ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1092/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1092/2017

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub Dosar nr.

x/30/2013, la data de 30 ianuarie 2013, reclamanta SC A. SA a chemat în

judecată pe pârâții statul român - prin B. și C., solicitând

instanței să constate că D. Timișoara, antecesoarea

reclamantei, a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra

construcțiilor speciale constând în heleștee, diguri și canale

edificate pe terenul amenajat pentru piscicultura înscrise în C.F. Sacoșu

Turcesc; să se constate că reclamanta a dobândit, prin efectul Legii

nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990, dreptul de proprietate asupra

construcțiilor speciale mai sus individualizate; să se dispună

rectificarea cărților funciare mai sus indicate și înscrierea

dreptului de proprietate al SC A. SA cu titlul „conform Legii nr. 15/1990

și H.G. nr. 1353/1990" asupra construcțiilor speciale specifice

exploatării piscicole, m fiecare din cărțile funciare

menționate, pe baza raportului de expertiză judiciară

topografică care se va efectua în cauză.

în

motivarea acțiunii, a arătat că SC A. SA, a fost înființată

prin H.G. nr. 1353/1990 privind înființarea de societăți pe

acțiuni în industria alimentară, ca succesoare în drepturi a fostei D.

Timișoara, de la care a preluat, conform Anexei 1.3 poziția 24,

capitalul social inițial stabilit prin Hotărârea de Guvern, în baza

bilanțului contabil de la data de 30 septembrie 1990, în cuantum de

35.331.000 lei, incluzând toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul D.

Timișoara.

Imobilele

deduse judecații au fost incluse în patrimoniul D. Timișoara, aceasta

având un drept de administrare operativă, drept specific pe care fostele

unități economice socialiste îl dețineau asupra bunurilor care

le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste

de stat. Ulterior privatizării societății comerciale în anul 2002,

toate aceste mijloace fixe au fost supuse unor ample lucrări de

investiții, modernizări și reamenajări, efectuate din

fondurile acționarului majoritar al societății.

Prin

efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul

de administrare operativă al antecesoarei SC A. SA a fost convertit In

drept de proprietate prin efectul legii.

În

ceea ce privește terenurile pe care este amplasată E. Sacoșu

Turcesc, acestea se află în proprietatea statului român și în

administrarea C. Terenul aferent E. Sacoșu Turcesc a fost concesionat

către SC A. SA prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat

cu fostul F., în calitate de concedent în prezent, succesoarea în drepturi

și obligații a F. este C., care are înscris în cărțile funciare

aferente fermei un drept de administrare asupra terenului.

Prin

contractul de concesiune menționat s-a dat naștere unui drept real de

folosință ai societății reclamante asupra terenului

concesionat pentru o perioadă de 49 de ani, care a fost și el înscris

în cărțile funciare aferente E.

Prin

încheierea de ședință din data de 30 aprilie 2013,

pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă,

în Dosar nr. x/30/2013, a fost admisă excepția necompetenței

funcționale a secției a II-a civile, invocată de

instanță din oficiu, și

în

consecință, s-a dispus trimiterea cauzei spre soluționare la secția

I civilă, a Tribunalului Timiș.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul secției I civilă, a Tribunalului

Timiș sub nr. x/30/2013*.

La

termenul din 19 ianuarie 2016, reclamanta a depus precizare prin care a

solicitat îndreptarea erorii materiale din precizarea de acțiune

depusă pentru termenul din 11 noiembrie 2015, în sensul consemnării la

C.F. Sacoșu-Turcesc.

La

termenul din 08 septembrie 2015, Tribunalul Timiș a respins ca

tardivă completarea de acțiune formulată de reclamantă

și depusă la fila 362 dosar vol. I, iar, prin sentința

civilă nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2013*,

Tribunalul Timiș a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei SC A. SA invocată de

pârâtul statul român prin G. și a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA în

contradictoriu cu pârâții Statul român prin G. și C.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanța a procedat la analizarea cu

prioritate a excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantei SC A. SA, invocată prin întâmpinare de pârâtul statul român

prin G., în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

constatând că aceasta nu este întemeiată întrucât există

identitate între reclamantă și subiectul activ al raportului juridic

litigios, prima fiind succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi de stat,

de la care pretinde că a obținut, prin efectul legii, dreptul de

proprietate asupra construcțiilor ce constituie obiectul material în

cauză.

