ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3917/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3917/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 09 mai 2007 și precizată ulterior, reclamanta SC P. SA a solicitat a se

constata dreptul său de proprietate asupra construcțiilor constând în heleștee

cu bazine de creștere, bazine de prematurare, bazine de iernat și bazine

reproducere naturală, diguri și canale existente pe terenul amenajat pentru

piscicultura, proprietatea statului român, terenuri înscrise în C.F. ale

localității Timișoara, județul Timiș, să se rectifice aceste cărți funciare, să

se înscrie dreptul de proprietate al reclamantei și să se constate că statul

român a fost titularul dreptului de proprietate dobândit prin edificarea asupra

construcțiilor mai sus arătate.

Prin sentința

civilă nr. 2503 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea

formulată de Municipiul Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara

de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a Comunei Ghiroda și a

Consiliului Local Ghiroda ca fiind rămasă fără obiect.

Prin aceeași

sentință a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S. și a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român.

Acțiunea așa

cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC P. SA, a fost respinsă,

tribunalul reținând că reclamanta, SC P. SA Timișoara s-a înființat prin H.G.

nr. 1353 din 27 decembrie 1990, statul fiind acționar unic și proprietar al

terenurilor pe care și-a desfășurat activitatea societatea.

Cu toate

acestea, cererea reclamantei prin care a solicitat a se constata că statul

român a fost proprietarul lucrărilor de amenajare a terenului în vederea

exploatării piscicole, care au provenit de la întreprinderea Piscicolă

Timișoara, nu a fost primită deoarece persoana care formulează cererea trebuie

să fie titulara dreptului subiectiv încălcat sau contestat, ori chiar

reclamanta afirmă că dreptul subiectiv ce face obiectul judecății este al

statului român și nu al său.

În cauză s-a

formulat și o cerere reconvențională de către Municipiul Timișoara și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara prin care au solicitat ca reclamanta să

înceteze lucrările de decopertare a solului pe care le efectuează pe terenul în

litigiu, sens în care au depus procesul - verbal de constatare și sancționare a

contravențiilor din 26 iulie 2007, prin care SC P. SA a fost sancționată

contravențional deoarece au fost executate lucrări parțiale de împrejmuire a

șantierului din Timișoara.

Din cuprinsul

procesului - verbal de constatare a contravenției nu a reieșit că reclamanta ar

fi efectuat lucrări de decopertare a terenului, astfel că se apreciază că

pârâții - reclamanți nu au dovedit efectuarea lucrărilor de decopertare, fiind

constată doar edificarea unei împrejmuiri, și nici nu s-au făcut dovezi cu

privire la identitatea terenurilor pe care au fost efectuate lucrările de

investiții ce face obiectul cauzei, cu terenul împrejmuit din Timișoara,

cartier Ghiroda Nouă, astfel că și această cerere a fost respinsă.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S., aceasta a fost

admisă deoarece, potrivit art. 112 C. proc. civ., reclamanta trebuia să arate

obiectul cererii și motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat cererea,

ori în cauză reclamanta a afirmat că statul român este proprietarul terenului

asupra căruia s-au efectuat lucrările de investiții speciale, și nu A.D.S.

De altfel, prin

contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003, așa cum a fost modificat prin

actul adițional din 31 ianuarie 2005 C.N.A.F.P. și nu A.D.S. a transmis dreptul

de exploatare a terenului amenajat pentru piscicultura către SC P. SA

Timișoara, astfel că A.D.S. nu mai are nici calitate de concedent.

Totodată, prin

Ordinul din 25 ianuarie 2010 al M.A.D.R. s-a aprobat protocolul de predare - preluare

a acțiunilor pe care A.D.S. le deținea la societățile cu profil piscicol și a

terenurilor amenajate pentru piscicultura.

S-a constatat

așadar că, atâta timp cât statul român este titular al dreptului de proprietate

asupra terenurilor amenajate pentru piscicultura și exploatate de SC P. SA,

acesta are calitate procesuală pasivă, și în consecință excepția lipsei

calității procesuale pasive a statului român a fost respinsă.

Referitor la

cererea reclamantei prin care a solicitat a se constata dreptul său de

proprietate asupra unor heleștee cu bazine de creștere, bazin de prematurare, bazine

de iernat și bazine de reproducere naturală, a unor diguri și canale,

tribunalul a reținut că, deși reclamanta a afirmat că acestea sunt bunuri

individual determinate și evidențiate în registrul de evidență a mijloacelor

fixe aflate în patrimoniul fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, nu a

înțeles să dovedească această afirmație.

Ca atare, cât

timp nu s-a făcut dovada că aceste lucrări de investiții, necesare exploatării

piscicole sunt bunuri care sunt inclus valoric în capitatul social de 35.331

lei menționat în anexa 1.3 a H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, cererea a

fost respinsă.

Urmare a

respingerii cererii de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei

asupra lucrărilor de amenajare în vederea exploatării piscicole a terenului

proprietatea statului român, a fost respinsă și cererea de rectificare a C.F. ale

localității Timișoara, județul Timiș.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâții Municipiul

Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Prin Decizia nr.

37 din 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții Municipiul Timișoara prin

primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr.

