ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3917/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 mai 2007 și precizată ulterior, reclamanta SC P. SA a solicitat a se constata dreptul său de proprietate asupra construcțiilor constând în heleștee cu bazine de creștere, bazine de prematurare, bazine de iernat și bazine reproducere naturală, diguri și canale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea statului român, terenuri înscrise în C.F. ale localității Timișoara, județul Timiș, să se rectifice aceste cărți funciare, să se înscrie dreptul de proprietate al reclamantei și să se constate că statul român a fost titularul dreptului de proprietate dobândit prin edificarea asupra construcțiilor mai sus arătate.

Prin sentința civilă nr. 2503 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea formulată de Municipiul Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului, a respins excepția lipsei calității procesuale active a Comunei Ghiroda și a Consiliului Local Ghiroda ca fiind rămasă fără obiect. Prin aceeași sentință a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S. și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român. Acțiunea așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC P. SA, a fost respinsă, tribunalul reținând că reclamanta, SC P. SA Timișoara s-a înființat prin H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, statul fiind acționar unic și proprietar al terenurilor pe care și-a desfășurat activitatea societatea.

Cu toate acestea, cererea reclamantei prin care a solicitat a se constata că statul român a fost proprietarul lucrărilor de amenajare a terenului în vederea exploatării piscicole, care au provenit de la întreprinderea Piscicolă Timișoara, nu a fost primită deoarece persoana care formulează cererea trebuie să fie titulara dreptului subiectiv încălcat sau contestat, ori chiar reclamanta afirmă că dreptul subiectiv ce face obiectul judecății este al statului român și nu al său.

În cauză s-a formulat și o cerere reconvențională de către Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin care au solicitat ca reclamanta să înceteze lucrările de decopertare a solului pe care le efectuează pe terenul în litigiu, sens în care au depus procesul - verbal de constatare și sancționare a contravențiilor din 26 iulie 2007, prin care SC P. SA a fost sancționată contravențional deoarece au fost executate lucrări parțiale de împrejmuire a șantierului din Timișoara.

Din cuprinsul procesului - verbal de constatare a contravenției nu a reieșit că reclamanta ar fi efectuat lucrări de decopertare a terenului, astfel că se apreciază că pârâții - reclamanți nu au dovedit efectuarea lucrărilor de decopertare, fiind constată doar edificarea unei împrejmuiri, și nici nu s-au făcut dovezi cu privire la identitatea terenurilor pe care au fost efectuate lucrările de investiții ce face obiectul cauzei, cu terenul împrejmuit din Timișoara, cartier Ghiroda Nouă, astfel că și această cerere a fost respinsă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S., aceasta a fost admisă deoarece, potrivit art. 112 C. proc. civ., reclamanta trebuia să arate obiectul cererii și motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat cererea, ori în cauză reclamanta a afirmat că statul român este proprietarul terenului asupra căruia s-au efectuat lucrările de investiții speciale, și nu A.D.S.

De altfel, prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003, așa cum a fost modificat prin actul adițional din 31 ianuarie 2005 C.N.A.F.P. și nu A.D.S. a transmis dreptul de exploatare a terenului amenajat pentru piscicultura către SC P. SA Timișoara, astfel că A.D.S. nu mai are nici calitate de concedent. Totodată, prin Ordinul din 25 ianuarie 2010 al M.A.D.R. s-a aprobat protocolul de predare - preluare a acțiunilor pe care A.D.S. le deținea la societățile cu profil piscicol și a terenurilor amenajate pentru piscicultura. S-a constatat așadar că, atâta timp cât statul român este titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor amenajate pentru piscicultura și exploatate de SC P. SA, acesta are calitate procesuală pasivă, și în consecință excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român a fost respinsă.

Referitor la cererea reclamantei prin care a solicitat a se constata dreptul său de proprietate asupra unor heleștee cu bazine de creștere, bazin de prematurare, bazine de iernat și bazine de reproducere naturală, a unor diguri și canale, tribunalul a reținut că, deși reclamanta a afirmat că acestea sunt bunuri individual determinate și evidențiate în registrul de evidență a mijloacelor fixe aflate în patrimoniul fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, nu a înțeles să dovedească această afirmație. Ca atare, cât timp nu s-a făcut dovada că aceste lucrări de investiții, necesare exploatării piscicole sunt bunuri care sunt inclus valoric în capitatul social de 35.331 lei menționat în anexa 1.3 a H.G.

