AFFAIRE KECECIOGLU ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE KECECIOGLU ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2008)

TURCIA (solicitarea nr. 37546/02) HOTĂRÂREA Fondului STRASBURG 8 aprilie 2008 DEFINITIVF 08/07/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Keçecio Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și de Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 martie 2008, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 37546/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Irini Keçeciouilu, Focini Keçeciouilu și Frideriki Keçeciouilu au sesizat Curtea la 9 septembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 4 octombrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza întemeiată pe art. 1 din Protocolul 1 guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3), Curtea a decis, în plus, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Recurentele s-au născut în 1955, 1949 și, respectiv, 1951 și au reședința în Istanbul. La 25 februarie 1986, ca parte a unui plan de amenajare a Cornei d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 și 5, situate la parter și închiriate ca magazine, și loturi nr 6, 7 și 8 care formează cele trei etaje. Celelalte loturi, nr. 1, 2 și 4, situate la parter, aparțineau altor trei persoane. Coproprietarii loturilor nr. 1, 2 și 4 au contestat exproprierea în fața instanței administrative da Martie 1990, instanța a anulat planul de urbanism pe baza căruia a fost condusă procedura de expropriere. Apoi, acești coproprietari au obținut revocarea proprietății și retrocedarea bunurilor lor. În 1992, în temeiul unei proceduri de expropriere, o sumă de 2 082 966 000 de lire turcești (aproximativ 2 853 dolari americani) au fost plătiți recurentelor, titlurile lor de proprietate au fost anulate, iar clădirea a fost înscrisă în registrul funciar în numele municipiului d La 27 octombrie 1997, recurentele au intentat o acțiune în fața instanței în instanță în mare instanță ( 2942 privind exproprierea, au solicitat anularea titlului de proprietate al municipalității și retrocesiunea bunurilor expropriate, pe motiv că operațiunea de amenajare prevăzută inițial nu a fost realizată. Acestea au susținut că planul de dezvoltare urbană a fost anulat de instanța administrativă, că exproprierea celorlalte trei loturi din aceeași clădire a fost revocată și, în sfârșit, că acesta a fost clasificat ca monument istoric în temeiul Legii nr. 2863 privind protecția patrimoniului cultural și natural începând cu 5 februarie 1992 și, prin urmare, nu mai putea primi dreptul de a primi dreptul inițial. La data de 21 noiembrie 1997, mențiunea "noment istoric" a fost pusă în registru pe pagina referitoare la proprietate. În decembrie 1997, municipalitatea a solicitat confirmarea acestei decizii și reactualizarea acesteia. La 14 octombrie 1998, înscrierea în lista monumentelor istorice a fost confirmată printr-o decizie a Comisiei de protecție a operelor istorice în apropierea Ministerului Culturii. 10. printr-o hotărâre din 9 iulie 1998, Tribunalul a acceptat cererea recurentelor. El a considerat că faptul că planul de urbanism a fost anulat și că alți trei coproprietari au obținut revocarea exproprierii și restituirea bunurilor lor a privat de dreptul de proprietate asupra temeiului său. Acesta a anulat titlul de proprietate al municipalității și a decis că bunurile imobile vor fi reintroduse în numele recurentelor odată ce acestea ar fi rambursat dreptul de proprietate al municipalității, împreună cu dobânzile moratorii. 11. La 29 decembrie 1998, Curtea de Casație a încălcat această hotărâre. Aceasta a indicat, în motivele hotărârii sale, că planul de amenajare a Cornei d.c. includea exproprierea mai multor proprietăți imobiliare în această zonă și că realizarea unui astfel de proiect trebuia să fie apreciată în raport cu ansamblul bunurilor expropriate și nu cu cel al unui bun luat separat. În această privință, Curtea de Casație a menționat fără altă precizare că lucrările planificate fuseseră efectuate asupra majorității zonei. 12. La 28 iunie 1999, Curtea de Casație a respins cererea prin rectificarea hotărârii prezentate de recurente. 