2503 pronunțată la data de 12 decembrie 2011 de Tribunalul Dâmbovița și s-a

admis apelul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva aceleiași sentințe și în

consecință, s-a schimbat în parte sentința în sensul că a fost anulată pentru

netimbrare cererea reconventională formulată de Consiliul Local Ghiroda și

Comuna Ghiroda prin Primar, s-a admis acțiunea precizată, s-a constatat că

reclamanta este proprietara construcțiilor înscrise în C.F. ale localității

Timișoara, jud. Timiș și s-a dispus rectificarea acestor cărți funciare în

sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei; s-au menținut

dispozițiile sentinței privitoare la respingerea cererii formulate de

Municipiul Timișoara și Consiliului Local al Municipiului Timișoara de obligare

a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului precum și de

respingerea excepțiilor invocate.

Referitor la

susținerile apelanților-pârâți, potrivit cărora judecătorul fondului în mod

greșit a respins cererea reconventională privind obligarea reclamantei-pârâte

de a sista lucrările de decopertare a solului, instanța de apel a arătat că în

mod just s-a apreciat de prima instanță că prin probatoriul administrat în

cauză nu s-a dovedit că reclamanta a efectuat lucrările a căror sistare o

solicită pârâții, cât timp din conținutul procesului-verbal din 26 iulie 2007,

nu rezultă decât că această societate a fost sancționată contravențional pentru

executarea unor lucrări parțiale de împrejmuire a șantierului din Timișoara și

nu pentru că ar fi efectuat lucrări de decopertare a solului pentru terenul

obiect al cauzei dedusă judecății.

Este adevărat,

așa cum susțin apelanții-pârâți, că potrivit art. 3 din Legea nr. 50/1991

privind autorizarea executării sistării lucrărilor de construcții, republicată

și modificată, este necesară obținerea autorizației de construire pentru

lucrările de îmbunătățiri funciare, pentru lucrări de excavări necesare

oricăror exploatări de suprafață sau subterane (lit. e)) precum și orice

lucrări sau amenajări cu caracter provizoriu necesare în vederea organizării

execuției lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate odată cu acestea (lit.

e)), însă atâta timp cât nu s-a dovedit că reclamanta a efectuat lucrările a

căror sistare o solicită pârâții, instanța de apel nu poate analiza

nelegalitatea pretinsă de apelanții-pârâți cu privire la sus menționatele

lucrări.

Mai mult decât

atât, faptul că astfel de intervenții ar putea să afecteze structura solului și

mediul natural, ar putea constitui obiect al analizei autorităților în domeniu,

care au rolul de a interveni în situații de natura celor pretinse de

pârâții-reclamanți.

Referitor la

apelul declarat de societatea reclamantă, instanța de apel a constatat că nu

este fondată susținerea potrivit căreia instanța de fond a încălcat principiul

rolului activ al judecătorului prin faptul că nu a stăruit în aflarea

adevărului în prezenta cauză, deoarece apreciază că în cauza dedusă judecății

instanței de fond nu i se poate imputa exercitarea defectuoasă ori

neexercitarea prerogativelor atribuite de legiuitor.

Faptul că

instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii apelate că reclamanta nu

și-a dovedit pretențiile cererii formulate, nu înseamnă că aceasta nu și-a

exercitat rolul activ prin faptul că nu a dispus completarea probatoriilor,

încălcând astfel dispozițiile imperative mai sus menționate.

Instanța de

apel a constatat că nici cea de-a doua critică a apelantei-reclamante,

privitoare la faptul că hotărârea nu îndeplinește cerințele impuse imperativ de

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece

în speță se punea problema îndeplinirii în cauză a condițiilor ce se impun

pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale, în

temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990, raportat la situația de fapt

ce rezultă din probele administrate în cauză, analiză pe care instanța de fond

a făcut-o, așa cum rezultă din motivarea sentinței.

De altfel,

motivarea instanței poate fi complinită de către instanța ierarhic superioară,

simpla motivare insuficientă neputând duce prin sine la modificarea hotărârii,

dacă soluția este legală.

Critica

apelantei-reclamante privitoare la modalitatea în care a fost soluționat fondul

cauzei dedusă judecății este întemeiată, având în vedere faptul că s-a dovedit

prin probele administrate în cauză că statul român a dobândit prin efectul

Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra

construcțiilor speciale, acte normative care au convertit dreptul de

administrare operativă în drept de proprietate.

Astfel, a

rezultat că reclamanta a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990, iar potrivit art.

7 alin. (1) și (2) din actul normativ „ pe data înființării societăților

comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. -

1.9. se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se

preiau de către societățile comerciale înființate".

Imobilele

deduse judecății erau individualizate în registrul de evidență al mijloacelor

fixe al întreprinderii Piscicole Timișoara, or potrivit dispozițiilor art. 16

din Legea nr. 15/1990 „Unitățile economice de stat, cu excepția celor care se

constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe

acțiuni sau societăți cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de

lege", iar potrivit art. 20 din același act normativ „Bunurile din

patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor

dobândite cu alt titlu".

Din

interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 rezultă că începând din

momentul transformării fiecăreia dintre fostele unități economice de stat în

societăți comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul

acestora a încetat și concomitent s-a născut ex lege dreptul de proprietate

privată al societății comerciale respective.