Pe

fond, tribunalul a reținut, din probele administrate, faptul că

terenurile pe care este amplasată E. Sacoșu Turcesc se află în

proprietatea statului român și în administrarea C. (cărțile

funciare depuse la filele 174-194 dosar vol. 1). Terenul aferent E. Sacoșu

Turcesc a fost concesionat către SC A. SA, prin contractul de concesiune din

20 ianuarie 2003 încheiat cu fosta F., în calitate de concedentă. în

prezent, succesoarea în drepturi și obligații a F. este C., care are

înscris în cărțile funciare aferente fermei un drept de administrare

asupra terenului.

Este

adevărat că, în vederea transformării unităților

economice de stat în societăți comerciale, prin art. 19 din Legea nr.

15/1990, s-a dispus inventarierea și evaluarea patrimoniului respectivelor

unități economice, în condiții stabilite prin hotărâre a

guvernului, iar valoarea bunurilor din patrimoniul unităților

economice, astfel determinată, a constituit capitalul social inițial

al societăților comerciale

înființate,

deținut integral de statul român și vărsat în întregime la data

constituirii acestuia.

Cu

toate acestea, reclamanta nu poate pretinde dobândirea unui drept de

proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un

drept de administrare asupra construcțiilor și, în

consecință, autorul nu poate transmite mai multe drepturi sau

drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului nemo dat

quod non habet

În acest

sens, dar contrar celor susținute de reclamantă, sunt

dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990, care

prevăd că „pe data înființării societăților

comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat

prevăzute în anexele 1.1 - 1.9 se desființează, iar activul

și pasivul unităților de stat desființate se preiau de

către societățile comerciale înființate (…)".

Este

de necontestat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin, (2) din

H.G. nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților de stat

desființate se preiau de către societățile de stat

înființate și că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede

expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, însă conform raționamentului expus mai sus,

atât timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcțiilor,

este evident ca și succesoarea acesteia, reclamanta, va dobândi un drept

similar, adică un drept de administrare, astfel încât reclamanta nu este

îndrituită să considere că, deși autoarea a avut un drept

de administrare, celei dintâi i s-a transmis un drept de proprietate.

Deși

reclamanta arată că din interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990 rezultă că, începând din momentul transformării

fiecăreia dintre fostele unități economice de stat în societăți

comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul

acestora a încetat și, concomitent, s-a născut ex lege dreptul de

proprietate privată ai societății comerciale respective, astfel

că prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august

1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei SC A. SA a fost

convertit în drept de proprietate, o astfel de interpretare și aplicare a

dreptului material nu este posibilă.

Tribunalul

a avut în vedere faptul că nu există o dispoziție expresă

în sensul urmărit de reclamantă, nici o forma de interpretare a legii

nu conduce la concluzia menționată, după cum se opune principiul

conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are în

patrimoniul său.

Construcțiile

care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de

evidență a mijloacelor fixe ai fostei D. Timișoara, așa cum

rezultă din înscrisurile depuse în probațiune, dar și din

raportul de expertiză în specialitatea construcții, ulterior au fost

incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe

și operațiuni juridico-contabile se efectuează în temeiul unor

dispoziții legale referitoare 3a disciplina financiar-contabilă a

persoanei juridice, astfel că nu pot constitui temeiuri ale dobândirii

dreptului de proprietate.

Nu

este fondată pe niciun argument de text susținerea reclamantei în

sensul că punerea în aplicare a reglementărilor Legii nr. 15/1990 a

avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de proprietate

socialistă de stat în drept de proprietate ai căror titulari sunt

societățile comerciale.

Potrivit

art. 20 din Legea nr. 15/1990 pentru ca bunurile din patrimoniul

societății să fie considerate proprietatea sa, este necesar

să existe un titlu de dobândire în acest sens, ceea ce nu este cazul în

speță.

Prin

Decizia nr. 170 din data de 6 iunie 2016, Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă,

a

admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, a schimbat sentința

atacată, în sensul că a admis acțiunea civilă

formulată și precizată, a constatat că: D. Timișoara

(antecesoarea reclamantei) a fost titulara dreptului de administrare

operativă asupra construcțiilor speciale constând în heleșteie,

diguri și canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultura,

că reclamanta SC A. SA a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul

de proprietate asupra construcțiilor speciale, constând în heleșteie,

diguri și canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultura

individualizate, construcții specifice exploatării piscicole, a

autorizat reclamanta să se adreseze Biroului de carte funciară în

vederea înscrierii dreptului de proprietate astfel dobândit asupra

construcțiilor descrise anterior, cu titlu Legea nr. 15/1990, și a

obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 65.872,86

lei cheltuieli de judecată, constând în onorarii experți și taxe

judiciare de timbru și timbru judiciar în primă instanță

și în apel.

