță pentru a-l controla pe interesatul.

Toate acestea fiind spuse, Curtea observă că reclamantul s-a abținut să semneze procesul-verbal de incident. Atunci când a fost ascultat de poliție, procurorul Republicii și comisarul instructor, el a contestat versiunea faptelor așa cum era descrisă în acest proces-verbal și a reiterat plângerile sale.

Cât privește tehnicienii prezenți la locul incidentului, ei au fost ascultați ca martori în cadrul anchetei duse de comisar. Ei au confirmat conținutul procesului-verbal de incident și au precizat că polițiștii au dus reclamantul într-o cabină după ce l-au pus în lanțuri.

În aceste condiții, Curtea consideră că plângerile reclamantului nu sunt suficient susținute de elementele de dovadă de care dispune. Consideră deci că faptele nu sunt suficient dovedite pentru a-i permite să concluzioneze la violare a aspectului material al articolului 3 al Convenției din cauza tratamentelor denunțate de reclamant. 2. Privind caracterul efectiv al anchetei

Curtea reamintește că, atunci când o persoană susține în mod defensabil că a suferit, din mâna poliției, sauuri grave și ilicite și contrare articolului 3, această dispoziție cere ca să existe o anchetă oficială efectivă (Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecția 1998-VIII, § 102). Aceasta trebuie să poată duce la identificarea și pedepsirea responsabililor. Dacă nu ar fi cazul, interzicerea legală generală a torturii și pedeapselor ori tratamentelor inumane sau degradante ar fi, în ciuda importanței sale fundamentale, ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri agenților Statului să calcă în picioare, bucurând-se de o cvasi-impunitate, drepturile celor aflați sub controlul lor (Caloc c. Franța, nr. 33951/96, § 89, CEDH 2000-IX, și Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, § 134, CEDH 2004-IV (extrase).

În specie, ea observă că, ca urmare a plângerii depuse de reclamant, procurorul Republicii a cerut prefectului de la Batman autorizația de a deschide o anchetă penală. Prefectul a numit atunci un comisar divizionar în calitate de instructor încărcat cu cauza, care depindea de aceeași ierarhie ca și funcționarii de poliție asupra cărora duce ancheta. Conform concluziei instructorului, prefectul a decis să nu autorizeze deschiderea unei anchete penale împotriva polițiștilor implicați. Procurorul Republicii a trebuit atunci să pronunțe o ordonanță de neîncepere. Nu a putut fi dusă nicio anchetă penală.

Curtea reamintește că a exprimat deja serioase îndoieli privind capacitatea organelor administrative implicate de a duce o anchetă independentă, așa cum necesită articolele 3 și 13 ale Convenției (Sunal c. Turcia, nr. 43918/98, § 60, 25 ianuarie 2005, și Nazif Yavuz c. Turcia, nr. 69912/0, § 49, 12 ianuarie 2006). Intervenția prefectului a împiedicat deci deschiderea și desfășurarea unei anchete penale eficace, în măsură să stabilească condițiile în care s-a desfășurat altercația litigioasă.

Ancheta dusă în specie nu poate fi considerată eficace în sensul articolului 3 al Convenției. De aici rezultă că Curtea concluzionează la violare a aspectului procedural al acestei dispoziții. II.

Curtea reamintește că, dacă nu există cale de atac sau dacă căile de atac disponibile nu sunt eficace, termenul de șase luni menționat la art. 35 § 1 al Convenției ia, în mod normal, naștere la data actelor sau faptelor incriminate (Bayram și Yıldırım c. Turcia (decizie), nr. 38587/97, CEDH 2002-III). Ea observă că reclamantul nu dispunea, în dreptul turc, de cale de atac efectivă pentru a contesta custodia litigioasă (a se vedea, mutatis mutandis, Sakık și alții c. Turcia, hotărâre din 26 noiembrie 1997, Colecția 1997-VII, § 53, și mai recent, Yiğit și alții c. Turcia, nr. 4218/02, 4260/02, 4262/02 și 4271/02, § 27, 20 noiembrie 2007).

În specie, custodia reclamantului s-a încheiat la 10 septembrie 2002 cu eliberarea sa, în timp ce cererea a fost introdusă la 3 iulie 2003, adică mai mult de șase luni mai târziu. Examinarea cauzei nu permite să distingem nicio circumstanță specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni. Rezultă din aceasta că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul solicită repararea unui prejudiciu material pe care nu îl cuantifică și se încrede în înțelepciunea Curții în acest sens. Cere 30.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea constată că prejudiciul material invocat nu este susținut. Nu este cazul să se acorde o indemnizație pentru aceasta. Pe de altă parte, ella consideră că este cazul să acorde reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită, de asemenea, 3.800 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și ale Curții. Ca justificare, el furnizează un detaliu orar, o convenție de onorarii și două chitanțe pentru cheltuielile de traducere în valoare totală de 650 noi lire turce (aproximativ 370 euro).