Ca urmare, s-a

apreciat că este justificată susținerea apelantei-reclamante, potrivit căreia

dreptul de administrare pe care întreprinderea Piscicola Timișoara l-a avut

asupra imobilelor în litigiu a fost transformat prin efectul legii în drept de

proprietate, situație juridică ce justifică includerea lor în capitalul social

la înființarea societății comerciale prin H.G. nr. 1353/1990.

Individualizarea

construcțiilor în litigiu s-a realizat din punct de vedere scriptic în

registrul de evidență a mijloacelor fixe, document legal care a stat la baza

înregistrărilor în evidența contabilă a bunurilor aflate în patrimoniul

întreprinderii Piscicole Timișoara și astfel, au trecut din patrimoniul

acesteia în patrimoniul SC P. SA, prin efectul actelor normative arătate

anterior, ele fiind incluse valoric în capitalul social de 35.331.000 lei

menționat în anexa nr. 1.3 a H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990.

Toate aceste

împrejurări au fost evidențiate și de expertul contabil desemnat în cauză la

întocmirea raportului de expertiză.

Individualizarea

faptică a acestor construcții a fost făcută de expertul topometru desemnat,

care a arătat că toate construcțiile ce formează obiect al prezentului litigiu

formează în fapt incinta Fermei Piscicole Timișoara - Ghiroda (din cadrul SC P.

SA), fiind edificate de Statul român în baza proiectelor de execuție din 1963,

1980 și 1984.

Pentru toate

considerentele expuse anterior, curtea de apel a constatat că este întemeiată

cererea apelantei-reclamante de constatare a dreptului său de proprietate

asupra construcțiilor speciale menționate în cuprinsul acțiunii, întrucât așa

cum s-a arătat anterior, aceasta a dovedit că statul român a fost proprietarul

lucrărilor de amenajare a terenului în vederea exploatării piscicole, a

dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 dreptul de

proprietate asupra construcțiilor speciale, acte normative care au convertit

dreptul de administrare operativă în drept de proprietate.

Cât privește

cererea de rectificare a cărților funciare corespunzătoare construcțiilor în

litigiu, curtea a apreciat că și aceasta este întemeiată, întrucât potrivit art.

33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 „în cazul în care cuprinsul cărții funciare

nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, se poate

cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia".

Potrivit alin.

(2) al aceluiași articol „prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea

sau menționarea înscrierii oricărei operațiuni, susceptibilă a face obiectul

unei înscrieri în cartea funciară".

Potrivit alin.

(4) „rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face . în caz de

litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă".

Având în vedere

că s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor,

curtea de apel a reținut aplicabilitatea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996,

întabularea imobilelor în cauză pe numele reclamantei corespunzând situației

juridice reale, care este în sensul că aceasta poate pretinde că este

proprietara imobilelor respective, în baza unui titlu de natură a produce

efecte juridice.

De asemenea,

instanța de apel a anulat pentru netimbrare cererea reconvențională formulată

de Consiliul Local Ghiroda și Comuna Ghiroda prin Primar, întrucât deși în mod

just, prin încheierea de ședință din data de 03 septembrie 2010 a Tribunalului

Timiș, s-a admis excepția netimbrarii capetelor de cerere din acțiunea

reconvențională privind obligarea reclamantei la încetarea lucrărilor de

decopertare și anularea cărților funciare noi, iar prin încheierea de ședință

din data de 10 decembrie 2010 a Tribunalului Timiș s-a admis excepția de

netimbrare privind capătul de cerere vizând evacuarea utilajelor existente pe

terenul înscris în C.F. Ghiroda, finalitatea acestor măsuri este aceea de

anulare a cererilor, odată cu pronunțarea hotărârii.

Pentru

considerentele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.,

curtea a respins ca nefondat apelul pârâților, a admis apelul reclamantei, a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea astfel cum a

fost precizată.

Restul

dispozițiilor privitoare la respingerea cererii formulate de Municipiul

Timișoara și Consiliului Local al Municipiului Timișoara de obligare a

reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului precum și de

respingerea excepțiilor invocate, au fost menținute.

Prin Decizia nr.

54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă

s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile

nr. 37 pronunțată la 16 mai 2012 de Curtea de Apel Ploiești formulată de

reclamanta SC P. SA.

În motivare, în

ceea ce privește petitul 1 al acțiunii precizate, respectiv omisiunea instanței

de judecată să se pronunțe în integralitate, respectiv să constate că Statul

Român a fost titularul dreptului de proprietate dobândit prin edificare asupra

construcțiilor speciale, instanța a reținut că este neîntemeiat.

Astfel, prin

decizia a cărei completare se solicită, instanța s-a pronunțat și a analizat

acest petit, fila 10 din decizie penultimul paragraf.

Referitor la

capătul de cerere privind omisiunea indicării titlului de dobândire a dreptului

de proprietate asupra construcțiilor speciale existente pe terenul amenajat

pentru piscicultura, proprietatea Statului Român, respectiv faptul că SC P. SA

a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 dreptul de

proprietate asupra construcțiilor speciale, instanța de apel l-a constatat, de

asemenea, ca neîntemeiat, deoarece în cuprinsul deciziei, respectiv fila 11

parag. 7, Curtea de Apel a analizat și s-a pronunțat pe acest aspect.