Pentru

a hotărî astfel, Curtea de Apel, în opinie majoritară, a reținut

următoarele:

Prioritar, Curtea

a constatat că excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei a intrat în puterea lucrului judecat, nemaifăcând obiectul

controlului judiciar în apel iar, în ceea ce privește fondul acțiunii

precizate, a reținut calitatea reclamantei SC A. SA, de succesoare în

drepturi a fostei D. Timișoara, ca societate comercială pe

acțiuni, înființată prin H.G. nr. 1.353/1990 privind

înființarea de societăți pe acțiuni în industria

alimentară (deci, în condițiile legii), că s-a dovedit

cerința preluării activului și pasivului societății

desființate, prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, pronunțate în soluționarea unor acțiuni similare,

privind alte bunuri evidențiate în patrimoniul antecesoarei reclamantei,

potrivit bilanțului contabil întocmit la data de 30 septembrie 1990 (în

cuprinsul acestor hotărâri judecătorești s-a reținut că

„reclamanta SC A. SA, în calitate de succesoare în drepturi a fostei D.

Timișoara și în baza art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, a

preluat activul și pasivul fostei unități de stat, în baza

bilanțului întocmit la data de 30 septembrie 1990", și că,

„în baza disp. art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Legea nr. 15/1990, a

operat transmisiunea dreptului de proprietate asupra spațiului arătat

din

patrimoniul Statului, în cel

al reclamantei", „dreptul de proprietate intrând în patrimoniul

reclamantei de la data înființării sale. prin H.G. nr.

1353/1990").

În același

sens, s-au mai pronunțat instanțele de judecată, prin

hotărâri irevocabile, date în Dosarele nr. x/30/2013*, nr. x/325/2011**, nr.

x/30/2013 (aflate în dosarul primei instanțe).

Curtea a

constatat că spațiile comerciale și construcțiile

aparținând fermei Banloc, care au făcut obiectul litigiilor

anterioare, au fost deținute de reclamanta SC A. SA în temeiul

acelorași hotărâri de guvern și acelorași înscrisuri

invocate și în prezentul litigiu, regimul lor juridic fiind identic,

astfel că se impune concluzia că statuările jurisdicționale

redate în corpul hotărârilor judecătorești arătate, date în

litigii anterioare, se manifestă cu caracter absolut, impunându-se și

în cauza de față, ca efect pozitiv al puterii lucru judecat, cu

precădere, în ceea ce privește natura dreptului preluat în patrimoniu

de la antecesoarea sa, în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra construcțiilor

pe care aceasta Ie-a deținut, aspecte care nu mai pot fi contrazise

printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară,

față de prevederile imperative ale art. 1200 pct. 4 coroborat cu

alin. (2) al art. 1202 ambele din V.C.C., fără a se aduce atingere

puterii de lucru judecat.

Ca atare, Curtea

a constatat că se mai impune a se verifica dacă, asupra

construcțiilor în litigiu, antecesoarea în drepturi a reclamantei, ca

și unitate economică de stat, a deținut efectiv în patrimoniu un

drept de administrare operativă sau directă, aspect cu privire la

care a dat relevanța cuvenită lucrărilor de specialitate

contabilă și topografică întocmite în speță.

Astfel, potrivit

concluziilor raportul de expertiză contabilă judiciară

amenajările piscicole, reprezentate de heleșteie, diguri, iazuri,

canale, sunt definite prin O.U.G. nr. 23/2008 și cuprinse în categoria

construcțiilor speciale, conform H.G. nr. 2139/2004. Amenajările în

litigiu sunt incluse ca mijloace fixe, cu numere de inventar, în registrele

și balanțele de verificare, precum și bilanțul contabil din

30-09.1990, cuprinzând un număr de patru poziții cu o valoare

totală de 3.565.968 lei, sunt evidențiate în contabilitatea fostei

întreprinderi sub denumirea de amenajare piscicolă, compartimentare heleșteie,

dalare diguri și canal aducțiune.

Construcțiile

care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de

evidență a mijloacelor fixe al fostei D. Timișoara, așa cum

a rezultat din înscrisurile depuse în probațiune, dar și din raportul

de expertiză, ulterior fiind incluse în capitalul social al reclamantei.

Având

în vedere și faptul că părțile nu au contestat concluziile

rapoartelor de expertiză (contabilă și topografică)

efectuate în cauză, Curtea a constatat că reclamanta a devenit

beneficiara transformării dreptului de administrare operativă a

antecesoarei sale într-un drept de proprietate în temeiul legii,

dispozițiile art. 19 și 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

făcând obiectul mai multor decizii ale Curții Constituționale,

în acest sens fiind dată și Decizia nr. 250 din 18 septembrie 2011

publicată în

M. Of. al

României nr. 746/2011, în care Curtea a statuat că dispozițiile

legale de mai sus se integrează în realitate In ansamblul normelor prin

care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic

compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe

proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat,

pe care l-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat.