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.500 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Interese de întârziere

Curtea consideră oportun să adapteze rata dobânzii de întârziere la rata dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind excepția tirata din art. 3 al Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că nu a avut loc violare a aspectului material al articolului 3 al Convenției; 3. Spune că a avut loc violare a aspectului procedural al articolului 3 al Convenției; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de către reclamant, pentru cheltuieli și costuri, sume care vor fi convertite în noi lire turce la cursul aplicabil la data plății; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză și comunicat în scris la 17 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29098/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Yunus Kızıl (« le requérant »), a saisi la Cour le 3 juillet 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M es S. Özevin et M. T. Kuyumcu, avocats à Batman. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 12 janvier 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 3 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

Le 9 septembre 2002, le requérant fut arrêté à la suite d’une altercation avec des policiers. Le procès-verbal d’incident indiqua que le jour en question vers 10 h 30, deux cyclomotoristes, dont le requérant, avaient été arrêtés à un point de contrôle de la police alors qu’ils conduisaient des mobylettes sans plaque d’immatriculation. Après vérification, les policiers avaient relevé que les conducteurs n’étaient pas titulaires de permis de conduire et n’avaient pas de certificat d’immatriculation. Les mobylettes avaient été immobilisées et les cyclomotoristes informés qu’ils pourraient les récupérer au centre régional de la circulation après avoir régularisé leur situation. Vers 12 h 30, le requérant était revenu au point de contrôle et avait tenté de récupérer sa mobylette sans s’adresser aux policiers. Lorsque l’agent Hasan lui avait indiqué qu’il ne pouvait pas récupérer sa mobylette sans avoir accompli les démarches administratives, le requérant avait proféré des insultes. Il s’était ensuite avancé vers l’agent Hasan, l’avait saisi par le col, secoué et commencé à le frapper. Les agents présents sur place avaient fait usage de la force pour maîtriser le requérant. Par la suite, l’intéressé avait été remis à des policiers appelés du commissariat. Ce procès-verbal fut signé par quatre agents de police et par deux témoins. Il s’agissait de deux techniciens présents sur place pour mesurer les émissions de gaz des pots d’échappements. Quant au requérant, il s’abstint de le signer.

Le même jour, le requérant et les policiers ayant procédé à son arrestation furent soumis à un examen médical.

Le rapport concernant le requérant fit état de zones ecchymotiques sur l’épaule et le bras droit, d’une ecchymose de 5 centimètres sur 10 sur la partie arrière de l’épaule gauche, d’une ecchymose de 3 centimètres sur 3 au poignet droit, d’une ecchymose de 5 centimètres sur 5 à l’avant-bras gauche, d’ecchymoses sur la cheville droite et de zones ecchymotiques sur l’oreille droite et son contour. Trois jours d’arrêt de travail furent prescrits.

Le rapport concernant l’agent Hasan mentionna des zones ecchymotiques sur le torse, des zones ecchymotiques de 3 centimètres sur 3 à l’intérieur de l’avant-bras droit et des égratignures sur la partie intérieure du bras gauche.

Aucune trace de coup ni de blessure ne fut observée sur le corps des autres agents.

Toujours le même jour, le requérant, les agents de police et le deuxième cyclomotoriste furent entendus.

Le requérant fit état d’un différend entre lui et l’agent Murat, chez qui il aurait effectué des travaux sanitaires, et de menaces de celui-ci à son encontre. Il déclara que le jour de l’incident, alors que lui et son ami roulaient vers le point de contrôle sur leur mobylette respective, l’agent Murat les aurait aperçus et aurait passé un appel avec son téléphone portable. Au point de contrôle, ils auraient été arrêtés et un policier aurait appelé l’agent Murat au téléphone pour savoir lequel des cyclomotoristes étaient le requérant. Puis, le même policier aurait invité le requérant et son ami à s’adresser à l’agent Murat pour éviter de comparaitre devant un juge. Ils se seraient rendus à un autre point de contrôle pour le retrouver. À leur arrivée sur place, un policier aurait appelé l’agent Murat par téléphone, lequel les aurait rejoints peu après. L’agent Murat aurait nié son implication dans l’immobilisation des mobylettes. Le requérant se serait rendu ensuite à la direction de la sûreté. Là, le directeur de la sûreté, après avoir discuté avec le directeur de la circulation et l’agent Murat, aurait indiqué au requérant de récupérer sa mobylette au point de contrôle et de régulariser au plus vite sa situation. Au point de contrôle, les agents auraient refusé de lui rendre la mobylette, au motif qu’ils n’avaient pas été informés par la direction de la sûreté. À la suite d’échanges de propos tendus, les policiers l’auraient conduit dans une cabine et assailli à coups de pieds et de poings.