Referitor la

cererea petentei privind completarea hotărârii judecătorești în sensul de a

dispune rectificarea cărților funciare indicate în cerere și înscrierea

dreptului de proprietate al SC P. SA asupra construcțiilor speciale specifice

exploatării piscicole cu titlul „în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990",

conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică,

care constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătorești,

instanța de apel l-a respins.

Astfel, pe de o

parte, Curtea s-a pronunțat asupra cererii formulate, în sensul că a constatat

că petenta reclamantă este proprietara construcțiilor înscrise în cărțile

funciare menționate de petentă, iar pe de altă parte, în cuprinsul raportul de

expertiză sunt trecute, atât cărțile funciare, cât și numerele cadastrale ale imobilelor,

cuprinzând construcțiile speciale edificate, dar și terenurile care nu sunt în

proprietatea petentei, ci doar în concesionarea acesteia pe o perioadă de 49 de

ani, așa cum dreptul a fost intabulat în cartea funciară, și, pentru a nu se

produce o confuzie privind proprietatea terenului pe care sunt edificate

construcțiile intabulate, curtea a respins și acest capăt de cerere.

Împotriva Deciziei

nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă,

au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara - prin primar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Recurenții -

pârâți arată că în mod netemeinic și nelegal au fost respinse, atât cererea

reconvențională cât și apelul formulat împotriva hotărârii primei instanțe,

aceștia dovedind executarea lucrărilor ilegale prin procesul-verbal din 26

iulie 2007 depus la dosarul cauzei.

În ceea ce

privește apelul formulat de către reclamanta SC P. SA consideră că acesta în mod

netemeinic și nelegal a fost admis și a fost constatat dreptul de proprietate

al societății reclamante asupra construcțiilor speciale constând în heleștee,

diguri și canale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura,

proprietatea statului român și dispunând rectificarea cărților funciare mai sus

menționate, instanța de apel făcând o greșită interpretare a dispozițiilor

legale aplicabile în speță cât și a probatoriului administrat în cauză.

Arătă că nu

sunt întrunite condițiile necesare pentru a opera prezumția de proprietate

instituită de prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, text de lege potrivii

căruia „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea

acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu", în contextual în care

bunurile aflate în patrimonial unității economice de stat aveau regimul juridic

al proprietății de stat, acesta fiind unicul titular al dreptului de

proprietate, iar unitățile economice de stat aveau asupra bunurilor

inventariate și reevaluate în temeiul H.G. nr. 945/1990, dat în aplicarea Legii

nr. 15/1990, doar un drept de administrare.

Apreciază

opinia instanței de apel nelegală sub aspectul acordării dreptului de

proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990 atâta timp cât textul art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1990 nu distinge în privința bunurilor care au aparținut unei

întreprinderi de stat intrate în patrimoniul regiilor autonome și a

societăților comerciale în urma reorganizării acestora și în privința cărora

regia autonomă și societățile comerciale devin proprietare, nu toate elementele

patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de

către regiile economice și societățile comerciale, pot deveni proprietatea

regiilor autonome și a societăților comerciale.

Sub acest

aspect, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, instituie în

privința societăților comerciale excepția dobândirii în proprietate de către

acestea, a bunurilor care au aparținut fostelor unități economice de stat și

care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite

bunuri care datorită destinației acestora, uzului sau interesului public fac

obiectul proprietății publice a statului (sau a unităților administrativ

-teritoriale după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele

ale proprietății publice a unităților administrativ -teritoriale, după intrarea

în vigoare a Constituției României din anul 1991), și care au fost atribuite

societăților comerciale prin actul de înființare expres cu titlu de drept de

administrare, fiind necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora.

Este normal să fie așa deoarece nu există aici un mod de dobândire al dreptului

de proprietate într-unui din modurile reglementate de art. 644 - 645 C. civ.,

ele rămânând în continuare în proprietate publică.

Consideră că

instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 135 din Constituția

României, conform căruia .proprietatea publică aparține statului și unităților

administrativ-teritoriale", pe cale de consecință aceste bunuri nu pot fi

incluse în proprietatea privată a regiilor autonome și a societăților

comerciale. în prezent textul succint al art. 134 - 135 al Constituției prevede

că proprietatea este publică și privată (art. 136 alin. (1)), apoi că

proprietatea publică este garantată și ocrotită de lege și că ea aparține

statului și unităților administrativ-teritoriale (alin. (2)), ceea ce din

punctul de vedere al pârâtelor obligă instanța de judecată să facă o aplicare

selectivă a prevederilor art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziții care

prin raportare la "cele de mai sus apar ca fiind neconstituționale, iar

Legea nr. 15/1990, ca fiind în mare măsură desuetă".