Prin

aceeași decizie, Curtea a reținut că dispozițiile art. 19

au doar caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului și

evaluarea capitalului social în condițiile stabilite prin Hotărâre de

Guvern și, în consecință, nu aduc atingere garanțiilor

constituționale ale dreptului de proprietate.

Cu

privire la reținerea tribunalului, în sensul că temeiul dobândirii

dreptului de proprietate al reclamantei nu îl pot constitui evidențele

și operațiunile juridico-contabile, Curtea a înlăturat-o, ca

nefondată, întrucât nu aceste evidențe și operațiuni

constituie fundamentul dreptului de proprietate invocat de reclamantă, ci

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, coroborate cu

prevederile H.G. nr. 1353/1990. Aceste evidențe au fost verificate

inclusiv de expertul tehnic, doar pentru a se evalua îndeplinirea

condițiilor de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text de

lege indicat de reclamantă ca fiind baza dobândirii dreptului său de

proprietate asupra construcțiilor speciale. Acest articol nu face referire

în cuprinsul său la transmiterea unui drept identic cu cel care l-a avut

antecesoarea sa, ci se referă la proprietatea bunurilor din patrimoniul

societății comerciale înființate, ceea ce presupune o convertire

a dreptului de administrare operativă pe care fosta unitate economică

de stat l-a avut asupra acestor bunuri.

Or,

în cauză s-a făcut dovada existenței în patrimoniul fostei

unități economice de stat a unui drept de administrare operativă

sau directă asupra imobilelor descrise în acțiune, adică acele

construcții speciale din cadrul fermei Sacoșu Turcesc sub forma

heleșteielor, digurilor, canalelor și drumurilor de incintă,

întrucât terenurile pe care acestea sunt amplasate sunt în proprietatea

statului român și în administrarea C., fiind concesionate de reclamantă

în baza contractului din 20 ianuarie 2003.

Pentru

toate aceste considerente, având în vedere că bunurile în discuție

erau incluse în patrimoniul societății la data de 30 septembrie 1990,

față de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborate

cu dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990,

Curtea a constatat apelul ca fiind întemeiat.

În

opinia separată s-a motivat că reclamanta nu poate pretinde

dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale,

întrucât autorul său nu poate transmite mai mult decât are, în raport de

principiul nemo dat quod non habet.

Dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 invocate de reclamantă în

susținerea acțiunii, conform cărora bunurile din patrimoniul

societății comerciale

sunt proprietatea

acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, nu sunt incidente

cauzei.

Faptul

că respectivele construcții ce constituie obiectul litigiului au fost

înscrise în Registrul de Evidență a mijloacelor fixe ale antecesoarei

reclamantei și incluse ulterior în capitalul social al reclamantei - nu-i

conferă acesteia dreptul de proprietate asupra acestora, având în vedere

că evidențele respective și operațiunile contabile

efectuate în acest sens țin de disciplina financiar-contabilă a persoanei

juridice și nu reprezintă acte constitutive de drepturi.

Un

alt aspect ce constituie impediment al dobândirii dreptului de proprietate în

baza Legii nr. 35/1990, respectiv ai transformării dreptului de

administrare în dreptul de proprietate prin efectul legii, îl constituie faptul

că nu numai asupra terenului pe care se află edificate

construcțiile speciale este înscris în cărțile funciare

individualizate în acțiune dreptul de concesiune, astfel cum susține

reclamanta, ci și asupra construcțiilor aflate pe aceste terenuri

(heleșteie, diguri, canale), așa cum rezultă din C.F. - urile

aflate la dosar (filele 174 - 194 dosar tribunal vol. I).

De

altfel, din contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat între F.

și SC A. SA rezultă că obiect al concesiunii îi constituie

și lucrările de reprofilare a digurilor, canalelor și altor

amenajări asupra terenului (filele 32-33 Dosar nr. x/30/2013). Cum, de

esența contractului de concesiune este faptul că bunul concesionat nu

iese din patrimoniul concedentului pe timpul concesiunii, ci este doar

gestionat de concesionar, căruia i se transmite dreptul de

folosință și posesie, nu și dreptul de proprietate, și

întrucât acest contract la ora actuală este în vigoare, se constată

că și sub acest aspect reclamanta nu poate dobândi un drept de

proprietate asupra imobilelor din litigiu.