L’agent Hasan expliqua que le requérant avait été arrêté parce qu’il conduisait une mobylette sans plaque d’immatriculation. La mobylette aurait été immobilisée et l’intéressé invité à la récupérer au centre régional de la circulation. Vers 12 h 30, le requérant serait revenu au point de contrôle et aurait fait état de l’autorisation du directeur de la circulation pour récupérer sa mobylette. L’agent Hasan aurait refusé de remettre la mobylette dans la mesure où il n’avait pas reçu d’information à cet égard. Là, le requérant aurait commencé à l’insulter, puis l’aurait saisi par le cou et lui aurait porté des coups. Les agents Savaș et Lütfü seraient intervenus et l’intéressé aurait été maîtrisé par l’usage de la force.

Les agents Savaș et Lütfü déposèrent dans les mêmes termes que l’agent Hasan.

L’agent Murat fit état d’un différend entre lui et le frère du requérant à la suite de travaux sanitaires effectués chez lui. Le jour de l’incident, il aurait vu le requérant et son ami sur leur mobylette se diriger vers le centre-ville. Environ une heure plus tard, ses collègues l’auraient appelé au téléphone et lui auraient indiqué que le requérant souhaitait lui parler. Il se serait alors rendu sur place, où le requérant l’aurait informé de l’immobilisation de sa mobylette et lui aurait demandé son aide, ce qu’il aurait refusé. Après la plainte du requérant auprès du directeur de la sûreté, il se serait à son tour rendu à la direction de la sûreté. Il nia avoir menacé le requérant et fait immobiliser sa mobylette.

Șerefhan Kayra, le deuxième cyclomotoriste, expliqua que le requérant avait été arrêté peu après lui. Au point de contrôle, un policier aurait appelé une personne au téléphone pour demander lequel des deux était le requérant, et les aurait ensuite invités à s’adresser à l’agent Murat. Ils auraient retrouvé ce dernier à une station d’essence et lui auraient demandé son aide. L’agent Murat aurait expliqué qu’il lui était impossible d’empêcher l’immobilisation de leur mobylette. De retour au point de contrôle, une altercation verbale aurait eu lieu entre le requérant et les policiers. Le requérant aurait jeté sa carte d’identité sur les policiers et quitté les lieux. Șerefhan Kayra expliqua que lorsqu’il était revenu sur place vers 13 heures pour tenter de récupérer sa mobylette, il avait vu de loin le requérant et les policiers gesticuler sans distinguer les auteurs des coups.

Le 10 septembre 2002, le requérant subit un nouvel examen médical. Le rapport fit état de la présence de zones ecchymotiques sur l’épaule droite, d’une zone ecchymotique de 5 centimètres sur 10 sur la partie arrière de l’épaule gauche, d’une ecchymose de 3 centimètres sur 3 au poignet droit, des zones ecchymotiques au niveau du poignet et du coude droit, une zone ecchymotique de 5 centimètres sur 5 à l’avant-bras gauche. Trois jours d’arrêt de travail furent ordonnés.

Le même jour, le procureur de la République entendit le requérant, le deuxième cyclomotoriste et les policiers, lesquels réitérèrent leur déposition antérieure. A. La procédure à l’encontre des policiers

Le 22 octobre 2002, le requérant déposa une plainte devant le procureur de la République contre quatre policiers pour mauvais traitements et abus de pouvoir.

Le 23 octobre 2002, le procureur de la République demanda à la préfecture de Batman l’autorisation d’ouvrir une enquête pénale.

Le 6 novembre 2002, la préfecture de Batman nomma un commissaire divisionnaire en tant qu’instructeur chargé de l’affaire. Ce dernier recueillit les déclarations de personnes entendues précédemment, lesquelles réitérèrent leurs précédentes déclarations. Il entendit également, en qualité de témoins, deux agents de police qui se trouvaient à un autre point de contrôle, le directeur de la circulation et deux techniciens présents sur les lieux de l’incident. Les techniciens déposèrent dans le même sens que les policiers et précisèrent que le requérant avait été conduit dans une cabine après avoir été menotté en attendant l’arrivée des policiers du commissariat. Au terme de son enquête, l’instructeur conclut qu’il n’y avait pas lieu d’autoriser l’ouverture d’une enquête pénale à l’encontre des policiers.