Totodată arătă

că potrivit Statutului aflat la dosarul cauzei această societate a îmbrăcat

forma juridică a unei societăți pe acțiuni al cărui capital social era în

întregime subscris de Statul Român în calitate de acționar unic și astfel

rezultă că la data înființării acestor regii autonome, acestea dețineau,

asemeni societăților comerciale, aceste terenuri doar cu titlu de drept de

administrare operativă directă, nu era reglementat în regimul juridic anterior

anului 1990 iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu

detaliază mai concret în privința bunurilor asupra cărora regia autonomă devine

proprietară. De aici, rezidă că dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu

se poate realiza ope legis în lipsa unei proceduri concise și în faze

administrative precis determinate privind stabilirea și evaluarea acestor

terenuri, cu excepția bunurilor aparținând domeniului public, pe care oricum o

regie autonomă le are în administrare. Desigur dacă se pune problema unei

garantări mai largi a dreptului de proprietate și înainte de toate ocrotirea intereselor

terților care ar fi virtual lezate, să fie instituite și proceduri judiciare

prin căi de atac asemănătoare celor existente după legile fondului funciar,

însă, cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie realizabil în baza unui titlu,

nicidecum proprietatea nu ar putea fi operată doar prin efectul Legii nr. 15/1990,

chiar dacă dobândirea efectivă s-a produs prin intrarea în vigoare a acesteia.

Pentru formalizarea dreptului în evidențele de publicitate imobiliară

operațiunea în sine trebuie să se întemeieze pe un titlu emanat după o anumită

procedură.

Consideră că

hotărârea pronunțată de instanța de apel este nefondată atâta timp cât nu s-a

făcut dovada schimbării situației juridice și este evident faptul că dreptul de

proprietate aparține Statului sau unităților administrativ teritoriale așa cum

o stipulează în mod expres și dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție

precum și art. 1 din Legea nr. 213/1998.

Susțin că

legiuitorul nu a intervenit cu niciun act normativ, care să-i confere

reclamantei vreun drept, și astfel recurentele apreciază că nici instanța de

judecată nu-i poate da mai mult decât ceea ce a avut, iar dreptul de

administrare și dreptul de proprietate sunt într-o strânsă legătură, însă

legiuitorul arată că acestea nu sunt identice.

Recurenții

solicită instanței să constate că între titularul domeniului public, statul și

unitățile administrativ-teritoriale, pe de o parte, și beneficiarul dreptului

de administrare există raporturi de subordonare ierarhică, atribuirea dreptului

de administrare fiind realizată de către titularul domeniului public printr-un

act de putere, și anume un act administrativ cu caracter individual.

Susțin că

titularul dreptului de proprietate publică are un drept exclusiv și suveran de

apreciere cu privire la constituirea și respectiv încetarea dreptului de

administrare atâta timp cât titularul dreptului de proprietate are răspunderea

folosirii bunurilor publice în raport cu destinația acestora și în scopul

realizării interesului general al colectivităților naționale sau locale.

Subliniază faptul că dreptul de administrare este un drept real principal,

derivat din dreptul de proprietate publică, fiind opozabil celorlalte subiecte

de drept, persoane fizice și juridice, însă devine inopozabil titularilor

dreptului de proprietate publică respectiv statului și unităților

administrative.

Totodată, arătă

că, mai târziu, reclamanta a îmbrăcat forma unei societăți comerciale, aspect

foarte important și de care instanța nu a ținut seama, pronunțând hotărârea cu

încălcarea dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 15/1993, ce stipulează:

"Bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare, fiind

inalienabile potrivit art. 135 alin. (5) din Constituția României, se

evidențiază în mod distinct în patrimoniul regiei".

În cazurile în

care, potrivit legii, în patrimoniul regiilor autonome, reflectat în bilanț, nu

sunt cuprinse bunurile proprietate publică, evaluarea, evidențierea și

dimensionarea lor se face extracontabil, în temeiul normelor metodologice

aprobate de Guvern. "Dacă regiile autonome se reorganizează ca societăți

comerciale, bunurile proprietate publică nu vor putea fi aduse ca aport la

capitalul social al societății comerciale rezultate.'"

Prin urmare,

recurenții consideră că o aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990

este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Constituției României din anul

1991, întrucât nu se mai respectă prevederile constituționale referitoare la

regimul juridic al proprietății, care este garantat chiar și în favoarea

Statului Român, context în care apreciază hotărârea dată cu nesocotirea

supremației Constituției.

Față de

considerentele expuse, arată că prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

în cazul societăților comerciale, vin în contradicție cu dispozițiile art. 135

din Constituție, care arată că proprietatea publică aparține statului și

unităților administrativ teritoriale și că în regimul Legii nr. 213/1998 ea

poate fi dată în administrare și regiilor autonome, în condițiile în care la

momentul respectiv intimata era constituită sub forma unei societăți pe

acțiuni.

În concluzie,

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului declarat de pârâți și admiterea cererii reconvenționale

formulate de aceștia, precum și respingerea apelului declarat de reclamantă cu

consecința menținerii hotărârii primei instanțe prin care s-a respins acțiunea

reclamantei.

Împotriva Deciziei

nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă, a declarat recurs reclamanta SC P. SA Timișoara, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta -

reclamantă susține că instanța de apel era obligată prin dispozitivul hotărârii

judecătorești să soluționeze în concret toate cererile formulate cu privire la

obiectul procesului, să menționeze consecințele care decurg din soluția

admiterii acțiunii precizate, respectiv să indice toate mențiunile necesare

pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare.

Cu privire la

petitul 1 al acțiunii precizate, arată că instanța de judecată a omis să se

pronunțe în integralitate, în dispozitivul hotărârii. împrejurarea că a

analizat acest petit în considerente, după cum se reține în cuprinsul deciziei

atacate, nu echivalează cu pronunțarea asupra sa.