nr. 1353 din 27 decembrie 1990, cererea a fost respinsă. Urmare a respingerii cererii de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra lucrărilor de amenajare în vederea exploatării piscicole a terenului proprietatea statului român, a fost respinsă și cererea de rectificare a C.F. ale localității Timișoara, județul Timiș. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Prin Decizia nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 2503 pronunțată la data de 12 decembrie 2011 de Tribunalul Dâmbovița și s-a admis apelul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva aceleiași sentințe și în consecință, s-a schimbat în parte sentința în sensul că a fost anulată pentru netimbrare cererea reconventională formulată de Consiliul Local Ghiroda și Comuna Ghiroda prin Primar, s-a admis acțiunea precizată, s-a constatat că reclamanta este proprietara construcțiilor înscrise în C.F.

ale localității Timișoara, jud. Timiș și s-a dispus rectificarea acestor cărți funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei; s-au menținut dispozițiile sentinței privitoare la respingerea cererii formulate de Municipiul Timișoara și Consiliului Local al Municipiului Timișoara de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului precum și de respingerea excepțiilor invocate.

Referitor la susținerile apelanților-pârâți, potrivit cărora judecătorul fondului în mod greșit a respins cererea reconventională privind obligarea reclamantei-pârâte de a sista lucrările de decopertare a solului, instanța de apel a arătat că în mod just s-a apreciat de prima instanță că prin probatoriul administrat în cauză nu s-a dovedit că reclamanta a efectuat lucrările a căror sistare o solicită pârâții, cât timp din conținutul procesului-verbal din 26 iulie 2007, nu rezultă decât că această societate a fost sancționată contravențional pentru executarea unor lucrări parțiale de împrejmuire a șantierului din Timișoara și nu pentru că ar fi efectuat lucrări de decopertare a solului pentru terenul obiect al cauzei dedusă judecății.

Este adevărat, așa cum susțin apelanții-pârâți, că potrivit art. 3 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării sistării lucrărilor de construcții, republicată și modificată, este necesară obținerea autorizației de construire pentru lucrările de îmbunătățiri funciare, pentru lucrări de excavări necesare oricăror exploatări de suprafață sau subterane (lit. e)) precum și orice lucrări sau amenajări cu caracter provizoriu necesare în vederea organizării execuției lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate odată cu acestea (lit. e)), însă atâta timp cât nu s-a dovedit că reclamanta a efectuat lucrările a căror sistare o solicită pârâții, instanța de apel nu poate analiza nelegalitatea pretinsă de apelanții-pârâți cu privire la sus menționatele lucrări.

Mai mult decât atât, faptul că astfel de intervenții ar putea să afecteze structura solului și mediul natural, ar putea constitui obiect al analizei autorităților în domeniu, care au rolul de a interveni în situații de natura celor pretinse de pârâții-reclamanți. Referitor la apelul declarat de societatea reclamantă, instanța de apel a constatat că nu este fondată susținerea potrivit căreia instanța de fond a încălcat principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că nu a stăruit în aflarea adevărului în prezenta cauză, deoarece apreciază că în cauza dedusă judecății instanței de fond nu i se poate imputa exercitarea defectuoasă ori neexercitarea prerogativelor atribuite de legiuitor.

Faptul că instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii apelate că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile cererii formulate, nu înseamnă că aceasta nu și-a exercitat rolul activ prin faptul că nu a dispus completarea probatoriilor, încălcând astfel dispozițiile imperative mai sus menționate. Instanța de apel a constatat că nici cea de-a doua critică a apelantei-reclamante, privitoare la faptul că hotărârea nu îndeplinește cerințele impuse imperativ de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece în speță se punea problema îndeplinirii în cauză a condițiilor ce se impun pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale, în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 1353/1990, raportat la situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, analiză pe care instanța de fond a făcut-o, așa cum rezultă din motivarea sentinței. De altfel, motivarea instanței poate fi complinită de către instanța ierarhic superioară, simpla motivare insuficientă neputând duce prin sine la modificarea hotărârii, dacă soluția este legală. Critica apelantei-reclamante privitoare la modalitatea în care a fost soluționat fondul cauzei dedusă judecății este întemeiată, având în vedere faptul că s-a dovedit prin probele administrate în cauză că statul român a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, acte normative care au convertit dreptul de administrare operativă în drept de proprietate.

