ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1112/2017

Decizia nr. 1112/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 29 iunie 2016, pronunțată de către Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

s-a respins cererea de completare a încheierii de pronunțare asupra probelor, formulată de apelantul - contestator A., intimată fiind SC B. SRL, reprezentată prin manager C., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de înscriere în fals cu privire la consemnările din hotărâri și declarațiile de martor, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) C. muncii și ale art. 151 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, s-a constatat că nu se impune formularea unei întrebări preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și a fost amânată pronunțarea la 30 iunie 2016 asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 251 alin. (3) C. muncii.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) C. muncii și ale art. 151 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, s-a reținut că, în cauză, litigiul nu s-a născut ca urmare a delegării ori detașării salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în Contractul individual de muncă, ci ceea ce se critică drept nelegal de către contestator o constituie modalitatea de încetare a acestei modificări unilaterale a contractului de muncă, așa încât eventuala declarare ca neconstituțională a posibilității angajatorului de a modifica acest contract unilateral în sensul arătat de articolul denunțat nu tinde să rezolve problema litigioasă.

Referitor la solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la eventuala contradictorialitate a dispozițiilor art. 42 alin. (1) C. muncii și ale art. 151 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, față de cele ale art. 41 alin. (2) și 5, 15 alin. (2), art. 1 alin. (5), art. 20 și art. 53 din Constituția României, s-a reținut că în motivele de apel nu a fost invocată vreo încălcare a vreunui contract colectiv de muncă aplicabil anterior perioadei în care s-au derulat evenimentele ce au declanșat prezentul litigiu, respectiv că nu se invocă neparticiparea în comisia de sancționare în calitate de observator a unui reprezentant al organizației sindicale al cărui membru este salariatul cercetat, motiv pentru care cererea de sesizare nu este utilă soluționării prezentei cauze.

Împotriva încheierii instanței, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale,

la data de 29 iunie 2016, prin email (filele 7, 8 și 9 dosar recurs), a declarat recurs contestatorul A.

În conținutul cererii de recurs s-a invocat formal incidența dispozițiilor art. 488 pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținându-se că instanța a adăugat alte condiții de admisibilitate, au fost încălcate regulile de procedură, nu s-a motivat soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și că cererea de sesizare era admisibilă, întrucât, față de faptul că a formulat critici în fața instanței de apel, întemeiate pe contractul colectiv de muncă, au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, după îndeplinirea formalităților de comunicare, precum și după soluționarea unei contestații privind tergiversarea procesului, formulată de petentul A., la data de 28 octombrie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru Cil, la 17 noiembrie 2016, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din cod.

Recurentul a depus punct de vedere la raport, reiterând motivele de recurs.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, prin rezoluția din 14 decembrie 2016, s-a stabilit termen la 19 ianuarie 2017, în camera de consiliu, fără citarea părților, pentru examinarea recursului în complet de filtru.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2017 s-a admis în principiu recursul, fiind fixat termen de judecată la data de 23 martie 2017, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 26 ianuarie 2017 s-au înregistrat cererile formulate de recurentul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 268 alin. (1) lit. a) și art. 250 C. muncii și a art. 304 și 270 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 19 ianuarie 2017 instanța a dispus suspendarea judecății, având în vedere lipsa părților, iar la termenul din de astăzi, urmare a cererii de repunere a cauzei pe rol, formulată de A., instanța a rămas în pronunțare asupra recursului, precum și a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 268 alin. (1) lit. a) și art. 250 C. muncii și a art. 304 și 270 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a art. 268 alin. (1) lit. a) și art. 250 C. muncii și a art. 304 și 270 C. proc. civ., se reține că aceasta nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed:

Art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare reglementează procedura prin care poate fi ridicată în fața instanțelor judecătorești excepția de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din aceste acte normative, în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Totodată la alin. (5) al art. 29 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se stipulează faptul că instanța poate respinge cererea de sesizare dacă excepția este contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3).

Ca atare, se constată că una dintre condițiile admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a unei prevederi legale în vigoare este legătura acesteia cu soluționarea cauzei.

În ceea ce privește cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, cu referire la dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. a) C. muncii, s-a susținut că acestea intră în contradicție cu termenul de 45 de zile prevăzut de art. 211 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 și contravin art. 21, art. 41, art. 1 alin. (5) și art. 53 din Constituția României.

Potrivit dispozițiilor art. 268 C. muncii „(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă".

În speță, prin demersul judiciar înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș la data de 06 ianuarie 2014, contestatorul A. a chemat în judecată intimata SC B. SRL, contestând Decizia nr. 349 din 09 decembrie 2013 și solicitând anularea acesteia, anularea Deciziei nr. 325 din 14 noiembrie 2013, reintegrarea sa în funcția deținuta anterior concedierii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor bănești indexate și actualizate cei se cuvin pana

la reintegrarea efectiva și obligarea intimatei la plata daunelor morale/profesionale, in cuantum de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Or, pe parcursul soluționării acestei cauza nu s-a pus în discuție termenul de formulare a contestației, cu referire la dispozițiile art. 268 alin. (1) C. muncii, astfel că un eventual control de constituționalitate în acest sens nu tinde la a atrage o altă soluționare a litigiului de față.

În ceea ce privește cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, cu referire la dispozițiile art. 250 C. muncii, s-a susținut că din conținutul acestora nu se înțelege cu claritate dacă „și instanța este obligată să respecte criteriile" sau numai angajatorul, iar aceste prevederi contravin art. 21, art. 41, art. 1 alin. (5) și art. 53 din Constituția României.