Le 2 décembre 2002, le préfet entérina les conclusions de l’enquêteur et décida de ne pas autoriser l’ouverture d’une enquête pénale. Le 31 mars 2003, le tribunal administratif régional rejeta l’opposition formée par le requérant contre cette décision.

Le 4 juin 2003, le procureur de la République rendit une ordonnance de non-lieu en se fondant sur la décision du préfet. Le 8 juillet 2003, la cour d’assises de Midyat rejeta l’opposition formée par le requérant.

Entre-temps, le 31 janvier 2003, le conseil régional de discipline de la police considéra qu’il n’y avait pas lieu d’infliger une sanction disciplinaire aux policiers mis en cause. B. La procédure à l’encontre des requérants

Le 21 novembre 2002, le procureur de la République inculpa le requérant des chefs d’outrage et de coups et blessures contre des agents publics dans le cadre de leur fonction.

A la date du 6 octobre 2005, la procédure était toujours pendante devant le tribunal correctionnel de Batman. EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes dans la mesure où il n’a pas utilisé les recours administratif et civil prévus en droit interne en vue d’obtenir un dédommagement.

En l’espèce, le requérant a déposé une plainte auprès du procureur de la République. La Cour considère qu’ayant déposé une plainte et tenté d’épuiser toutes les possibilités que lui ouvrait le système de justice pénale turque, le requérant n’était pas obligé d’essayer une nouvelle fois d’obtenir réparation en engageant au civil une action en dommages-intérêts ou en saisissant les juridictions administratives d’un recours de pleine juridiction ( mutatis mutandis , Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, § 86, et Fazıl Ahmet Tamer et autres c. Turquie , n o 19028/02, § 75, 24 juillet 2007).

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. B. Sur le fond

Le requérant soutient que les policiers l’ont conduit dans une cabine et commencé à lui asséner des coups de pieds et de poings. Il explique les blessures de l’agent Hasan par le fait qu’il a dû se défendre, et réitère ses allégations. Il ajoute qu’en tout état de cause, la force employée par les policiers était disproportionnée. Il précise que l’examen médical a été réalisé près de six heures après les faits dénoncés et que l’instructeur nommé par le préfet pour instruire l’affaire appartenait à la police.

Le Gouvernement soutient que les allégations du requérant ne sont pas corroborées par les éléments du dossier et les déclarations des témoins. D’après lui, les traces observées sur le corps du requérant sont consécutives à l’usage de la force par les agents de police pour empêcher l’agression de l’agent Hasan. Il ajoute qu’une enquête effective a été menée concernant les allégations du requérant. 1. Sur l’allégation de mauvais traitements

La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitement doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés ( Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, § 30). Pour l’établissement des faits, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » ; une telle preuve peut néanmoins résulter d’un faisceau d’indices ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précises et concordantes ( Irlande c. Royaume-Uni, arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, p. 65, § 161, et Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 88, CEDH 1999-V).

En l’espèce, il n’est pas contesté entre les parties qu’une altercation a eu lieu entre le requérant et les policiers et que ces derniers ont employé la force lors de cet incident. À cet égard, la Cour note que le requérant a été soumis à un examen médical peu après son arrestation lequel a révélé les traces suivantes sur son corps : des zones ecchymotiques sur l’épaule et le bras droit, une ecchymose de 5 centimètres sur 10 sur la partie arrière de l’épaule gauche, une ecchymose de 3 centimètres sur 3 au poignet droit, une ecchymose de 5 centimètres sur 5 à l’avant-bras gauche, des ecchymoses sur la cheville droite et des zones ecchymotiques sur l’oreille droite et son contour. Trois jours d’arrêt de travail furent prescrits. De même, l’examen médical subi par l’agent Hasan a révélé la présence de zones ecchymotiques sur son torse, de zones ecchymotiques de 3 centimètres sur 3 à l’intérieur de l’avant-bras droit et des égratignures sur la partie intérieure du bras gauche.

Les versions des parties divergent sur le déroulement exact des événements. D’après le requérant, les policiers l’auraient conduit dans une cabine et commencé à lui asséner des coups de pied et de poing. Il explique les blessures de l’agent Hasan par le fait qu’il aurait dû se défendre. Quant au Gouvernement, il soutient que l’usage de la force aurait été rendu nécessaire par le comportement agressif du requérant.