Astfel, a rezultat că reclamanta a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990, iar potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din actul normativ „ pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. - 1.9.

se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate". Imobilele deduse judecății erau individualizate în registrul de evidență al mijloacelor fixe al întreprinderii Piscicole Timișoara, or potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 15/1990 „Unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege", iar potrivit art. 20 din același act normativ „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Din interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 rezultă că începând din momentul transformării fiecăreia dintre fostele unități economice de stat în societăți comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a încetat și concomitent s-a născut ex lege dreptul de proprietate privată al societății comerciale respective.

Ca urmare, s-a apreciat că este justificată susținerea apelantei-reclamante, potrivit căreia dreptul de administrare pe care întreprinderea Piscicola Timișoara l-a avut asupra imobilelor în litigiu a fost transformat prin efectul legii în drept de proprietate, situație juridică ce justifică includerea lor în capitalul social la înființarea societății comerciale prin H.G. nr. 1353/1990. Individualizarea construcțiilor în litigiu s-a realizat din punct de vedere scriptic în registrul de evidență a mijloacelor fixe, document legal care a stat la baza înregistrărilor în evidența contabilă a bunurilor aflate în patrimoniul întreprinderii Piscicole Timișoara și astfel, au trecut din patrimoniul acesteia în patrimoniul SC P. SA, prin efectul actelor normative arătate anterior, ele fiind incluse valoric în capitalul social de 35.331.000 lei menționat în anexa nr. 1.3 a H.G.

nr. 1353 din 27 decembrie 1990. Toate aceste împrejurări au fost evidențiate și de expertul contabil desemnat în cauză la întocmirea raportului de expertiză. Individualizarea faptică a acestor construcții a fost făcută de expertul topometru desemnat, care a arătat că toate construcțiile ce formează obiect al prezentului litigiu formează în fapt incinta Fermei Piscicole Timișoara - Ghiroda (din cadrul SC P. SA), fiind edificate de Statul român în baza proiectelor de execuție din 1963, 1980 și 1984. Pentru toate considerentele expuse anterior, curtea de apel a constatat că este întemeiată cererea apelantei-reclamante de constatare a dreptului său de proprietate asupra construcțiilor speciale menționate în cuprinsul acțiunii, întrucât așa cum s-a arătat anterior, aceasta a dovedit că statul român a fost proprietarul lucrărilor de amenajare a terenului în vederea exploatării piscicole, a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, acte normative care au convertit dreptul de administrare operativă în drept de proprietate.

Cât privește cererea de rectificare a cărților funciare corespunzătoare construcțiilor în litigiu, curtea a apreciat că și aceasta este întemeiată, întrucât potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 „în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia". Potrivit alin. (2) al aceluiași articol „prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau menționarea înscrierii oricărei operațiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară". Potrivit alin. (4) „rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face . în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă". Având în vedere că s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor, curtea de apel a reținut aplicabilitatea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, întabularea imobilelor în cauză pe numele reclamantei corespunzând situației juridice reale, care este în sensul că aceasta poate pretinde că este proprietara imobilelor respective, în baza unui titlu de natură a produce efecte juridice.

De asemenea, instanța de apel a anulat pentru netimbrare cererea reconvențională formulată de Consiliul Local Ghiroda și Comuna Ghiroda prin Primar, întrucât deși în mod just, prin încheierea de ședință din data de 03 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, s-a admis excepția netimbrarii capetelor de cerere din acțiunea reconvențională privind obligarea reclamantei la încetarea lucrărilor de decopertare și anularea cărților funciare noi, iar prin încheierea de ședință din data de 10 decembrie 2010 a Tribunalului Timiș s-a admis excepția de netimbrare privind capătul de cerere vizând evacuarea utilajelor existente pe terenul înscris în C.F. Ghiroda, finalitatea acestor măsuri este aceea de anulare a cererilor, odată cu pronunțarea hotărârii.

Pentru considerentele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., curtea a respins ca nefondat apelul pârâților, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea astfel cum a fost precizată. Restul dispozițiilor privitoare la respingerea cererii formulate de Municipiul Timișoara și Consiliului Local al Municipiului Timișoara de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului precum și de respingerea excepțiilor invocate, au fost menținute. Prin Decizia nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 37 pronunțată la 16 mai 2012 de Curtea de Apel Ploiești formulată de reclamanta SC P. SA.