Potrivit art. 250 C. muncii, „angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită; b) gradul de vinovăție a salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Instanța, sub acest aspect, constată că prin Decizia nr. 11/2013, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 252 alin. (5) raportat la art. 250 C. muncii, „instanța competentă să soluționeze contestația salariatului împotriva sancțiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greșit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancțiune disciplinară".

În motivarea acestei decizii s-a reținut, în mod clar și neechivoc, că, în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de sancționare disciplinară instanțele au competența de a analiza nu doar legalitatea, dar și temeinicia măsurii de sancționare dispuse de angajator, conform dispozițiilor art. 269 alin. (1) C. muncii, situație în care va verifica modalitatea în care angajatorul a aplicat criteriile de individualizare și de stabilire a sancțiunii disciplinare.

Acest atribut al instanței judecătorești este consacrat de principiul aflării adevărului în procesul civil, legiferat de art. 22 C. proc. civ.

Din moment ce decizia poate fi contestată de către salariat, jurisdicția muncii nu se poate rezuma în acest caz doar la verificarea aspectelor formale ale actului unilateral al angajatorului și la respectarea procedurii disciplinare, de esența controlului de legalitate fiind tocmai analiza modului de individualizare a măsurii disciplinare.

Față de aceste aspecte, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 250 C. muncii urmează a fi respinsă.

În ceea ce privește cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, cu referire la dispozițiile art. 270 și 304 C. proc. civ., s-a susținut că acestea sunt neclare, ambigue și contravin art. 21, art. 41, art. 1 alin. (5) și art. 53 din Constituția României.

Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 270 și 304 C. proc. civ. o are în prezenta

cauză, ca, de altfel, și relevanța celorlalte excepții de neconstituționalitate invocate și analizate anterior, din analiza acestor texte de lege și obiectul cauzei, se constată că nu există legătură între soluția ce s-ar putea da în cadrul litigiului în această fază procesuală și soluția ce ar fi putut fi pronunțată de Curtea Constituțională, având în vedere că instanța supremă este învestită cu soluționarea unui recurs împotriva unei încheieri prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale.

În continuare, analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat,

în considerarea argumentelor ce succed:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs contestatorul A. a invocat formal incidența dispozițiilor art. 488 pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., fără a argumenta, pe larg, care sunt criticile aduse hotărârii atacate, ci susținându-se, în mod succint că instanța a adăugat alte condiții de admisibilitate, depășind atribuțiile puterii judecătorești, au fost încălcate regulile de procedură, nu s-a motivat soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și că cererea de sesizare era admisibilă, întrucât, față de faptul că a formulat critici în fața instanței de apel, întemeiate pe contractul colectiv de muncă, au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin

urmare

, critica ce vizează greșita respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a legii și poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi analizat din această perspectivă.

Prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată Ia verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța, în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Or, din această perspectivă a verificării condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 42 alin. (1) C. muncii și ale art. 151 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a contestat Decizia de concediere nr. 349 din 09 decembrie 2013 emisă de SC B. SRL, prin care s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă, solicitând anularea acesteia și reintegrarea în funcția deținută anterior.

Dispozițiile art. 42 alin. (1) C. muncii, invocate a fi neconstituționale, prevăd că „Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă", iar cele ale art. art. 151 alin. (1) lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011 stipulează că, contractul colectiv de muncă încetează „la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă părțile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condițiile legii".

Prin urmare, condiția privind existența unei legături între dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată și obiectul dedus judecății nu este îndeplinită în cauza pendinte, în condițiile în care demersul judiciar formulat de către contestator nu s-a născut ca urmare a modificării locului de muncă prin delegare sau detașare într-un alt loc decât cel prevăzut în contractul individual de muncă, iar dispozițiile din Legea dialogului social criticate vizează cazurile de încetare a unui contract colectiv de muncă, situație neincidentă în prezentul litigiu.

Prin urmare, în mod corect și legal Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a dispus respingerea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Nefondată este și susținerea recurentului în ce privește lipsa de temei legal a hotărârii, precum și susținerea legată de nemotivarea hotărârii, în condițiile în care în raport de excepția de neconstituționalitate invocată instanța și-a argumentat soluția atât în fapt cât și în drept, analiza susținerilor recurentului fiind limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Motivarea unei hotărâri înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Ea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată ce au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu a cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția adoptată constituie într-adevăr o obligație a instanței rezultată atât din dispozițiile art. 425 C. proc. civ., cât și din dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art.

6 parag. 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie 1994). întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Buzescu contra României din 24 mai 2005).

Înțelesul acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să se țină seama, printre altele, de diversitatea mijloacelor și de diferențele dintre statele contractante în materie de dispoziții legale, concepții doctrinare, prezentare și redactare de hotărâri și decizii.

Raportând cele expuse la hotărârea recurată, Înalta Curte reține că, în raport de obiectul dedus judecății aceasta este corect argumentată atât în fapt cât și în drept, în condițiile în care în cauză nu este nu este îndeplinită condiția privind existența unei legături între dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată și obiectul dedus judecății, condiție sine qua non prevăzută de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 268 alin. (1) pct. a și art. 250 C. muncii, precum și a dispozițiilor art. 270 și 340 C. proc. civ.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 29 iunie 2016 pronunțată de către Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2017.