Întrucât

conform dispozițiilor legale mai sus citate, soluția asupra fiecărui capăt de

cerere trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii, analizarea acestora în

considerente nefiind suficientă, hotărârea judecătorească dată în cererea de

completare a dispozitivului este, din această perspectivă, nelegală.

Cu privire la

petitul 2 al acțiunii precizate, în cererea de completare a hotărârii

reclamanta a arătat că instanța de judecată a omis să indice, prin dispozitivul

hotărârii judecătorești, titlul de dobândire a dreptului de proprietate asupra

construcțiilor speciale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura,

proprietatea Statului român.

Instanța de

judecată a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, cu argumentul că

în cuprinsul deciziei, fila 11, parag. 7, a analizat și s-a pronunțat asupra

acestui aspect.

Consideră că

dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă toate mențiunile necesare în vederea

punerii sale în executare, motiv pentru care indicarea titlului de dobândire de

către societate a dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale și

anume Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 are consecințe juridice

esențiale. în contextul în care finalitatea litigiului este întabularea

dreptului de proprietate în cartea funciară, conform dispozițiilor art. 19 alin.

(1) parag. b lit. b) din Legea nr. 7/1996, în cuprinsul acesteia trebuie

înscris titlul de dobândire.

Astfel, în

considerarea faptului că ceea ce se execută și intră în puterea lucrului

judecat este dispozitivul hotărârii judecătorești, acesta trebuie să conțină

titlul de dobândire al dreptului de proprietate asupra construcțiilor, de către

societatea reclamantă.

Cu privire la

petitul 3 al acțiunii precizate, prin cererea de completare arată că a

solicitat ca instanța de judecată să completeze hotărârea judecătorească în

sensul de a dispune rectificarea cărților funciare și înscrierea dreptului de

proprietate al SC P. SA asupra construcțiilor specifice exploatării piscicole

cu titlul „în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990", conform concluziilor

Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte

integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătorești.

Din

considerentele hotărârii judecătorești rezultă fără putință de tăgadă că

Raportul de expertiză topografică a fost omologat de instanța de judecată (pag.

11 parag. 6), iar soluția instanței de apel este de admitere a apelului

declarat de reclamantă și admitere în integralitate a acțiunii precizate.

Instanța de

judecată respinge cererea de completare a hotărârii judecătorești cu privire la

petitul 3 și cu motivarea „pentru a nu se produce o confuzie privind

proprietatea terenului pe care sunt edificate construcțiile intabulate".

Astfel cum

rezultă din actele dosarului, recurenta - reclamantă susține că a formulat precizarea

de acțiune după efectuarea raportului de expertiză topografică, în considerarea

faptului că ulterior individualizării faptice a construcțiilor speciale care

formează obiect al litigiului, concluziile expertului topometru desemnat au

fost în sensul că doar o parte din construcțiile speciale sunt în prezent

înscrise în cărțile funciare (și anume în C.F. Timișoara), în celelalte 13

cărți funciare nu sunt evidențiate construcțiile speciale existente pe teren și

care au fost edificate de statul român, conform Proiectelor de execuție din 1963,

1980 și 1984.

În acest

context, pentru corelarea cuprinsului cărții funciare în privința înscrierii,

cu situația juridică reală, expertul topograf a întocmit un tabel intitulat „B.

Situația după edificarea construcțiilor" In concordanță cu care se impunea

a fi efectuată rectificarea cărților funciare.

Pentru acest

considerent arată că a solicitat să se constate, în prealabil, existența

construcțiilor speciale edificate pe terenurile proprietatea statului român,

respectiv că statul român a fost proprietarul respectivelor construcții cu

titlul edificare, ulterior să se constate că reclamanta a dobândit prin efectul

legilor menționate mai sus aceste construcții speciale, pentru ca, consecutiv,

să se dispună rectificarea cărților funciare în sensul înscrierii dreptului de

proprietate al reclamantei conform concluziilor Raportului de expertiză

judiciară tehnică topografică, care urma să constituie parte integrantă cu

dispozitivul hotărârii judecătorești.

Apreciază că,

în speță, nu se poate reține că s-ar fi produs o confuzie dacă s-ar fi

menționat în dispozitiv „cu titlul" în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr.

1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară

topografică, care constituie parte integrantă a dispozitivului hotărârii

judecătorești, „întrucât reclamanta deține un drept de concesiune asupra

terenului, aspect ce rezultă în mod neechivoc din cărțile funciare, dreptul de

proprietate urmând a fi întabulat exclusiv asupra construcțiilor speciale.

Recurenta -

reclamantă SC P. SA Timișoara a formulat, se asemenea, întâmpinare prin care a

invocat excepția nulității cu privire la motivul de recurs care vizează

respingerea apelului pârâților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara - prin primar și excepția lipsei de interes cu privire la

motivul de recurs care vizează admiterea, de către instanța de apel a apelului

declarat de reclamantă, cu consecința admiterii acțiunii precizate a

reclamantei.

În ședința

publică din 22 mai 2013, recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara a invocat

excepția necompetenței funcționale a Secției a ll-a civilă a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în raport de obiectul cererii de chemare în judecată,

conform susținerilor de la acel termen și notelor de ședință formulate.