Pe

de altă parte, în raport de cele menționate și de înscrierile

din C.F., se constată că efectele hotărârilor pronunțate în

cauze cu privire la imobile cu același regim juridic, nu pot fi extinse

asupra construcțiilor ce constituie obiectul prezentului litigiu.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâtul statul român prin G. prin H.

Timișoara și pârâta C.,

dosarul

fiind înregistrat inițial pe rolul secției a II-a civilă, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care l-a trimis secției I

civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție constatând

necompetența sa funcțională.

Recursul

declarat de pârâtul statul român prin G. prin H. Timișoara a fost

întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs s-a arătat că din patrimoniul firmei

piscicole nu făceau parte imobilele asupra cărora reclamanta

solicită să i se constate un drept de proprietate, ci lucrări de

amenajare și igienizare a acestor imobile, ceea ce face pe deplin dovada

că D. Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra

construcțiilor și, în consecință, reclamanta, ca succesoare

în drepturi a acesteia, nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate

de la o persoană juridică care a avut drept de administrare asupra

construcțiilor.

Potrivit

art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților

de stat desființate se preiau de către societățile de stat

înființate, iar, conform art. 20 alin, (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile

din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acesteia

însă, atâta timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare

asupra construcțiilor, succesoarea acesteia va dobândi un drept similar

și anume dreptul de administrare și nu dreptul de proprietate.

În

aceste condiții, prin efectul legii, reclamantei i s-a transmis un drept identic

cu cel pe care l-a avut autoarea ei, iar reclamanta nu poate să considere

că, deși autoarea sa a avut un drept de administrare, reclamantei i

s-ar fi transmis un drept de proprietate, considerând că aceste

lucrări de amenajare și de igienizare construcții echivalează

cu dreptul de proprietate și nu cu cel de administrare.

În

acțiune, așa cum a fost precizată de către SC A. SA

Timișoara, se arată că statul român este proprietarul terenului,

dar și al lucrărilor de amenajare a terenului în vederea

exploatării piscicole. în aceste condiții, acțiunea a fost

promovată de către o persoană juridică care nu este

titulara dreptului subiectiv încălcat sau contestat.

Recurenta-pârâtă

C.

a invocat

motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

iar în dezvoltarea acestora a arătat că nu sunt întrunite

condițiile necesare pentru a opera prezumția de proprietate

instituită de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text de

lege potrivit căruia „bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite sub alt

titlu, în contextul în care bunurile aflate în patrimoniul unității

economice de stat aveau regimul juridic al proprietății de stat,

statul "fiind unicul titular al dreptului de proprietate, iar unitățile

economice de stat aveau, asupra bunurilor inventariate și reevaluate în

temeiul H.G. nr. 945/1990, doar un drept de administrare.

Recurenta

consideră nelegală opinia instanței de apel sub aspectul

acordării dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990 atâta

timp cât art. 20 alin (2) din Legea nr. 15/1990 nu distinge în privința

bunurilor care au aparținut unei întreprinderi de stat intrate în

patrimoniul regiilor autonome și societăților comerciale, In

urma reorganizării acestora. De aceea, regiile autonome și

societățile comerciale nu

devin proprietare asupra tuturor elementelor patrimoniale ce constituiau masa

de bunuri predată în urma inventarierii.

Sub

acest aspect, dispozițiile art. 20 alin (2) din Legea nr. 15/1990

instituie în privința societăților comerciale excepția

dobândirii dreptului de proprietate de către acestea asupra bunurilor care

au aparținut fostelor unități economice de stat și care au

fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri

care, datorită destinației acestora, uzului sau interesului public,

fac obiectul proprietății publice a statului, fiind atribuite

societăților comerciale prin actul de înființare expres cu

titlul de drept de administrare, fiind necesare desfășurării

obiectului de activitate al acestora. Această susținere rezultă

din faptul că nu există un mod de dobândire a dreptului de

proprietate într-unui din modurile reglementate de art. 644-645 C. civ.,

dreptul rămânând în continuare în proprietate publică.

În

consecință, D. Timișoara a avut doar un drept de administrare

asupra construcțiilor și, în consecință, autorul nu poate

transmite succesorului mai multe drepturi sau drepturi de alia natură

decât are, potrivit principiului nemo plusjuris ad altere tramferepotest quam ipse

habet.

Legea

nr. 15/1990 nu a avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de

proprietate socialistă de stat în drept de proprietate pentru

societățile comerciale.