13. La 9 noiembrie 1999, Tribunalul și-a menținut hotărârea din 9 iulie 1998. El a reiterat faptul că bunul în litigiu nu mai putea primi dreptul inițial în măsura în care planul de urbanism fusese anulat definitiv. El a subliniat că imobilul era clasificat în prezent ca monument istoric și că exproprierea celorlalte trei loturi fusese revocată. Acesta a subliniat faptul că părțile nu au contestat anularea planului de urbanism și că nimic din dosar nu a condus la realizarea lucrărilor planificate în zona în cauză. De asemenea, acesta a menționat că termenul de cinci ani prevăzut în art. 23 din Legea privind exproprierea a fost încheiat fără ca nici una dintre amenajările corespunzătoare obiectivelor de expropriere să fi fost efectuată. El a denumit faptul că municipalitatea din Agha a devenit coproprietar al imobilului, fără ca acest lucru să se justifice și că o folosea într-un mod incompatibil cu scopurile de expropriere. 14. La 23 februarie 2000, hotărârea Tribunalului a fost examinată în fața adunării generale civile a Curții de Casație și infirmată, fără examinare pe fond, pentru viciul de procedură, pe motiv că tribunalul a fost încântat să indice în dispozițiile deciziei sale pe care și-a menținut hotărârea anterioară. Cu toate acestea, întrucât hotărârea din 9 iulie 1998 a devenit caduc ca urmare a căsării, instanța ar fi trebuit să preia dispozițiile detaliate ale acesteia, în conformitate cu art. 388 din Codul de procedură civilă 15. La 18 mai 2000, Tribunalul a soluționat viciul de procedură invocat și a pronunțat din nou anularea titlului de proprietate al municipiului. El va reiniția dispozițiile hotărârii sale, subliniind că planul de d La 8 noiembrie 2000, Curtea de Casație a pronunțat din nou această hotărâre din motive identice cu cele ale hotărârii sale din 29 decembrie 1998. 17. La 21 februarie 2001, Curtea a respins cererea de rectificare a hotărârii prezentate de recurente. 18. Prin hotărârea din 17 mai 2001, tribunalul s-a conformat hotărârii de casare și a respins cererea recurentelor. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație la 5 februarie 2002. La 17 mai 2002, aceasta a respins acțiunea în rectificarea hotărârii și hotărârea din 17 mai 2001 a devenit definitivă. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 19. În cazul în care proprietatea [exproprietă] este lăsată în picioare fără ca administrația expropriantă sau administrația care a beneficiat de o cesiune sau de o concesiune (...) să efectueze o operațiune sau o acțiune în conformitate cu obiectivele de expropriere sau de cedare sau să nu fie legată de o nevoie de interes general în termen de cinci ani de la data la care a devenit definitiv dreptul la expropriere, proprietarul și moștenitorii săi pot obține retrocesiunea imobilului prin rambursarea dreptului la expropriere cu dobândă [...] În cazul în care nu se utilizează în termen de un an de la nașterea sa, dreptul de retrocesiune este retras. În cazul în care mai multe bunuri imobile sunt expropriate împreună pentru realizarea aceluiași obiectiv, aceste bunuri trebuie considerate drept un întreg și trebuie aplicate paragrafele anterioare în consecință. (...) mai mult DESPRE RECEVABILITATE 20. Recurentele se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor și denunță o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căreia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 21. Guvernul consideră că cauza recurentelor este lipsită de temei și invită Curtea să o respingă. 22. Curtea consideră că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de . Prin urmare, trebuie declarat admisibil. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 23. Recurentele expun în fața Curții că bunul expropriat nu a primit dreptul de proprietate stabilit în februarie 1986 de declarația de utilitate publică. Într-adevăr, operațiunea de amenajare prevăzută în locația imobilului, și anume crearea de spații verzi, nu a fost realizată până în prezent. Ele consideră că nu va fi niciodată așa, din cauza înscrierii imobilului pe lista monumentelor istorice și a anulării planului de urbanism pe baza căruia a fost efectuată exproprierea. În plus, ele arată că ceilalți coproprietari ai aceleiași clădiri și-au recâștigat titlul de proprietate. În plus, întrucât localurile în cauză sunt în prezent închiriate de municipalitate, acestea consideră că acestea fac obiectul unei utilizări care nu mai justifică dreptul de proprietate. Acestea susțin, de asemenea, că termenul de cinci ani prevăzut la art. 23 din Legea privind exproprierea pentru dreptul de proprietate asupra bunurilor la o necesitate de interes general este depășit în mare măsură. În cele din urmă, ele consideră că planul de amenajare a Cornei d Guvernul subliniază că exproprierea bunurilor recurentelor a fost efectuată în temeiul unei declarații de interes public și că părțile interesate au primit despăgubiri în conformitate cu dreptul lor. De asemenea, acesta arată că programul de amenajare a Cornei d .Or este un proiect ambițios, a cărui realizare necesită un timp considerabil, și că alte planuri de amenajare sunt în curs de desfășurare. În cele din urmă, el consideră că, ținând cont de marea marjă de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o acordă statelor, echilibrul dintre interesele implicate a fost respectat în speță. 25. Curtea ia notă mai întâi de faptul că regularitatea procedurii de expropriere nu este pusă în discuție în speță : Într-adevăr, părțile recunosc că imobilul a fost expropriat în conformitate cu normele aplicabile în acest domeniu și că dreptul de proprietate prevăzut de lege a fost plătit recurentelor. Comisia observă apoi că dreptul intern prevede retrocesiunea bunurilor expropriate în cazul în care acestea nu au primit dreptul la plată prevăzut în termenul stabilit de lege (punctul 19 de mai sus). Ea constată, de asemenea, că, în fața instanței, municipalitatea nu a contestat nici anularea planului de ~urbanism, nici înscrierea imobilului pe lista monumentelor istorice. 26. În cauze anterioare referitoare la bunuri imobile expropriate din motive de interes public și care nu au fost utilizate, Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. (1) Ea reamintește că, atunci când o perioadă de timp în mod semnificativ și în special între luarea deciziilor privind exproprierea unui loc și realizarea concretă a proiectului de interes public la originea privării de proprietate, exproprierea poate avea ca efect privarea de proprietate a persoanei expropriete de o valoare mai mare raportată de bunul în cauză ; în cazul în care această privare specifică nu se bazează ea însăși pe un motiv de interes public, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Deși consideră că cerințele de interes public au fost legale în ceea ce privește exproprierea din 1986, Comisia consideră că decizia de nerestituire a bunurilor nu este justificată, având în vedere, pe de o parte, faptul că imobilul a fost clasificat ca monument istoric și, pe de altă parte, faptul că anularea planului de urbanism a făcut ca fundamentul exproprierii în cauză. Comisia observă, de asemenea, că municipalitatea, care a devenit coproprietar al imobilului, exploatează în prezent proprietatea care intră sub incidența dreptului privat, contrar principiului de interes public care a prezidat exproprierea și că alți trei proprietari au obținut revocarea dreptului de proprietate și restituirea bunului (punctul 6-7 de mai sus 28). Curtea constată că binele nu a fost încă alocat realizării unor lucrări de interes public și că acesta poate fi cu greu considerat ca având în vedere circumstanțele, necontestate de guvern, expuse mai sus. În acest sens, au trecut 21 de ani de la adoptarea deciziei de expropriere a bunului fără ca proiectul de interes public pe baza privării de proprietate să fi fost realizat. Curtea consideră că neutilizarea imobilului pentru amenajări în conformitate cu obiectivele urmărite de expropriere constituie o problemă în ceea ce privește dreptul de proprietate al recurentelor. L a exproprierii nu se mai bazează pe un motiv de interes public și are ca efect privarea recurentelor de o valoare suplimentară realizată asupra bunului în cauză (Motais de Narbonne , citată anterior, § Beneficio Cappella Paolini , citată anterior, § §) Recurentele pot, prin urmare, să susțină că, după o perioadă lungă de timp, nicio realizare nu a venit să legitimeze utilitatea publică a exproprierii. 29. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în speță, echilibrul corect între cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor individuale a fost încălcat. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PE LEGATE DE ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 30. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ imprejmuie pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială 31. Recurentele solicită restituirea bunului lor expropriat și nefolosit. În cazul în care nu se restituie, ele solicită Curții să se dea la o parte o parte a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a unei părți a acesteia, care se referă la valoarea intrinsecă a proprietății acesteia, care este calculată în funcție de valoarea actuală a metrului pătrat în zona foarte turistică în care se află, și anume 3 400 000 de noi cărți turcești (YTL) (aproximativ 2 131 661) EUR (EUR) în total. Acestea precizează că această evaluare se bazează în principal pe raportul de expertiză efectuat de un birou de studii. Pe baza aceluiași raport, ele susțin că imobilul, care nu a făcut obiectul unor lucrări de la expropriere, se află în prezent într-o stare dificilă. În caz de restituire, lucrări de un cost, inclusiv, de 1 751 100 YTL (aproximativ 1 097 868 EUR) ar fi necesare. Ele solicită ca această sumă să le fie alocată în plus față de restituirea bunurilor. De asemenea, solicită o sumă de 2 341,50 YTL (aproximativ 1 300 EUR), plus dobânda moratorie, ca compensație a chiriilor nepermise, calculul efectuat de recurente ca punct de plecare la 27 octombrie 1997, data începerii procedurii. 32. Guvernul se limitează la a invita Curtea să respingă aceste pretenții pe care le consideră exorbitante. 33. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern nu permite să se șteargă căi de atac în mod corespunzător consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o despăgubire părții afectate de actul sau de omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. Cu toate acestea, în circumstanțele cauzei, Curtea consideră că acest aspect al problemei aplicării articolului 41 nu se află în stare de fapt și, prin urmare, trebuie rezervat luând în considerare posibilitatea de a ajunge la un acord între statul pârât și cei interesați [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Recurentele solicită despăgubiri pentru daune morale în repararea stării de neliniște, neplăceri și incertitudini pe care le-au furnizat de-a lungul anilor, fiecare cerând 15 000 EUR în acest sens. 35. Guvernul contestă această sumă. 36. Curtea consideră că, pe bună dreptate, părțile interesate pot solicita o indemnizație pentru prejudicii morale. Curtea consideră că aceasta le acordă împreună 9 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 37. Recurentele solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procedurii în fața instanțelor interne. Acestea susțin că, întrucât avocatul lor anterior a decedat în 2005, acestea nu sunt în măsură să furnizeze detalii cu privire la toate cheltuielile pe care le-a angajat și pentru care au plătit în general, susțin că dovezile se aflau în dosar în fața instanțelor interne și evaluează această sumă în total la 20 000 EUR. În ceea ce privește procedura în fața Curții, acestea solicită 1 264,97 YTL (aproximativ 793 EUR) pentru rambursarea unor cheltuieli diverse și 4 000 EUR pentru rambursarea cheltuielilor de judecată ale avocaților. Ele prezintă facturi care justifică revendicările lor. 38. Guvernul consideră aceste cereri excesive. 39. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda reclamanților plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pe care le-au angajat în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă ( Hertel c. Elveția, 25 august 1998, Rec., p. 1998-VI, § 63. În speță, obiectul și latura procedurii în fața instanțelor interne erau dreptul părților interesate la respectarea bunului lor, dreptul a cărui încălcare a fost constatată de Curte. Curtea deduce că recurentele sunt împuternicite să solicite rambursarea cheltuielilor și cheltuielile suportate de acestea în fața instanțelor interne. Constatând apoi că recurentele își justifică în mare măsură pretențiile și explică motivele pentru care nu pot prezenta toate documentele justificative, Curtea decide să le aloce în comun 7 000 EUR, corespunzător globalității cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească în comun recurentelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 000 EUR (9 mii EUR) pentru daune morale, (ii. 000 EUR (șapte mii EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, (iii). precum și orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe venit de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale A se vedea problema articolului 41 din Convenție nu se află în poziția necesară pentru prejudiciul material legat de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. ; în consecință, rezervă acest aspect al problemei; invită guvernul și recurentele să îi dea cunoștință, în termen de trei luni, de orice acord la care ar putea ajunge, rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele Camerei are grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 8 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

KEÇECİOĞLU ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

37546/02)

ARRÊT

(

fond

)

STRASBOURG

8 avril 2008

DÉFINITIF

08/07/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Keçecioğlu et autres c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Rıza Türmen,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

juges,

et de Santiago Quesada

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

37546/02) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissantes de cet Etat, M

mes

Irini Keçecioğlu, Fotini Keçecioğlu et Frideriki Keçecioğlu («

les requérantes

»), ont saisi la Cour le 9 septembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérantes sont représentées par M

e

S. Șahin, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 4 octobre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief fondé sur l’article 1 du Protocole

n

o

1 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3, elle a décidé en outre que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérantes sont nées respectivement en 1955, 1949 et en 1951, et résident à Istanbul.

5.

Le 25 février 1986, dans le cadre d’un plan d’aménagement de la Corne d’Or, la municipalité d’Istanbul déclara d’utilité publique le projet d’acquisition d’un immeuble de trois étages, composé de huit lots de copropriété et sis à Beyoğlu, en vue de la création d’espaces verts à cet emplacement. Les requérantes étaient propriétaires en indivision des lots n

os

3 et 5, situés au rez-de-chaussée et loués comme magasins, et des lots n

os

6, 7 et 8 formant les trois étages. Les autres lots, n

os

1, 2 et 4, situés au rez-de-chaussée, appartenaient à trois autres personnes.

6.

Les copropriétaires des lots n

os

1, 2 et 4 contestèrent l’expropriation devant le tribunal administratif d’Istanbul. Par un jugement définitif du 30

mars 1990, le tribunal annula le plan d’urbanisme sur le fondement duquel la procédure d’expropriation avait été conduite. Puis ces copropriétaires obtinrent la révocation de l’expropriation et la rétrocession de leurs biens.

7.

En 1992, en vertu d’une procédure d’expropriation, une indemnité d’un montant de 2

082

966

000 livres turques (soit environ 2

853 dollars américains) fut versée aux requérantes, leurs titres de propriété furent annulés et l’immeuble fut inscrit au registre foncier au nom de la municipalité d’Istanbul. A la suite de cet enregistrement, les locataires concernés devinrent automatiquement locataires de la municipalité d’Istanbul, à laquelle ils versèrent désormais les loyers.

8.

Le 27 octobre 1997, les requérantes intentèrent une action devant le tribunal de grande instance («

le tribunal

») de Beyoğlu tendant à l’annulation du titre de propriété de la municipalité d’Istanbul. Invoquant l’article 23 de la loi n

o

2942 relative à l’expropriation, elles demandèrent l’annulation du titre de propriété de la municipalité et la rétrocession des biens expropriés, au motif que l’opération d’aménagement initialement prévue n’avait pas été réalisée. Elles firent valoir que le plan d’urbanisme avait été annulé par le tribunal administratif, que l’expropriation des trois autres lots du même immeuble avait été révoquée et, enfin, que celui-ci avait été classé monument historique en vertu de la loi n

o

2863 relative à la protection du patrimoine culturel et naturel depuis le 5 février 1992, et qu’il ne pouvait donc plus recevoir l’affectation initialement prévue.

9.

Le 21 novembre 1997, la mention «

monument historique

» fut portée au registre foncier sur la page concernant l’immeuble. Le 4

décembre 1997, la municipalité demanda la confirmation de cette décision et sa réactualisation. Le 14 octobre 1998, l’inscription de l’immeuble sur la liste des monuments historiques fut confirmée par une décision de la Commission de protection des œuvres historiques près le ministère de la Culture.

10.

Par un jugement du 9 juillet 1998, le tribunal fit droit à la demande des requérantes. Il considéra que le fait que le plan d’urbanisme avait été annulé et que trois autres copropriétaires avaient obtenu la révocation de l’expropriation et la restitution de leur bien avait privé l’expropriation de son fondement. Il annula le titre de propriété de la municipalité et décida que les biens immobiliers seraient réinscrits au nom des requérantes une fois que celles-ci auraient remboursé l’indemnité d’expropriation, assortie des intérêts moratoires.

11.

Le 29 décembre 1998, la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle indiqua dans les motifs de son arrêt que le plan d’aménagement de la Corne d’Or prévoyait l’expropriation de plusieurs biens immobiliers dans cette zone, et que la réalisation d’un tel projet devait être appréciée au regard de l’ensemble des biens expropriés et non pas à celui d’un bien pris isolément. A cet égard, elle mentionna sans autre précision que les travaux planifiés avaient été effectués sur la majorité de la zone.

12.

Le 28 juin 1999, la Cour de cassation écarta la demande en rectification de l’arrêt présentée par les requérantes.