În motivare, în ceea ce privește petitul 1 al acțiunii precizate, respectiv omisiunea instanței de judecată să se pronunțe în integralitate, respectiv să constate că Statul Român a fost titularul dreptului de proprietate dobândit prin edificare asupra construcțiilor speciale, instanța a reținut că este neîntemeiat. Astfel, prin decizia a cărei completare se solicită, instanța s-a pronunțat și a analizat acest petit, fila 10 din decizie penultimul paragraf. Referitor la capătul de cerere privind omisiunea indicării titlului de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea Statului Român, respectiv faptul că SC P. SA a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, instanța de apel l-a constatat, de asemenea, ca neîntemeiat, deoarece în cuprinsul deciziei, respectiv fila 11 parag. 7, Curtea de Apel a analizat și s-a pronunțat pe acest aspect. Referitor la cererea petentei privind completarea hotărârii judecătorești în sensul de a dispune rectificarea cărților funciare indicate în cerere și înscrierea dreptului de proprietate al SC P. SA asupra construcțiilor speciale specifice exploatării piscicole cu titlul „în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătorești, instanța de apel l-a respins.

Astfel, pe de o parte, Curtea s-a pronunțat asupra cererii formulate, în sensul că a constatat că petenta reclamantă este proprietara construcțiilor înscrise în cărțile funciare menționate de petentă, iar pe de altă parte, în cuprinsul raportul de expertiză sunt trecute, atât cărțile funciare, cât și numerele cadastrale ale imobilelor, cuprinzând construcțiile speciale edificate, dar și terenurile care nu sunt în proprietatea petentei, ci doar în concesionarea acesteia pe o perioadă de 49 de ani, așa cum dreptul a fost intabulat în cartea funciară, și, pentru a nu se produce o confuzie privind proprietatea terenului pe care sunt edificate construcțiile intabulate, curtea a respins și acest capăt de cerere.

Împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin primar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenții - pârâți arată că în mod netemeinic și nelegal au fost respinse, atât cererea reconvențională cât și apelul formulat împotriva hotărârii primei instanțe, aceștia dovedind executarea lucrărilor ilegale prin procesul-verbal din 26 iulie 2007 depus la dosarul cauzei.

În ceea ce privește apelul formulat de către reclamanta SC P. SA consideră că acesta în mod netemeinic și nelegal a fost admis și a fost constatat dreptul de proprietate al societății reclamante asupra construcțiilor speciale constând în heleștee, diguri și canale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea statului român și dispunând rectificarea cărților funciare mai sus menționate, instanța de apel făcând o greșită interpretare a dispozițiilor legale aplicabile în speță cât și a probatoriului administrat în cauză.

Arătă că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru a opera prezumția de proprietate instituită de prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, text de lege potrivii căruia „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu", în contextual în care bunurile aflate în patrimonial unității economice de stat aveau regimul juridic al proprietății de stat, acesta fiind unicul titular al dreptului de proprietate, iar unitățile economice de stat aveau asupra bunurilor inventariate și reevaluate în temeiul H.G. nr. 945/1990, dat în aplicarea Legii nr. 15/1990, doar un drept de administrare.

Apreciază opinia instanței de apel nelegală sub aspectul acordării dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990 atâta timp cât textul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu distinge în privința bunurilor care au aparținut unei întreprinderi de stat intrate în patrimoniul regiilor autonome și a societăților comerciale în urma reorganizării acestora și în privința cărora regia autonomă și societățile comerciale devin proprietare, nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către regiile economice și societățile comerciale, pot deveni proprietatea regiilor autonome și a societăților comerciale.

Sub acest aspect, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, instituie în privința societăților comerciale excepția dobândirii în proprietate de către acestea, a bunurilor care au aparținut fostelor unități economice de stat și care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care datorită destinației acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietății publice a statului (sau a unităților administrativ -teritoriale după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele ale proprietății publice a unităților administrativ -teritoriale, după intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991), și care au fost atribuite societăților comerciale prin actul de înființare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora.

Este normal să fie așa deoarece nu există aici un mod de dobândire al dreptului de proprietate într-unui din modurile reglementate de art. 644 - 645 C. civ., ele rămânând în continuare în proprietate publică. Consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 135 din Constituția României, conform căruia .proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale", pe cale de consecință aceste bunuri nu pot fi incluse în proprietatea privată a regiilor autonome și a societăților comerciale.