Potrivit

art. 20 din Legea nr. 15/1990 „inițial, capitalul social al

societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este

deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau

părți sociale, în raport eu forma juridică a

societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii

societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale

sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt

titlu".

Prin

urmare, pentru ca bunurile din patrimoniu! societății să fie

considerate proprietatea sa, era necesar să existe un titlu de dobândire

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speța.

Construcțiile

care formează obiectul dosarului au fost înscrise în registrul de

evidență a mijloacelor fixe ai fostei D. Timișoara, după

care au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste

evidențe și operațiuni juridico-contabile se efectuează în

temeiul unor dispoziții legale referitoare la disciplina financiară

și nu pot constitui temei al dobândirii dreptului de proprietate.

Instanța

de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 135 din

Constituția României, conform căreia proprietate publică

aparține statului și unităților administrativ teritoriale.

Pe cale de consecință, aceste bunuri nu pot fi incluse în

proprietatea privată a regiilor autonome și a societăților

comerciale, ceea ce obligă instanța să facă o aplicare

selectivă a prevederilor art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990,

dispoziții care, prin raportare la cele mai sus, apar ca fiind

neconstituționale, Legea nr. 15/1990 fiind în mare măsură

desuetă.

Potrivit

statutului societății, această societate a îmbrăcat forma

juridică a unei societăți pe acțiuni al cărui capital

social era în întregime subscris de statul român în calitate de acționar

unic. Astfel, la data înființării, aceasta deținea bunurile doar

cu drept de administrare operativă directă, iar art. 5 din Legea nr.

15/1990 nu detaliază mai concret în privința, bunurilor asupra

cărora societatea comercială a devenit proprietară.

Prin

urmare, dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu se poate realiza ope

legis în lipsa unei proceduri concise și în faze administrative precis

determinate privind stabilirea și evaluarea acestor bunuri.

Potrivit

art. 11 din Legea nr. 317/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 23/2008 privind

pescuitul și acvacultură, C. se subrogă F. doar în privința

drepturilor și obligațiilor rezultate din contractele pe care le avea

F. cu agenții ce exploatau și administrau amenajările piscicole.

De

altfel, conform O.U.G. nr. 23/2008, C. a fost creată doar ca

structură responsabilă pentru definirea și implementarea

politicii referitoare ia conservarea și administrarea resurselor acvatice

vii, acvacultura, procesarea și organizarea piețelor și

produselor pescărești, neexistând nici un articol în cuprinsul

acestei ordonanțe care conferă C. atribuții privind predarea

terenurilor sau activelor pentru care s-a dispus predarea acestora ca urmare a

revendicării sau reconstituirii dreptului de proprietate sau

constatării dreptului de proprietate asupra terenurilor proprietate

publică și privată a statului român și activelor aflate pe

aceste terenuri.

Conform

art. 2 din Legea nr. 18/1990, în categoria terenurilor cu destinație

agricolă se includ și amenajările piscicole. Acest caracter a

fost confirmat și prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 conform

căruia prin terenuri cu destinație agricolă se înțeleg

și amenajările piscicole. în portofoliul F. prevăzut în anexa l a

Legii nr. 268/2001, la poziția 627, printre societățile pe

acțiuni ce dețin terenuri cu destinație agricolă se

află și SC A. SA.

Conform

art. 11 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, F.,

înființată în baza art4 alin. (1) din lege, preia prin protocol

activul și pasivul instituției înființate în baza O.G. nr.

198/1999, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin

în administrare terenuri cu destinație agricolă sau terenuri aflate

permanent sub luciu de apă, iar potrivit art. 7 alin. (2) teza I din acest

act normativ "Activul și pasivul unităților de stat

desființate se preiau de către societățile comerciale

înființate".

În

concluzie, reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu

cel pe care l-a avut autoarea sa și, în consecință, reclamanta

nu este îndrituită să considere că, deși autoarea a avut un

drept de administrare, reclamantei i s-a transmis un drept de proprietate.

Prin

contractul de concesiune  din 20 ianuarie 2003 F. transmite dreptul de

exploatare și obligația de întreținere iar, conform art. 7.1.16

din contractul mai sus menționat, concesionarul este obligat să

realizeze investiții pentru dezvoltarea exploatației în echivalentul

în lei a 108.642,806 dolari SUA.

Analizând

recursurile formulate, în limitele

motivelor de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul

prezentei cauze îl constituie construcțiile speciale constând în:

heleșteie, diguri și canale, edificate pe un teren amenajat pentru

piscicultura care este proprietatea statului român, aspect necontestat în

cauză.