La Cour observe que selon le procès-verbal d’incident et les déclarations des policiers, le requérant serait revenu au point de contrôle quelques heures après l’immobilisation de sa mobylette. Une altercation aurait eu lieu à la suite du refus des policiers de remettre la mobylette. Le requérant aurait alors saisi l’agent Hasan par le col, l’aurait secoué puis commencé à le frapper, circonstance qui aurait conduit les autres agents à faire usage de force pour maîtriser l’intéressé.

Ceci étant, la Cour note que le requérant s’est abstenu de signer le procès-verbal d’incident. Lorsqu’il fut entendu par la police, le procureur de la République et le commissaire instructeur, il contesta la version des faits telle que décrite dans ce procès-verbal et réitéra ses allégations.

Quant aux techniciens présents sur les lieux de l’incident, ils ont été entendus en qualité de témoin dans le cadre de l’enquête menée par le commissaire. Ils confirmèrent le contenu du procès-verbal d’incident et précisèrent que les policiers avaient conduit le requérant dans une cabine après l’avoir menotté.

Dans ces conditions, la Cour estime que les allégations du requérant ne sont pas suffisamment étayées par les éléments de preuve dont elle dispose. Elle considère dès lors que les faits ne sont pas assez établis pour lui permettre de conclure à la violation du volet matériel de l’article 3 de la Convention en raison des traitements dénoncés par le requérant. 2. Sur le caractère effectif de l’enquête

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3, cette disposition requiert qu’il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VIII, § 102). Celle-ci doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables. S’il n’en allait pas ainsi, l’interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait, nonobstant son importance fondamentale, inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l’État de fouler aux pieds, en jouissant d’une quasi-impunité, les droits de ceux soumis à leur contrôle ( Caloc c. France , n o 33951/96, § 89, CEDH 2000 ‑ IX, et Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 134, CEDH 2004 ‑ IV (extraits).

En l’espèce, elle observe qu’à la suite de la plainte déposée par le requérant, le procureur de la République a demandé au préfet de Batman l’autorisation d’ouvrir une enquête pénale. Le préfet a alors nommé un commissaire divisionnaire en tant qu’instructeur chargé de l’affaire, lequel dépendait de la même hiérarchie que les fonctionnaires de police sur lesquels il menait son enquête. Conformément à la conclusion de l’instructeur, le préfet a décidé de ne pas autoriser l’ouverture d’une enquête pénale à l’encontre des policiers mis en cause. Le procureur de la République a dû alors rendre une ordonnance de non-lieu. Aucune enquête pénale n’a pu être conduite.

La Cour rappelle avoir déjà émis de sérieux doutes quant à la capacité des organes administratifs concernés de mener une enquête indépendante, comme le requièrent les articles 3 et 13 de la Convention ( Sunal c. Turquie , n o 43918/98, § 60, 25 janvier 2005, et Nazif Yavuz c. Turquie , n o 69912/0, § 49, 12 janvier 2006). L’intervention du préfet a donc empêché l’ouverture et la conduite d’une enquête pénale efficace, propre à établir les conditions dans lesquelles s’est déroulée l’altercation litigieuse.

L’enquête menée en l’espèce ne saurait donc passer pour efficace au sens de l’article 3 de la Convention. Partant, la Cour conclut à la violation du volet procédural de cette disposition. II.

La Cour rappelle que s’il n’existe pas de recours ou si les recours disponibles ne sont pas effectifs, le délai de six mois mentionné à l’article 35 § 1 de la Convention prend normalement naissance à la date des actes ou des faits incriminés ( Bayram et Yıldırım c. Turquie (déc.), n o 38587/97, CEDH 2002 ‑ III). Elle observe que le requérant ne disposait pas, en droit turc, de voie de recours effectif pour contester la garde à vue litigieuse (voir, mutatis mutandis , Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil 1997 ‑ VII, § 53, et plus récemment, Yiğit et autres c. Turquie , n os 4218/02, 4260/02, 4262/02 et 4271/02, § 27, 20 novembre 2007).

En l’espèce, la garde à vue du requérant a pris fin le 10 septembre 2002 avec sa libération alors que la requête a été introduite le 3 juillet 2003, soit plus de six mois après. L’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la réparation d’un dommage matériel qu’il ne chiffre pas et s’en remet à la sagesse de la Cour à cet égard. Il demande 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour relève que le dommage matériel allégué n’est pas étayé. Il n’y a pas lieu d’accorder une indemnité à ce titre. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 800 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. À titre de justificatif, il fournit un décompte horaire, une convention d’honoraires et deux quittances pour les frais de traduction d’un montant total de 650 nouvelles livres turques (environ 370 euros).

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation du volet matériel de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, sommes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration de ce délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente