ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2017

Decizia nr. 1092/2017 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub Dosar nr. x/30/2013, la data de 30 ianuarie 2013, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții statul român - prin B. și C., solicitând instanței să constate că D. Timișoara, antecesoarea reclamantei, a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcțiilor speciale constând în heleștee, diguri și canale edificate pe terenul amenajat pentru piscicultura înscrise în C.F. Sacoșu Turcesc; să se constate că reclamanta a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990, dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale mai sus individualizate; să se dispună rectificarea cărților funciare mai sus indicate și înscrierea dreptului de proprietate al SC A. SA cu titlul „conform Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 1353/1990" asupra construcțiilor speciale specifice exploatării piscicole, m fiecare din cărțile funciare menționate, pe baza raportului de expertiză judiciară topografică care se va efectua în cauză. în motivarea acțiunii, a arătat că SC A. SA, a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990 privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentară, ca succesoare în drepturi a fostei D. Timișoara, de la care a preluat, conform Anexei 1.3 poziția 24, capitalul social inițial stabilit prin Hotărârea de Guvern, în baza bilanțului contabil de la data de 30 septembrie 1990, în cuantum de 35.331.000 lei, incluzând toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul D. Timișoara. Imobilele deduse judecații au fost incluse în patrimoniul D. Timișoara, aceasta având un drept de administrare operativă, drept specific pe care fostele unități economice socialiste îl dețineau asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste de stat.

Ulterior privatizării societății comerciale în anul 2002, toate aceste mijloace fixe au fost supuse unor ample lucrări de investiții, modernizări și reamenajări, efectuate din fondurile acționarului majoritar al societății. Prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei SC A. SA a fost convertit In drept de proprietate prin efectul legii. În ceea ce privește terenurile pe care este amplasată E. Sacoșu Turcesc, acestea se află în proprietatea statului român și în administrarea C. Terenul aferent E. Sacoșu Turcesc a fost concesionat către SC A. SA prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat cu fostul F., în calitate de concedent în prezent, succesoarea în drepturi și obligații a F. este C., care are înscris în cărțile funciare aferente fermei un drept de administrare asupra terenului.

Prin contractul de concesiune menționat s-a dat naștere unui drept real de folosință ai societății reclamante asupra terenului concesionat pentru o perioadă de 49 de ani, care a fost și el înscris în cărțile funciare aferente E. Prin încheierea de ședință din data de 30 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în Dosar nr. x/30/2013, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civile, invocată de instanță din oficiu, și în consecință, s-a dispus trimiterea cauzei spre soluționare la secția I civilă, a Tribunalului Timiș. Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civilă, a Tribunalului Timiș sub nr. x/30/2013*. La termenul din 19 ianuarie 2016, reclamanta a depus precizare prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale din precizarea de acțiune depusă pentru termenul din 11 noiembrie 2015, în sensul consemnării la C.F.

Sacoșu-Turcesc. La termenul din 08 septembrie 2015, Tribunalul Timiș a respins ca tardivă completarea de acțiune formulată de reclamantă și depusă la fila 362 dosar vol. I, iar, prin sentința civilă nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2013*, Tribunalul Timiș a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA invocată de pârâtul statul român prin G. și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Statul român prin G. și C. Pentru a hotărî astfel, prima instanța a procedat la analizarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA, invocată prin întâmpinare de pârâtul statul român prin G., în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., constatând că aceasta nu este întemeiată întrucât există identitate între reclamantă și subiectul activ al raportului juridic litigios, prima fiind succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi de stat, de la care pretinde că a obținut, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce constituie obiectul material în cauză. Pe fond, tribunalul a reținut, din probele administrate, faptul că terenurile pe care este amplasată E. Sacoșu Turcesc se află în proprietatea statului român și în administrarea C. (cărțile funciare depuse la filele 174-194 dosar vol. 1). Terenul aferent E. Sacoșu Turcesc a fost concesionat către SC A. SA, prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat cu fosta F., în calitate de concedentă.

în prezent, succesoarea în drepturi și obligații a F. este C., care are înscris în cărțile funciare aferente fermei un drept de administrare asupra terenului. Este adevărat că, în vederea transformării unităților economice de stat în societăți comerciale, prin art. 19 din Legea nr. 15/1990, s-a dispus inventarierea și evaluarea patrimoniului respectivelor unități economice, în condiții stabilite prin hotărâre a guvernului, iar valoarea bunurilor din patrimoniul unităților economice, astfel determinată, a constituit capitalul social inițial al societăților comerciale înființate, deținut integral de statul român și vărsat în întregime la data constituirii acestuia.

Cu toate acestea, reclamanta nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare asupra construcțiilor și, în consecință, autorul nu poate transmite mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului nemo dat quod non habet În acest sens, dar contrar celor susținute de reclamantă, sunt dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990, care prevăd că „pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1 - 1.9 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate (…)". Este de necontestat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin, (2) din H.G.

nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile de stat înființate și că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, însă conform raționamentului expus mai sus, atât timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcțiilor, este evident ca și succesoarea acesteia, reclamanta, va dobândi un drept similar, adică un drept de administrare, astfel încât reclamanta nu este îndrituită să considere că, deși autoarea a avut un drept de administrare, celei dintâi i s-a transmis un drept de proprietate.

Deși reclamanta arată că din interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 rezultă că, începând din momentul transformării fiecăreia dintre fostele unități economice de stat în societăți comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a încetat și, concomitent, s-a născut ex lege dreptul de proprietate privată ai societății comerciale respective, astfel că prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei SC A. SA a fost convertit în drept de proprietate, o astfel de interpretare și aplicare a dreptului material nu este posibilă. Tribunalul a avut în vedere faptul că nu există o dispoziție expresă în sensul urmărit de reclamantă, nici o forma de interpretare a legii nu conduce la concluzia menționată, după cum se opune principiul conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are în patrimoniul său.

Construcțiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidență a mijloacelor fixe ai fostei D. Timișoara, așa cum rezultă din înscrisurile depuse în probațiune, dar și din raportul de expertiză în specialitatea construcții, ulterior au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe și operațiuni juridico-contabile se efectuează în temeiul unor dispoziții legale referitoare 3a disciplina financiar-contabilă a persoanei juridice, astfel că nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate. Nu este fondată pe niciun argument de text susținerea reclamantei în sensul că punerea în aplicare a reglementărilor Legii nr. 15/1990 a avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de proprietate socialistă de stat în drept de proprietate ai căror titulari sunt societățile comerciale.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 pentru ca bunurile din patrimoniul societății să fie considerate proprietatea sa, este necesar să existe un titlu de dobândire în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin Decizia nr. 170 din data de 6 iunie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea civilă formulată și precizată, a constatat că: D. Timișoara (antecesoarea reclamantei) a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcțiilor speciale constând în heleșteie, diguri și canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultura, că reclamanta SC A. SA a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, constând în heleșteie, diguri și canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultura individualizate, construcții specifice exploatării piscicole, a autorizat reclamanta să se adreseze Biroului de carte funciară în vederea înscrierii dreptului de proprietate astfel dobândit asupra construcțiilor descrise anterior, cu titlu Legea nr. 15/1990, și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 65.872,86 lei cheltuieli de judecată, constând în onorarii experți și taxe judiciare de timbru și timbru judiciar în primă instanță și în apel.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel, în opinie majoritară, a reținut următoarele: Prioritar, Curtea a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a intrat în puterea lucrului judecat, nemaifăcând obiectul controlului judiciar în apel iar, în ceea ce privește fondul acțiunii precizate, a reținut calitatea reclamantei SC A. SA, de succesoare în drepturi a fostei D. Timișoara, ca societate comercială pe acțiuni, înființată prin H.G.

nr. 1.353/1990 privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentară (deci, în condițiile legii), că s-a dovedit cerința preluării activului și pasivului societății desființate, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în soluționarea unor acțiuni similare, privind alte bunuri evidențiate în patrimoniul antecesoarei reclamantei, potrivit bilanțului contabil întocmit la data de 30 septembrie 1990 (în cuprinsul acestor hotărâri judecătorești s-a reținut că „reclamanta SC A. SA, în calitate de succesoare în drepturi a fostei D. Timișoara și în baza art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, a preluat activul și pasivul fostei unități de stat, în baza bilanțului întocmit la data de 30 septembrie 1990", și că, „în baza disp.

art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Legea nr. 15/1990, a operat transmisiunea dreptului de proprietate asupra spațiului arătat din patrimoniul Statului, în cel al reclamantei", „dreptul de proprietate intrând în patrimoniul reclamantei de la data înființării sale. prin H.G. nr. 1353/1990"). În același sens, s-au mai pronunțat instanțele de judecată, prin hotărâri irevocabile, date în Dosarele nr. x/30/2013*, nr. x/325/2011**, nr. x/30/2013 (aflate în dosarul primei instanțe).

Curtea a constatat că spațiile comerciale și construcțiile aparținând fermei Banloc, care au făcut obiectul litigiilor anterioare, au fost deținute de reclamanta SC A. SA în temeiul acelorași hotărâri de guvern și acelorași înscrisuri invocate și în prezentul litigiu, regimul lor juridic fiind identic, astfel că se impune concluzia că statuările jurisdicționale redate în corpul hotărârilor judecătorești arătate, date în litigii anterioare, se manifestă cu caracter absolut, impunându-se și în cauza de față, ca efect pozitiv al puterii lucru judecat, cu precădere, în ceea ce privește natura dreptului preluat în patrimoniu de la antecesoarea sa, în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra construcțiilor pe care aceasta Ie-a deținut, aspecte care nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, față de prevederile imperative ale art. 1200 pct. 4 coroborat cu alin. (2) al art. 1202 ambele din V.C.C., fără a se aduce atingere puterii de lucru judecat.

Ca atare, Curtea a constatat că se mai impune a se verifica dacă, asupra construcțiilor în litigiu, antecesoarea în drepturi a reclamantei, ca și unitate economică de stat, a deținut efectiv în patrimoniu un drept de administrare operativă sau directă, aspect cu privire la care a dat relevanța cuvenită lucrărilor de specialitate contabilă și topografică întocmite în speță. Astfel, potrivit concluziilor raportul de expertiză contabilă judiciară amenajările piscicole, reprezentate de heleșteie, diguri, iazuri, canale, sunt definite prin O.U.G. nr. 23/2008 și cuprinse în categoria construcțiilor speciale, conform H.G. nr. 2139/2004.

Amenajările în litigiu sunt incluse ca mijloace fixe, cu numere de inventar, în registrele și balanțele de verificare, precum și bilanțul contabil din 30-09.1990, cuprinzând un număr de patru poziții cu o valoare totală de 3.565.968 lei, sunt evidențiate în contabilitatea fostei întreprinderi sub denumirea de amenajare piscicolă, compartimentare heleșteie, dalare diguri și canal aducțiune. Construcțiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei D. Timișoara, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse în probațiune, dar și din raportul de expertiză, ulterior fiind incluse în capitalul social al reclamantei.

Având în vedere și faptul că părțile nu au contestat concluziile rapoartelor de expertiză (contabilă și topografică) efectuate în cauză, Curtea a constatat că reclamanta a devenit beneficiara transformării dreptului de administrare operativă a antecesoarei sale într-un drept de proprietate în temeiul legii, dispozițiile art. 19 și 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 făcând obiectul mai multor decizii ale Curții Constituționale, în acest sens fiind dată și Decizia nr. 250 din 18 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României nr. 746/2011, în care Curtea a statuat că dispozițiile legale de mai sus se integrează în realitate In ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat.

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că dispozițiile art. 19 au doar caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului și evaluarea capitalului social în condițiile stabilite prin Hotărâre de Guvern și, în consecință, nu aduc atingere garanțiilor constituționale ale dreptului de proprietate. Cu privire la reținerea tribunalului, în sensul că temeiul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei nu îl pot constitui evidențele și operațiunile juridico-contabile, Curtea a înlăturat-o, ca nefondată, întrucât nu aceste evidențe și operațiuni constituie fundamentul dreptului de proprietate invocat de reclamantă, ci dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, coroborate cu prevederile H.G.

nr. 1353/1990. Aceste evidențe au fost verificate inclusiv de expertul tehnic, doar pentru a se evalua îndeplinirea condițiilor de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text de lege indicat de reclamantă ca fiind baza dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcțiilor speciale. Acest articol nu face referire în cuprinsul său la transmiterea unui drept identic cu cel care l-a avut antecesoarea sa, ci se referă la proprietatea bunurilor din patrimoniul societății comerciale înființate, ceea ce presupune o convertire a dreptului de administrare operativă pe care fosta unitate economică de stat l-a avut asupra acestor bunuri.

Or, în cauză s-a făcut dovada existenței în patrimoniul fostei unități economice de stat a unui drept de administrare operativă sau directă asupra imobilelor descrise în acțiune, adică acele construcții speciale din cadrul fermei Sacoșu Turcesc sub forma heleșteielor, digurilor, canalelor și drumurilor de incintă, întrucât terenurile pe care acestea sunt amplasate sunt în proprietatea statului român și în administrarea C., fiind concesionate de reclamantă în baza contractului din 20 ianuarie 2003. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că bunurile în discuție erau incluse în patrimoniul societății la data de 30 septembrie 1990, față de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 1353/1990, Curtea a constatat apelul ca fiind întemeiat. În opinia separată s-a motivat că reclamanta nu poate pretinde dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale, întrucât autorul său nu poate transmite mai mult decât are, în raport de principiul nemo dat quod non habet. Dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 invocate de reclamantă în susținerea acțiunii, conform cărora bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, nu sunt incidente cauzei.

Faptul că respectivele construcții ce constituie obiectul litigiului au fost înscrise în Registrul de Evidență a mijloacelor fixe ale antecesoarei reclamantei și incluse ulterior în capitalul social al reclamantei - nu-i conferă acesteia dreptul de proprietate asupra acestora, având în vedere că evidențele respective și operațiunile contabile efectuate în acest sens țin de disciplina financiar-contabilă a persoanei juridice și nu reprezintă acte constitutive de drepturi.

Un alt aspect ce constituie impediment al dobândirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 35/1990, respectiv ai transformării dreptului de administrare în dreptul de proprietate prin efectul legii, îl constituie faptul că nu numai asupra terenului pe care se află edificate construcțiile speciale este înscris în cărțile funciare individualizate în acțiune dreptul de concesiune, astfel cum susține reclamanta, ci și asupra construcțiilor aflate pe aceste terenuri (heleșteie, diguri, canale), așa cum rezultă din C.F. - urile aflate la dosar (filele 174 - 194 dosar tribunal vol. I). De altfel, din contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat între F. și SC A. SA rezultă că obiect al concesiunii îi constituie și lucrările de reprofilare a digurilor, canalelor și altor amenajări asupra terenului (filele 32-33 Dosar nr. x/30/2013).

Cum, de esența contractului de concesiune este faptul că bunul concesionat nu iese din patrimoniul concedentului pe timpul concesiunii, ci este doar gestionat de concesionar, căruia i se transmite dreptul de folosință și posesie, nu și dreptul de proprietate, și întrucât acest contract la ora actuală este în vigoare, se constată că și sub acest aspect reclamanta nu poate dobândi un drept de proprietate asupra imobilelor din litigiu. Pe de altă parte, în raport de cele menționate și de înscrierile din C.F., se constată că efectele hotărârilor pronunțate în cauze cu privire la imobile cu același regim juridic, nu pot fi extinse asupra construcțiilor ce constituie obiectul prezentului litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul statul român prin G. prin H. Timișoara și pârâta C., dosarul fiind înregistrat inițial pe rolul secției a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care l-a trimis secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție constatând necompetența sa funcțională. Recursul declarat de pârâtul statul român prin G. prin H. Timișoara a fost întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că din patrimoniul firmei piscicole nu făceau parte imobilele asupra cărora reclamanta solicită să i se constate un drept de proprietate, ci lucrări de amenajare și igienizare a acestor imobile, ceea ce face pe deplin dovada că D. Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor și, în consecință, reclamanta, ca succesoare în drepturi a acesteia, nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate de la o persoană juridică care a avut drept de administrare asupra construcțiilor. Potrivit art. 7 alin. (2) din H.G.

nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile de stat înființate, iar, conform art. 20 alin, (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acesteia însă, atâta timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcțiilor, succesoarea acesteia va dobândi un drept similar și anume dreptul de administrare și nu dreptul de proprietate. În aceste condiții, prin efectul legii, reclamantei i s-a transmis un drept identic cu cel pe care l-a avut autoarea ei, iar reclamanta nu poate să considere că, deși autoarea sa a avut un drept de administrare, reclamantei i s-ar fi transmis un drept de proprietate, considerând că aceste lucrări de amenajare și de igienizare construcții echivalează cu dreptul de proprietate și nu cu cel de administrare.

În acțiune, așa cum a fost precizată de către SC A. SA Timișoara, se arată că statul român este proprietarul terenului, dar și al lucrărilor de amenajare a terenului în vederea exploatării piscicole. în aceste condiții, acțiunea a fost promovată de către o persoană juridică care nu este titulara dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Recurenta-pârâtă C. a invocat motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru a opera prezumția de proprietate instituită de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text de lege potrivit căruia „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite sub alt titlu, în contextul în care bunurile aflate în patrimoniul unității economice de stat aveau regimul juridic al proprietății de stat, statul "fiind unicul titular al dreptului de proprietate, iar unitățile economice de stat aveau, asupra bunurilor inventariate și reevaluate în temeiul H.G. nr. 945/1990, doar un drept de administrare.

Recurenta consideră nelegală opinia instanței de apel sub aspectul acordării dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990 atâta timp cât art. 20 alin (2) din Legea nr. 15/1990 nu distinge în privința bunurilor care au aparținut unei întreprinderi de stat intrate în patrimoniul regiilor autonome și societăților comerciale, In urma reorganizării acestora. De aceea, regiile autonome și societățile comerciale nu devin proprietare asupra tuturor elementelor patrimoniale ce constituiau masa de bunuri predată în urma inventarierii.

Sub acest aspect, dispozițiile art. 20 alin (2) din Legea nr. 15/1990 instituie în privința societăților comerciale excepția dobândirii dreptului de proprietate de către acestea asupra bunurilor care au aparținut fostelor unități economice de stat și care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care, datorită destinației acestora, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietății publice a statului, fiind atribuite societăților comerciale prin actul de înființare expres cu titlul de drept de administrare, fiind necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora. Această susținere rezultă din faptul că nu există un mod de dobândire a dreptului de proprietate într-unui din modurile reglementate de art. 644-645 C. civ., dreptul rămânând în continuare în proprietate publică.

În consecință, D. Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor și, în consecință, autorul nu poate transmite succesorului mai multe drepturi sau drepturi de alia natură decât are, potrivit principiului nemo plusjuris ad altere tramferepotest quam ipse habet. Legea nr. 15/1990 nu a avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de proprietate socialistă de stat în drept de proprietate pentru societățile comerciale. Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 „inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport eu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății.

Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Prin urmare, pentru ca bunurile din patrimoniu! societății să fie considerate proprietatea sa, era necesar să existe un titlu de dobândire în acest sens, ceea ce nu este cazul în speța. Construcțiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în registrul de evidență a mijloacelor fixe ai fostei D. Timișoara, după care au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe și operațiuni juridico-contabile se efectuează în temeiul unor dispoziții legale referitoare la disciplina financiară și nu pot constitui temei al dobândirii dreptului de proprietate.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 135 din Constituția României, conform căreia proprietate publică aparține statului și unităților administrativ teritoriale. Pe cale de consecință, aceste bunuri nu pot fi incluse în proprietatea privată a regiilor autonome și a societăților comerciale, ceea ce obligă instanța să facă o aplicare selectivă a prevederilor art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziții care, prin raportare la cele mai sus, apar ca fiind neconstituționale, Legea nr. 15/1990 fiind în mare măsură desuetă. Potrivit statutului societății, această societate a îmbrăcat forma juridică a unei societăți pe acțiuni al cărui capital social era în întregime subscris de statul român în calitate de acționar unic.

Astfel, la data înființării, aceasta deținea bunurile doar cu drept de administrare operativă directă, iar art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu detaliază mai concret în privința, bunurilor asupra cărora societatea comercială a devenit proprietară. Prin urmare, dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu se poate realiza ope legis în lipsa unei proceduri concise și în faze administrative precis determinate privind stabilirea și evaluarea acestor bunuri. Potrivit art. 11 din Legea nr. 317/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultură, C. se subrogă F. doar în privința drepturilor și obligațiilor rezultate din contractele pe care le avea F. cu agenții ce exploatau și administrau amenajările piscicole.

De altfel, conform O.U.G. nr. 23/2008, C. a fost creată doar ca structură responsabilă pentru definirea și implementarea politicii referitoare ia conservarea și administrarea resurselor acvatice vii, acvacultura, procesarea și organizarea piețelor și produselor pescărești, neexistând nici un articol în cuprinsul acestei ordonanțe care conferă C. atribuții privind predarea terenurilor sau activelor pentru care s-a dispus predarea acestora ca urmare a revendicării sau reconstituirii dreptului de proprietate sau constatării dreptului de proprietate asupra terenurilor proprietate publică și privată a statului român și activelor aflate pe aceste terenuri. Conform art. 2 din Legea nr. 18/1990, în categoria terenurilor cu destinație agricolă se includ și amenajările piscicole.

Acest caracter a fost confirmat și prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 conform căruia prin terenuri cu destinație agricolă se înțeleg și amenajările piscicole. în portofoliul F. prevăzut în anexa l a Legii nr. 268/2001, la poziția 627, printre societățile pe acțiuni ce dețin terenuri cu destinație agricolă se află și SC A. SA. Conform art. 11 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, F., înființată în baza art4 alin. (1) din lege, preia prin protocol activul și pasivul instituției înființate în baza O.G.

nr. 198/1999, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu destinație agricolă sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, iar potrivit art. 7 alin. (2) teza I din acest act normativ "Activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate". În concluzie, reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu cel pe care l-a avut autoarea sa și, în consecință, reclamanta nu este îndrituită să considere că, deși autoarea a avut un drept de administrare, reclamantei i s-a transmis un drept de proprietate. Prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 F. transmite dreptul de exploatare și obligația de întreținere iar, conform art. 7.1.16 din contractul mai sus menționat, concesionarul este obligat să realizeze investiții pentru dezvoltarea exploatației în echivalentul în lei a 108.642,806 dolari SUA.

Analizând recursurile formulate, în limitele motivelor de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul prezentei cauze îl constituie construcțiile speciale constând în: heleșteie, diguri și canale, edificate pe un teren amenajat pentru piscicultura care este proprietatea statului român, aspect necontestat în cauză. Construcțiile speciale enumerate anterior nu au o individualitate proprie, ci constituie amenajări care dau terenului pe care sunt edificate caracterul de teren amenajat pentru piscicultura, fiind bunuri care, datorită destinației lor, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietății publice a statului, fiind atribuite societăților comerciale deoarece sunt necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora.

Această destinație le transformă în bunuri imobile prin destinație care, având caracter de bunuri accesorii, urmează regimul juridic al bunului principal, adică regimul juridic pe care îl are terenul pe care sunt edificate și căruia îi atribuie o anumită specificitate. Prin urmare, aceste construcții nu se pot transmite în proprietate decât odată cu terenul pe care sunt amenajate, deci nu puteau trece în patrimoniul societății reclamante de vreme ce acel teren a rămas în proprietatea statului. Astfel, conform art. 1 lit. a) al Legii nr. 268/2001, Legea nr. 268/2001 reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care dețin în exploatare, iar nu în proprietate, terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990.

Definiția „terenurilor cu destinație agricolă" este dată în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 268/2001, unde se menționează că amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu destinație agricolă. Prin urmare, Legea nr. 268/2001 se aplică și construcțiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze, întrucât acestea sunt părți componente ale unei amenajări piscicole, iar amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu destinație agricolă. Conform art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, terenurile cu destinație agricolă, altele de cât cele pentru care s-a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă.

Cu alte cuvinte, prin efectul legii, societățile comerciale dețin numai pentru exploatare, iar nu In proprietate, terenurile cu destinație agricolă, excepție făcând acele terenuri din incintă pentru care societățile comerciale au obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, situație care nu se regăsește în cauza de față. Întrucât, potrivit legii, amenajările piscicole nu pot fi incluse în capitalul social al societăților comerciale, ci rămân în proprietatea statului, nici construcțiile speciale care dau terenului destinația de amenajare piscicolă nu pot fi incluse în capitalul social al societăților comerciale, deoarece urmează regimul juridic al bunului principal rămânând, la rândul lor, în proprietatea statului.

Prin urmare, dreptul de administrare operativă pe care D. Timișoara l-a dobândit asupra acestor construcții nu se putea transforma în drept de proprietate, în aplicarea art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, întrucât aceste bunuri au caracter accesoriu și nu puteau fi dobândite în proprietate de către reclamantă decât împreună cu terenul. însă, așa cum s-a arătat, terenul a rămas în proprietatea statului român, fiind concesionat reclamantei cu obligația ca, în cadrul procesului de exploatare, să efectueze și lucrări de îmbunătățire, care se referă în special la construcțiile speciale întrucât acestea dau terenului caracterul de amenajare piscicolă, Potrivit evidențelor menționate la poziția nr. 627 din Anexa I a Legii nr. 268/2001, SC A. SA deține teren cu destinație agricolă, care i-a fost concesionat,: aspect care reiese din anexa 3 a H.G.

nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat ai bunurilor aparținând domeniului public al statului, unde se menționează că 476,24 ha teren agricol sunt date în concesiune SC A. SA în temeiul Legii nr. 268/2001. Din extrasele de carte funciară din data de 16 ianuarie 2015, depuse la dosar la filele 175-188, rezultă că atât terenul, cât și construcțiile speciale - heleșteul, canalul, canalul extravilan și construcțiile-diguri - sunt menționate ca aflându-se în proprietatea statului. în evidențele de carte funciară este menționat și prezentul litigiu, ceea ce dovedește acuratețea evidențelor de publicitate Imobiliară asupra situației juridice actuale a imobilului, care contrazic susținerile expertului Albulescu (fila 153 a dosarului tribunalului - vol. I) în sensul că nici una dintre aceste construcții speciale nu este înscrisă în cartea funciară.