13.

Le 9 novembre 1999, le tribunal maintint son jugement du 9 juillet 1998. Il réaffirma que le bien litigieux ne pouvait plus recevoir l’affectation initialement prévue dans la mesure où le plan d’urbanisme avait été définitivement annulé. Il souligna que l’immeuble était désormais classé monument historique et que l’expropriation des trois autres lots avait été révoquée. Il souligna que les parties n’avaient pas contesté l’annulation du plan d’urbanisme et que rien dans le dossier ne démontrait la réalisation des travaux planifiés dans la zone en question. Il nota également que le délai de cinq ans prévu par l’article 23 de la loi relative à l’expropriation était écoulé sans qu’aucun des aménagements correspondant aux objectifs de l’expropriation n’eût été effectué. Il dénonça le fait que la municipalité d’Istanbul était devenue copropriétaire de l’immeuble sans que cela se justifiât et qu’elle en faisait un usage incompatible avec les buts de l’expropriation.

14.

Le 23 février 2000, le jugement du tribunal fut examiné devant l’assemblée générale civile de la Cour de cassation et infirmé, sans examen au fond, pour vice de procédure, au motif que le tribunal s’était contenté d’indiquer dans les dispositifs de sa décision qu’il maintenait son jugement précédent. Or, le jugement du 9 juillet 1998 étant devenu caduc en raison de la cassation, le tribunal aurait dû en reprendre le dispositif détaillé, en vertu de l’article 388 du code de procédure civile.

15.

Le 18 mai 2000, le tribunal remédia au vice de procédure invoqué et prononça de nouveau l’annulation du titre de propriété de la municipalité. Il réitéra les dispositions de son jugement, en soulignant que le plan d’urbanisme à l’origine de l’expropriation avait été annulé.

16.

Le 8 novembre 2000, la Cour de cassation cassa une nouvelle fois ce jugement pour des motifs identiques à ceux de son arrêt du 29 décembre 1998.

17.

Le 21 février 2001, elle rejeta la demande en rectification de l’arrêt présentée par les requérantes.

18.

Par un jugement du 17 mai 2001, le tribunal se conforma à l’arrêt de cassation et rejeta la demande des requérantes. Ce jugement fut confirmé par la Cour de cassation le 5

février

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

19.

L’article 23 de la loi n

o

2942 relative à l’expropriation dispose

:

«

Si l’immeuble [exproprié] est laissé en l’état sans que l’administration expropriante ou l’administration ayant bénéficiée d’une cession ou d’une concession (...) ne réalise une opération ou une action conforme aux objectifs de l’expropriation ou de la cession ou ne l’affecte à un besoin d’intérêt général dans les cinq ans suivant la date à laquelle l’indemnité d’expropriation est devenue définitive, le propriétaire et ses héritiers peuvent obtenir la rétrocession de l’immeuble en remboursant l’indemnité d’expropriation assortie d’intérêts moratoires (...)

A défaut d’usage dans l’année suivant sa naissance, le droit de rétrocession s’éteint.

Lorsque plusieurs biens immeubles sont expropriés ensemble pour la réalisation d’un même objectif, il faut considérer ces biens comme un tout et appliquer les alinéas précédents en conséquence. (...) »

EN DROIT

I.

SUR LA RECEVABILITÉ

20.

Les requérantes se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leur bien et dénoncent une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1, aux termes duquel

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

21.

Le Gouvernement considère que le grief des requérantes est dépourvu de fondement et invite la Cour à le rejeter.

22.

La Cour estime que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

23.

Les requérantes exposent devant la Cour que le bien exproprié n’a pas reçu l’affectation fixée en février 1986 par la déclaration d’utilité publique. En effet, l’opération d’aménagement prévue à l’emplacement de l’immeuble, à savoir la création d’espaces verts, n’a pas été réalisée à ce jour. Elles estiment qu’elle ne le sera jamais, du fait de l’inscription de l’immeuble sur la liste des monuments historiques et de l’annulation du plan d’urbanisme sur le fondement duquel l’expropriation avait été conduite. Elles font observer par ailleurs que les autres copropriétaires du même immeuble ont regagné leur titre de propriété. En outre, les locaux en question – devenus propriété de la municipalité – étant actuellement loués par celle-ci, elles estiment qu’ils font objet d’une utilisation qui ne justifie plus l’expropriation. Elles font valoir également que le délai de cinq ans prévu à l’article 23 de la loi relative à l’expropriation pour l’affectation du bien à un besoin d’intérêt général est largement dépassé. Enfin, elles estiment que le plan d’aménagement de la Corne d’Or n’est plus d’actualité compte tenu de la protection de la zone dans laquelle est situé l’immeuble en cause au titre des monuments historiques.