Construcțiile

speciale enumerate anterior nu au o individualitate proprie, ci constituie

amenajări care dau terenului pe care sunt edificate caracterul de teren

amenajat pentru piscicultura, fiind bunuri care, datorită destinației

lor, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietății publice

a statului, fiind atribuite societăților comerciale deoarece sunt

necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora.

Această

destinație le transformă în bunuri imobile prin destinație care,

având caracter de bunuri accesorii, urmează regimul juridic al bunului

principal, adică regimul juridic pe care îl are terenul pe care sunt

edificate și căruia îi atribuie o anumită specificitate.

Prin

urmare, aceste construcții nu se pot transmite în proprietate decât

odată cu terenul pe care sunt amenajate, deci nu puteau trece în

patrimoniul societății reclamante de vreme ce acel teren a rămas

în proprietatea statului.

Astfel,

conform art. 1 lit. a) al Legii nr. 268/2001, Legea nr. 268/2001

reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăților

comerciale agricole care dețin în exploatare, iar nu în proprietate,

terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea

nr. 15/1990.

Definiția

„terenurilor cu destinație agricolă" este dată în art. 2

alin. (2) al Legii nr. 268/2001, unde se menționează că

amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu

destinație agricolă. Prin urmare, Legea nr. 268/2001 se aplică

și construcțiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze,

întrucât acestea sunt părți componente ale unei amenajări

piscicole, iar amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor

cu destinație agricolă.

Conform

art. 3 alin. (4)

al Legii nr. 268/2001, terenurile cu destinație agricolă, altele de

cât cele pentru care s-a obținut certificat de atestare a dreptului de

proprietate, nu fac parte din capitalul social al societăților

comerciale care dețin în exploatare terenuri cu destinație

agricolă.

Cu

alte cuvinte, prin efectul legii, societățile comerciale dețin

numai pentru exploatare, iar nu In proprietate, terenurile cu destinație

agricolă, excepție făcând acele terenuri din incintă pentru

care societățile comerciale au obținut certificatul de atestare

a dreptului de proprietate, situație care nu se regăsește în

cauza de față.

Întrucât,

potrivit legii, amenajările piscicole nu pot fi incluse în capitalul

social al societăților comerciale, ci rămân în proprietatea

statului, nici construcțiile speciale care dau terenului destinația

de amenajare piscicolă nu pot fi incluse în capitalul social al

societăților comerciale, deoarece urmează regimul juridic al

bunului principal rămânând, la rândul lor, în proprietatea statului.

Prin

urmare, dreptul de administrare operativă pe care D. Timișoara l-a

dobândit asupra acestor construcții nu se putea transforma în drept de

proprietate, în aplicarea art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, întrucât

aceste bunuri au caracter accesoriu și nu puteau fi dobândite în

proprietate de către reclamantă decât împreună cu terenul.

însă, așa cum s-a arătat, terenul a rămas în proprietatea

statului român, fiind concesionat reclamantei cu obligația ca, în cadrul procesului

de exploatare, să efectueze și lucrări de

îmbunătățire, care se referă în special la

construcțiile speciale întrucât acestea dau terenului caracterul de

amenajare piscicolă,

Potrivit

evidențelor menționate la poziția nr. 627 din Anexa I a Legii

nr. 268/2001, SC A. SA deține teren cu destinație agricolă, care

i-a fost concesionat,: aspect care reiese din anexa 3 a H.G. nr. 1705/2006

privind inventarul centralizat ai bunurilor aparținând domeniului public

al statului, unde se menționează că 476,24 ha teren agricol sunt

date în concesiune SC A. SA în temeiul Legii nr. 268/2001.

Din

extrasele de carte funciară din data de 16 ianuarie 2015, depuse la dosar

la filele 175-188, rezultă că atât terenul, cât și

construcțiile speciale - heleșteul, canalul, canalul extravilan

și construcțiile-diguri - sunt menționate ca aflându-se în

proprietatea statului. în evidențele de carte funciară este

menționat și prezentul litigiu, ceea ce dovedește

acuratețea evidențelor de publicitate Imobiliară asupra situației

juridice actuale a imobilului, care contrazic susținerile expertului

Albulescu (fila 153 a dosarului tribunalului - vol. I) în sensul că nici

una dintre aceste construcții speciale nu este înscrisă în cartea

funciară.

Construcțiile

speciale se încadrează în categoria „bunurilor de retur"

menționate în art. 2.4 din contractul de concesiune nr. 66/2003, care se

află în proprietatea concedentului, adică a statului român, ceea ce

dovedește că aceste bunuri nu au intrat în patrimoniul reclamantei în

temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990.