în prezent textul succint al art. 134 - 135 al Constituției prevede că proprietatea este publică și privată (art. 136 alin. (1)), apoi că proprietatea publică este garantată și ocrotită de lege și că ea aparține statului și unităților administrativ-teritoriale (alin. (2)), ceea ce din punctul de vedere al pârâtelor obligă instanța de judecată să facă o aplicare selectivă a prevederilor art. 5 și 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziții care prin raportare la "cele de mai sus apar ca fiind neconstituționale, iar Legea nr. 15/1990, ca fiind în mare măsură desuetă". Totodată arătă că potrivit Statutului aflat la dosarul cauzei această societate a îmbrăcat forma juridică a unei societăți pe acțiuni al cărui capital social era în întregime subscris de Statul Român în calitate de acționar unic și astfel rezultă că la data înființării acestor regii autonome, acestea dețineau, asemeni societăților comerciale, aceste terenuri doar cu titlu de drept de administrare operativă directă, nu era reglementat în regimul juridic anterior anului 1990 iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu detaliază mai concret în privința bunurilor asupra cărora regia autonomă devine proprietară.

De aici, rezidă că dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu se poate realiza ope legis în lipsa unei proceduri concise și în faze administrative precis determinate privind stabilirea și evaluarea acestor terenuri, cu excepția bunurilor aparținând domeniului public, pe care oricum o regie autonomă le are în administrare. Desigur dacă se pune problema unei garantări mai largi a dreptului de proprietate și înainte de toate ocrotirea intereselor terților care ar fi virtual lezate, să fie instituite și proceduri judiciare prin căi de atac asemănătoare celor existente după legile fondului funciar, însă, cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie realizabil în baza unui titlu, nicidecum proprietatea nu ar putea fi operată doar prin efectul Legii nr. 15/1990, chiar dacă dobândirea efectivă s-a produs prin intrarea în vigoare a acesteia.

Pentru formalizarea dreptului în evidențele de publicitate imobiliară operațiunea în sine trebuie să se întemeieze pe un titlu emanat după o anumită procedură. Consideră că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nefondată atâta timp cât nu s-a făcut dovada schimbării situației juridice și este evident faptul că dreptul de proprietate aparține Statului sau unităților administrativ teritoriale așa cum o stipulează în mod expres și dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție precum și art. 1 din Legea nr. 213/1998. Susțin că legiuitorul nu a intervenit cu niciun act normativ, care să-i confere reclamantei vreun drept, și astfel recurentele apreciază că nici instanța de judecată nu-i poate da mai mult decât ceea ce a avut, iar dreptul de administrare și dreptul de proprietate sunt într-o strânsă legătură, însă legiuitorul arată că acestea nu sunt identice.

Recurenții solicită instanței să constate că între titularul domeniului public, statul și unitățile administrativ-teritoriale, pe de o parte, și beneficiarul dreptului de administrare există raporturi de subordonare ierarhică, atribuirea dreptului de administrare fiind realizată de către titularul domeniului public printr-un act de putere, și anume un act administrativ cu caracter individual. Susțin că titularul dreptului de proprietate publică are un drept exclusiv și suveran de apreciere cu privire la constituirea și respectiv încetarea dreptului de administrare atâta timp cât titularul dreptului de proprietate are răspunderea folosirii bunurilor publice în raport cu destinația acestora și în scopul realizării interesului general al colectivităților naționale sau locale.

Subliniază faptul că dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, fiind opozabil celorlalte subiecte de drept, persoane fizice și juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică respectiv statului și unităților administrative. Totodată, arătă că, mai târziu, reclamanta a îmbrăcat forma unei societăți comerciale, aspect foarte important și de care instanța nu a ținut seama, pronunțând hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din O.G.

nr. 15/1993, ce stipulează: "Bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare, fiind inalienabile potrivit art. 135 alin. (5) din Constituția României, se evidențiază în mod distinct în patrimoniul regiei". În cazurile în care, potrivit legii, în patrimoniul regiilor autonome, reflectat în bilanț, nu sunt cuprinse bunurile proprietate publică, evaluarea, evidențierea și dimensionarea lor se face extracontabil, în temeiul normelor metodologice aprobate de Guvern.

"Dacă regiile autonome se reorganizează ca societăți comerciale, bunurile proprietate publică nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social al societății comerciale rezultate.'" Prin urmare, recurenții consideră că o aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991, întrucât nu se mai respectă prevederile constituționale referitoare la regimul juridic al proprietății, care este garantat chiar și în favoarea Statului Român, context în care apreciază hotărârea dată cu nesocotirea supremației Constituției.