Recurenta -

reclamantă SC P. SA Timișoara a formulat și cerere de soluționare pe cale

separată a celor două recursuri existente în cauză îndreptate împotriva Deciziei

nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă, respectiv împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de

aceeași curte de apel.

Prin notele de

ședință depuse la dosar recurenta -reclamantă SC P. SA Timișoara a invocat și

excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.F.P., susținând că a fost

clarificat cadrul procesual prin Precizarea de acțiune depusă pentru termenul

de judecată din 14 ianuarie 2011 în fața Tribunalului Timiș, prin urmare

poziția procesuală a C.N.A.F.P. a fost preluată în cauză de A.D.S., respectiv A.N.P.A.,

care figurează în calitate de pârâte.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de recurs, de

susținerile din întâmpinări și excepțiile invocate constată următoarele:

Cu privire la

excepția necompetenței materiale a secției a ll-a civile a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, invocată de reclamantă, se constată că astfel cum afirmă

chiar reclamanta în notele de ședință depuse la filele 68 - 71 „obiectul

juridic al acțiunii precizate îl constituie constatarea dreptului de

proprietate asupra unor construcții speciale aflate în patrimoniul subscrisei,

prin convertirea dreptului de administrare operativă a fostei întreprinderi

Piscicola Timișoara și rectificarea cărților funciare în sensul înscrierii

dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale amplasate pe terenul

proprietatea statului român".

În temeiul art.

224 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind C. civ. și al art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat

Hotărârea din 22 septembrie 2011, pentru modificarea și completarea

Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, hotărârea care stipulează expres la pct. 1 că art. 2,

alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

„Înalta Curte

de Casație și Justiție este organizată în 4 secții, secția I civilă, secția a

ll-a civilă, secția penală și secția de contencios administrativ și fiscal".

Prin aceeași

hotărâre, din 2011, s-a adoptat și Anexa nr. 1, privind organizarea activității

celor două secții civile și s-a stabilit că începând cu data de 1 octombrie

2011 în cadrul secției a ll-a civilă, funcționează 7 complete specializate

pentru soluționarea dosarelor având ca obiect raporturile juridice privind societățile

comerciale, raporturile juridice dintre profesioniști, obligațiile născute din

legi speciale și altele.

Astfel fiind,

având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă un raport juridic privind

societățile comerciale și că recursul a fost înregistrat la data de 5 octombrie

2012, este evident că secției a ll-a civilă, îi revine competența materială a

soluționării recursului și în consecință excepția invocată de reclamanta -

recurentă este nefondată și urmează a fi respinsă.

Referitor la

cererea reclamantei - recurente de a se soluționa mai întâi recursul declarat

de ea și apoi recursul formulat de pârâții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara - prin Primar, se constată că este nelegală,

și urmează a fi respinsă, deoarece reclamanta nu a indicat un temei de drept în

baza căruia a făcut cererea și, de altfel nici nu putea să-l indice, căci nu

există o dispoziție legală care să stipuleze o ordine de soluționare a mai

multor recursuri ce formează obiectul aceluiași dosar. Dimpotrivă, în speță

obiectul recursului formulat de pârâți îl constituie Decizia nr. 37/2012 prin

care s-a soluționat fondul cauzei, în timp ce obiectul recursului reclamantei

îl constituie Decizia nr. 54/2012 prin care s-a soluționat, în sensul

respingerii, cererea reclamantei privind completarea dispozitivului Deciziei nr.

37/2012 și în consecință, este evident că potrivit principiului accesorium

sequitur principale, în raport de soluția care se va adopta cu privire la

menținerea, modificarea sau casarea deciziei prin care s-a soluționat cauza pe

fond, urmează a fi (doar în cazul menținerii acestei decizii) analizate

motivele de recurs având ca obiect completarea dispozitivului.

În ceea ce

privește excepțiile lipsei de interes a recursului declarat de pârâți și a

lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.F.P., invocate de reclamantă, Înalta

Curte constată că prin acțiunea înregistrată la 9 mai 2007 pe rolul

Judecătoriei Timișoara, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată:

1.- C.A.F.P.

2.- Consiliul

Local al comunei Ghiroda

3.- Comuna

Ghiroda reprezentată prin Primar

4.- Consiliul

Local al Municipiului Timișoara

5.- Municipiul

Timișoara reprezentat prin Primar.

Deci reclamanta

a stabilit, în mod legal, prin cererea de chemare în judecată, cadrul

procesual, indicând părțile cu care înțelege să se judece, după care, în recurs

invocă excepția lipsei de interes sau a calității procesuale tocmai a

persoanelor juridice pe care le chemase în judecată și în consecință este

evident că aceste excepții nu necesită a fi analizate și vor fi respinse,

deoarece odată stabilit cadrul procesual, la cererea reclamantei, acesta este

evident că nu mai poate fi modificat în recurs, datorită conduitei procesuale

ambigue și nelegale pe care a adoptat-o aceeași reclamantă.

Și excepția

nulității recursului declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara - prin Primar, invocată de reclamantă,

urmează a fi respinsă, ca nefondată, deoarece, din lectura lui, se constată că,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în motivarea

recursului se face referire la interpretarea greșită a actului dedus judecății

precum și la aplicarea greșită a legii de către curtea de apel, și că din

considerentele lui, criticile se încadrează în dispozițiile legale precitate și

urmează a fi analizate.