Situația

de drept rezultând din textele de lege menționate anterior corespunde cu

evidențele de publicitate imobiliară și cu mențiunile din

contractul de concesiune, în sensul că heleșteul, canalul, canalul

extravilan și construcțiile-diguri se află în prezent în proprietatea

statului, motiv pentru care nu puteau fi incluse în capitalul social al

societății comerciale reclamante decât cu încălcarea art. 3

alin. (4) al Legii nr. 268/2001.

De

vreme ce, potrivit art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, aceste

construcții speciale, părți componente ale amenajării

piscicole, sunt terenuri cu destinație agricolă pe care legea nu ie

include în capitalul social al societății reclamante (ca expresie

valorică a aporturilor aduse ia constituirea societății), ele nu

pot aparține nici patrimoniului acesteia (ca totalitate a drepturilor

și obligațiilor cu valoare economică), deci nu puteau deveni

proprietatea societății reclamante în temeiul art. 20 alin. (2) al

Legii nr. 15/1990, care stipulează că bunurile din patrimoniul

societății comerciale sunt proprietatea acesteia (teza I), cu excepția

celor dobândite cu titlu (teza II), și nici al art. 7 alin. (2) din H.G.

nr. 1353/1990, potrivit căruia activul și pasivul

unităților de stat desființate se preiau de către

societățile comerciale înființate.

Pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că în mod eronat a

fost dată semnificație juridică, în sensul aplicării art.

20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, înscrierii construcțiilor speciale care

fac obiectul prezentei cauze în Registrul de evidență a mijloacelor

fixe al fostei D. Timișoara.

Astfel

cum rezultă din contractului de concesiune din 20 ianuarie 2003, dar

și din cuprinsul art. 11 al Legii nr. 317/2009 (referitor la obiectul

subrogării C. în drepturile F.), către SC A. SA au fost transmise

numai atribuții de exploatare, întreținere și investiții,

care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate pe care titularul

dreptului de proprietate, statul român, ie-a atribuit reclamantei pentru buna

folosire a bunului concesionat, ceea ce nu-i conferă acesteia calitatea de

proprietar al construcțiilor speciale.

Deși

instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a unor

hotărâri judecătorești care privesc alte construcții despre

care se afirmă că ar avea același regim juridic cu

construcțiile care fac obiectul prezentului litigiu, nu a motivat

această concluzie în fapt și în drept, prin indicarea acelor

împrejurări de fapt care ar fi identice cu cele ale prezentei cauze, care

să impună aplicarea acelorași temeiuri juridice, astfel încât Înalta

Curte nu poate reține puterea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât a

constatat ca fiind greșită premisa instanței de apel care, sub

aspectul puterii de lucru judecat, a plecat de la incidența în cauză

a art. 20 alin, (2) al Legii nr. 15/1990.

Ca

atare, sunt fondate criticile din recurs referitoare la faptul că D.

Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor

și, în consecință, prin neaplicarea art. 20 alin. (2) teza I al

Legii nr, 15/1990, aceasta nu putea transmite SC A. SA mai multe drepturi sau

drepturi de altă natură decât avea, adică dreptul de proprietate

asupra construcțiilor speciale, drept necesar pentru admiterea prezentei

acțiuni.

Totodată,

reclamanta nu a făcut dovada dobândirii printr-un titlu valabil a

construcțiilor speciale, pentru ca acestea să facă parte din

patrimoniul societății

reclamante

și să poată intra în proprietatea sa, în temeiul art. 20 alin.

(2) teza II al Legii nr. 15/1990.

Pentru

considerentele expuse anterior, apar ca fondate și celelalte critici

referitoare la absența unui titlu pentru dobândirea In patrimoniu de

către reclamantă a bunurilor litigioase, la greșita aplicare a

prezumției de proprietate instituită de art. 20 alin. (2) al Legii

nr. 15/1990 și la faptul că statul român a păstrat atât

proprietatea terenului pe care sunt amplasate lucrările de amenajare care

constituie obiectul prezentei cauze, cât și proprietatea acestor

amenajări, simpla înregistrare a lor în registrul operațiilor

juridico-contabile neputând conduce la eludarea legii.

Prin

urmare, Înalta Curte consideră că este incident în cauză motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi

admise și, pe cale de consecință, va fi modificată decizia

recurată în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamanta SC

A. SA împotriva sentinței civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016,

pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, pe

care o va păstra, considerând-o temeinică și legală.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâții statul român prin G. prin H.

Timișoara și C. împotriva Deciziei civile nr. 170 din data de 6 iunie

2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Modifică

decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta

SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunțată

de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 20 iunie 2017.