24.

Le Gouvernement souligne que l’expropriation des biens des requérantes a été effectuée en vertu d’une déclaration d’utilité publique et que les intéressées ont perçu des indemnités dans le respect de leur droit. Il expose également que le programme d’aménagement de la Corne d’Or est un projet ambitieux, dont la réalisation nécessite un temps considérable, et que d’autres plans d’aménagement sont à l’étude. Il considère enfin que, compte tenu de la grande marge d’appréciation que l’article 1 du Protocole n

o

1 accorde aux Etats, l’équilibre entre les intérêts en jeu a été respecté en l’espèce.

25.

La Cour note tout d’abord que la régularité de la procédure d’expropriation n’est nullement mise en cause en l’espèce

: en effet, les parties reconnaissent que l’immeuble litigieux a été exproprié dans le respect des règles applicables en la matière et que l’indemnité prévue par la loi a été versée aux requérantes. Elle souligne que le grief porte sur la non-réalisation du but poursuivi par l’expropriation de l’immeuble vingt et un ans après celle-ci.

Elle observe ensuite que le droit interne prévoit la rétrocession des biens expropriés lorsque ceux-ci n’ont pas reçu l’affectation prévue dans le délai fixé par la loi (paragraphe 19 ci-dessus). Elle constate par ailleurs que, devant le tribunal, la municipalité n’a contesté ni l’annulation du plan d’urbanisme ni l’inscription de l’immeuble sur la liste des monuments historiques.

26.

Dans de précédentes affaires portant sur des biens immobiliers expropriés pour cause d’utilité publique puis non utilisés, la Cour a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

; si cette privation spécifique ne repose pas elle-même sur un motif d’utilité publique, l’intéressé peut subir une charge additionnelle, incompatible avec les exigences de l’article 1 du Protocole

n

o

1 (

Motais de Narbonne c. France

, n

o

48161/99, 2

juillet 2002, § 19

;

Beneficio Cappella Paolini c. Saint-Marin

, n

o

40786/98, 13

octobre

2004, §

33)

27.

Selon la Cour, il en va de même en l’espèce. Tout en considérant que les exigences de l’intérêt public légitimaient l’expropriation de 1986, elle estime que la décision de non-restitution des biens n’est pas justifiée, eu égard, d’une part, au fait que l’immeuble a été classé monument historique et, d’autre part, au fait que l’annulation du plan d’urbanisme a rendu caduc le fondement de l’expropriation en question. Elle observe par ailleurs que la municipalité, devenue copropriétaire de l’immeuble, fait actuellement une exploitation du bien relevant du droit privé, en contradiction avec le principe d’utilité publique qui a présidé à l’expropriation et que trois autres propriétaires avaient obtenu la révocation de l’expropriation ainsi que la restitution de leur bien (paragraphes 6-7 ci-dessus).

28.

La Cour constate que le bien litigieux n’a toujours pas été affecté à la réalisation d’ouvrages d’intérêt public et qu’il pourra difficilement l’être eu égard aux circonstances, non contestées par le Gouvernement, exposées plus haut. En l’occurrence, vingt et un ans se sont écoulés depuis la prise de la décision portant expropriation du bien sans que le projet d’utilité publique fondant la privation de propriété ait été réalisé. La Cour considère que la non-utilisation de l’immeuble pour des aménagements conformes aux objectifs poursuivis par l’expropriation pose problème au regard du droit de propriété des requérantes. L’expropriation ne repose plus sur un motif d’utilité publique et a pour effet de priver les requérantes d’une plus-value réalisée sur le bien en cause (

Motais de Narbonne

, précité, §

22

;

Beneficio Cappella Paolini

, précité, § 33).