Construcțiile speciale se încadrează în categoria „bunurilor de retur" menționate în art. 2.4 din contractul de concesiune nr. 66/2003, care se află în proprietatea concedentului, adică a statului român, ceea ce dovedește că aceste bunuri nu au intrat în patrimoniul reclamantei în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990. Situația de drept rezultând din textele de lege menționate anterior corespunde cu evidențele de publicitate imobiliară și cu mențiunile din contractul de concesiune, în sensul că heleșteul, canalul, canalul extravilan și construcțiile-diguri se află în prezent în proprietatea statului, motiv pentru care nu puteau fi incluse în capitalul social al societății comerciale reclamante decât cu încălcarea art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001.

De vreme ce, potrivit art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, aceste construcții speciale, părți componente ale amenajării piscicole, sunt terenuri cu destinație agricolă pe care legea nu ie include în capitalul social al societății reclamante (ca expresie valorică a aporturilor aduse ia constituirea societății), ele nu pot aparține nici patrimoniului acesteia (ca totalitate a drepturilor și obligațiilor cu valoare economică), deci nu puteau deveni proprietatea societății reclamante în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, care stipulează că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia (teza I), cu excepția celor dobândite cu titlu (teza II), și nici al art. 7 alin. (2) din H.G.

nr. 1353/1990, potrivit căruia activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că în mod eronat a fost dată semnificație juridică, în sensul aplicării art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, înscrierii construcțiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze în Registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei D. Timișoara. Astfel cum rezultă din contractului de concesiune din 20 ianuarie 2003, dar și din cuprinsul art. 11 al Legii nr. 317/2009 (referitor la obiectul subrogării C. în drepturile F.), către SC A. SA au fost transmise numai atribuții de exploatare, întreținere și investiții, care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate pe care titularul dreptului de proprietate, statul român, ie-a atribuit reclamantei pentru buna folosire a bunului concesionat, ceea ce nu-i conferă acesteia calitatea de proprietar al construcțiilor speciale.

Deși instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești care privesc alte construcții despre care se afirmă că ar avea același regim juridic cu construcțiile care fac obiectul prezentului litigiu, nu a motivat această concluzie în fapt și în drept, prin indicarea acelor împrejurări de fapt care ar fi identice cu cele ale prezentei cauze, care să impună aplicarea acelorași temeiuri juridice, astfel încât Înalta Curte nu poate reține puterea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât a constatat ca fiind greșită premisa instanței de apel care, sub aspectul puterii de lucru judecat, a plecat de la incidența în cauză a art. 20 alin, (2) al Legii nr. 15/1990.

Ca atare, sunt fondate criticile din recurs referitoare la faptul că D. Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor și, în consecință, prin neaplicarea art. 20 alin. (2) teza I al Legii nr, 15/1990, aceasta nu putea transmite SC A. SA mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât avea, adică dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, drept necesar pentru admiterea prezentei acțiuni. Totodată, reclamanta nu a făcut dovada dobândirii printr-un titlu valabil a construcțiilor speciale, pentru ca acestea să facă parte din patrimoniul societății reclamante și să poată intra în proprietatea sa, în temeiul art. 20 alin. (2) teza II al Legii nr. 15/1990.

Pentru considerentele expuse anterior, apar ca fondate și celelalte critici referitoare la absența unui titlu pentru dobândirea In patrimoniu de către reclamantă a bunurilor litigioase, la greșita aplicare a prezumției de proprietate instituită de art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990 și la faptul că statul român a păstrat atât proprietatea terenului pe care sunt amplasate lucrările de amenajare care constituie obiectul prezentei cauze, cât și proprietatea acestor amenajări, simpla înregistrare a lor în registrul operațiilor juridico-contabile neputând conduce la eludarea legii. Prin urmare, Înalta Curte consideră că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în raport de care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi admise și, pe cale de consecință, va fi modificată decizia recurată în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, pe care o va păstra, considerând-o temeinică și legală. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții statul român prin G. prin H. Timișoara și C. împotriva Deciziei civile nr. 170 din data de 6 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2017.