Potrivit

principiului accesorium sequitur principale și în raport de considerentele

expuse mai sus, înalta Curte examinând recursul formulat de pârâți, constată că

reclamanta SC P. SA Timișoara, a luat ființă în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 1353

din 27 decembrie 1990, privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni

în industria alimentară (statul român fiind acționar unic), că urmare a

desființării întreprinderii Piscicole Timișoara.

În motivarea

acțiunii reclamanta precizează că este succesoarea în drepturi a fostei

întreprinderi Piscicole Timișoara, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și

(2) din H.G. nr. 1353/1990 care stipulează că pe data înființării societăților

comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. -

1.9 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se

preiau de către societățile comerciale înființate.

De asemenea,

reclamanta susține că potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea societăților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale, dreptul de administrare operativă pe care fostele unități

economice socialiste de stat l-au avut asupra bunurilor care le-au fost

repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste de stat a fost

convertit în drept de proprietate conform dispozițiilor art. 20, precitat și în

consecință, dreptul de administrare operativă pe care întreprinderea Piscicolă

Timișoara l-a avut asupra imobilelor: 32 de heleștee crescătorie pește, 10

bazine de prematurare, 3 bazine de reproducere naturală, canal betonat pentru

alimentare cu apă și bazin regulator debit, a fost transformat, prin efectul

legii, în drept de proprietate, situație juridică ce a justificat includerea

lor în Situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în

patrimoniul unității economice de stat cu valorile rămase actualizate la

categoria I, document contabil care a stat la baza determinării valorii

patrimoniului fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, devenit valoarea

capitalului social al SC P. SA.

La data de 24

martie 2008, reclamanta solicită introducerea în cauză în calitate de pârât a

Statului Român, reprezentat prin M.F.P., precizându-și acțiunea în sensul că

Statul Român este proprietarul terenului pe care se află construite imobilele

și că în cărțile funciare, titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor

apare Statul Român, în administrarea C.N.A.F.P., conform Legii nr. 213/1998

privind bunurile proprietate publică și Legii nr. 268/2001 privind privatizarea

societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietatea publică

și privată a statului, cu destinație agricolă și înființarea A.D.S., precum și

Ordinul M.A.P.D.R. din 2004 și din 2005.

Așadar, din

motivarea acțiunii și precizarea acesteia, rezultă că reclamanta recunoaște că

dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se află construcțiile ce

formează obiectul acțiunii și distinct de acesta și dreptul de proprietate

asupra construcțiilor aparține statului român, iar întreprinderea Piscicolă

Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor, și în

consecință succesoarea în drepturi a întreprinderii Piscicole Timișoara,

reclamanta, nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate

de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare asupra

construcțiilor și în consecință autorul nu poate transmite succesorului mai

multe drepturi sau drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului

nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse haberet sau mai concis,

nemo dat quod non habet.

Este

necontestat faptul că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990

activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către

societățile de stat înființate și că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

prevede expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, însă conform raționamentului expus mai sus, atât timp

cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcțiilor

este evident că și succesoarea acesteia, reclamanta va dobândi un drept similar

și anume un drept de administrare.

În concluzie,

reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu cel care

l-a avut autoarea ei și în consecință reclamanta nu este îndrituită să

considere că deși autoarea a avut un drept de administrare, reclamantei i s-a

transmis un drept de proprietate.

Construcțiile

care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidență a

mijloacelor fixe al fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, după care au fost

incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe și operațiuni

juridico - contabile se efectuează în temeiul unor dispoziții legale referitoare

la disciplinarea financiar - contabilă a persoanei juridice, însă nu pot

constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că motivele de recurs formulate de pârâți sunt întemeiate, în

cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să

dispună admiterea recursului, modificarea, în parte, a Deciziei nr. 37/2012 în

sensul că se va respinge, ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P. SA

împotriva sentinței civile nr. 2503/2011, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția

civilă, care va fi menținută întrucât este legală.

În raport de

soluția adoptată, prin care s-a menținut hotărârea privind respingerea acțiunii

reclamantei, recursul reclamantei împotriva Deciziei nr. 54/2012 privind

limitarea dispozitivului deciziei desființate pe fond urmează a fi respins, ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte va

dispune, de asemenea, păstrarea celorlalte dispoziții ale Deciziei nr. 37/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția necompetenței funcționale a secției a ll-a civilă, a Înaltei Curți de

Casație și Justiție invocată de recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara.

Respinge

cererea de soluționare separată a recursurilor formulate de reclamanta SC P. SA

Timișoara și de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara - prin primar.

Respinge

excepțiile nulității și lipsei de interes a recursului declarat pârâții

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin primar

invocate de recurenta -reclamantă SC P. SA Timișoara.

Respinge

excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.F.P. invocată de recurenta

- reclamantă SC P. SA Timișoara.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA Timișoara împotriva Deciziei

nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă.

Admite recursul

declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara - prin primar împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Modifică în

parte decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta SC P. SA Timișoara

Împotriva

sentinței civile nr. 2503 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița, pe care o menține.

Păstrează, în

rest, celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.