Les requérantes peuvent donc soutenir que, après un long laps de temps, aucune réalisation n’est venue légitimer l’utilité publique de l’expropriation.

29.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels a été rompu.

Il y a donc eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

30.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

31.

Les requérantes réclament la restitution de leur bien exproprié et non utilisé.

A défaut de restitution, elles demandent à la Cour le versement d’une «

indemnité

» reflétant «

la valeur intrinsèque de l’immeuble

» litigieux et calculée en fonction de la valeur actuelle du mètre carré dans la zone hautement touristique où il se trouve, à savoir 3

400

000 nouvelles livres turques (YTL) (soit environ 2

131

661

euros (EUR)) au total. Elles précisent que cette évaluation se fonde essentiellement sur le rapport d’expertise effectué par un bureau d’études. S’appuyant sur ce même rapport, elles allèguent que l’immeuble, n’ayant pas fait l’objet de travaux depuis l’expropriation, se trouve actuellement dans un piètre état. En cas de restitution, des travaux d’un coût, tout compris, de 1

751

100 YTL (soit environ 1

097 868 EUR) seraient nécessaires. Elles demandent que cette somme leur soit allouée en sus de la restitution du bien.

Elles sollicitent en outre une indemnité d’un montant de 2

341,50 YTL (soit environ 1

300 EUR), plus les intérêts moratoires, en compensation des loyers non perçus, le calcul effectué par les requérantes prenant comme point de départ le 27 octobre 1997, date du début de la procédure.

32.

Le Gouvernement se limite à inviter la Cour à rejeter ces prétentions qu’il estime exorbitantes.

33.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Toutefois, dans les circonstances de la cause, la Cour estime que cet aspect de la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état. Il y a donc lieu de le réserver en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et les intéressées (article 75 §

1 du règlement).

B.

Dommage moral

34.

Les requérantes réclament une indemnité pour dommage moral en réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes auxquels elles ont été livrées pendant de longues années. Elles demandent chacune 15

000 EUR à ce titre.

35.

Le Gouvernement conteste cette somme.

36.

La Cour considère que les intéressées peuvent à juste titre prétendre à une indemnité pour préjudice moral. Statuant en équité, elle leur accorde conjointement 9

000

EUR.

C.

Frais et dépens

37.

Les requérantes sollicitent le remboursement des frais et dépens exposés au cours de la procédure devant les juridictions internes. Elles affirment que, leur avocat précédent étant décédé en 2005, elles ne sont pas en mesure de fournir le détail de tous les frais qu’il avait engagés et pour lesquels elles l’avaient payé globalement. Elles affirment que les preuves se trouvaient dans le dossier devant les juridictions internes. Elles évaluent cette somme au total à 20

000 EUR.

S’agissant de la procédure devant la Cour, elles demandent 1

264,97

YTL (soit environ 793 EUR) en remboursement de frais divers et 4

000 EUR en remboursement des honoraires d’avocats. Elles produisent des factures justifiant leurs revendications.

38.

Le Gouvernement estime ces demandes excessives.

39.

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le paiement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (

Hertel c.

Suisse

, 25 août 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VI, § 63). En l’espèce, l’objet et l’enjeu de la procédure devant les juridictions internes étaient le droit des intéressées au respect de leur bien, droit dont la Cour a constaté la violation. La Cour en déduit que les requérantes sont habilitées à réclamer le remboursement des frais et dépens engagés par elles devant juridictions internes.

Constatant ensuite que les requérantes justifient en grande partie leurs prétentions et expliquent les raisons pour lesquelles elles ne peuvent pas produire l’ensemble des pièces justificatives, la Cour décide de leur allouer conjointement 7

000 EUR correspondant à la globalité des frais et dépens.

D.

Intérêts moratoires

40.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

9

000 EUR (neuf mille euros) pour dommage moral,

ii.

7

000 EUR (sept mille euros) pour les frais et dépens exposés devant les juridictions internes et devant la Cour,

iii.

ainsi que tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4

.

Dit

que la question de l’article

41 de la Convention ne se trouve pas en état pour le dommage matériel relatif à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

; en conséquence,

a)

réserve

cet aspect de la question ;

b)

invite

le Gouvernement et les requérantes à lui donner connaissance, dans les trois mois, de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 avril 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président