Față de considerentele expuse, arată că prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în cazul societăților comerciale, vin în contradicție cu dispozițiile art. 135 din Constituție, care arată că proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ teritoriale și că în regimul Legii nr. 213/1998 ea poate fi dată în administrare și regiilor autonome, în condițiile în care la momentul respectiv intimata era constituită sub forma unei societăți pe acțiuni. În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâți și admiterea cererii reconvenționale formulate de aceștia, precum și respingerea apelului declarat de reclamantă cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe prin care s-a respins acțiunea reclamantei.

Împotriva Deciziei nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta SC P. SA Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta - reclamantă susține că instanța de apel era obligată prin dispozitivul hotărârii judecătorești să soluționeze în concret toate cererile formulate cu privire la obiectul procesului, să menționeze consecințele care decurg din soluția admiterii acțiunii precizate, respectiv să indice toate mențiunile necesare pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare. Cu privire la petitul 1 al acțiunii precizate, arată că instanța de judecată a omis să se pronunțe în integralitate, în dispozitivul hotărârii.

împrejurarea că a analizat acest petit în considerente, după cum se reține în cuprinsul deciziei atacate, nu echivalează cu pronunțarea asupra sa. Întrucât conform dispozițiilor legale mai sus citate, soluția asupra fiecărui capăt de cerere trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii, analizarea acestora în considerente nefiind suficientă, hotărârea judecătorească dată în cererea de completare a dispozitivului este, din această perspectivă, nelegală. Cu privire la petitul 2 al acțiunii precizate, în cererea de completare a hotărârii reclamanta a arătat că instanța de judecată a omis să indice, prin dispozitivul hotărârii judecătorești, titlul de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea Statului român.

Instanța de judecată a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, cu argumentul că în cuprinsul deciziei, fila 11, parag. 7, a analizat și s-a pronunțat asupra acestui aspect. Consideră că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă toate mențiunile necesare în vederea punerii sale în executare, motiv pentru care indicarea titlului de dobândire de către societate a dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale și anume Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990 are consecințe juridice esențiale. în contextul în care finalitatea litigiului este întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, conform dispozițiilor art. 19 alin. (1) parag. b lit. b) din Legea nr. 7/1996, în cuprinsul acesteia trebuie înscris titlul de dobândire.

Astfel, în considerarea faptului că ceea ce se execută și intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii judecătorești, acesta trebuie să conțină titlul de dobândire al dreptului de proprietate asupra construcțiilor, de către societatea reclamantă. Cu privire la petitul 3 al acțiunii precizate, prin cererea de completare arată că a solicitat ca instanța de judecată să completeze hotărârea judecătorească în sensul de a dispune rectificarea cărților funciare și înscrierea dreptului de proprietate al SC P. SA asupra construcțiilor specifice exploatării piscicole cu titlul „în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătorești.

Din considerentele hotărârii judecătorești rezultă fără putință de tăgadă că Raportul de expertiză topografică a fost omologat de instanța de judecată (pag. 11 parag. 6), iar soluția instanței de apel este de admitere a apelului declarat de reclamantă și admitere în integralitate a acțiunii precizate.

Instanța de judecată respinge cererea de completare a hotărârii judecătorești cu privire la petitul 3 și cu motivarea „pentru a nu se produce o confuzie privind proprietatea terenului pe care sunt edificate construcțiile intabulate". Astfel cum rezultă din actele dosarului, recurenta - reclamantă susține că a formulat precizarea de acțiune după efectuarea raportului de expertiză topografică, în considerarea faptului că ulterior individualizării faptice a construcțiilor speciale care formează obiect al litigiului, concluziile expertului topometru desemnat au fost în sensul că doar o parte din construcțiile speciale sunt în prezent înscrise în cărțile funciare (și anume în C.F.

Timișoara), în celelalte 13 cărți funciare nu sunt evidențiate construcțiile speciale existente pe teren și care au fost edificate de statul român, conform Proiectelor de execuție din 1963, 1980 și 1984. În acest context, pentru corelarea cuprinsului cărții funciare în privința înscrierii, cu situația juridică reală, expertul topograf a întocmit un tabel intitulat „B. Situația după edificarea construcțiilor" In concordanță cu care se impunea a fi efectuată rectificarea cărților funciare.

Pentru acest considerent arată că a solicitat să se constate, în prealabil, existența construcțiilor speciale edificate pe terenurile proprietatea statului român, respectiv că statul român a fost proprietarul respectivelor construcții cu titlul edificare, ulterior să se constate că reclamanta a dobândit prin efectul legilor menționate mai sus aceste construcții speciale, pentru ca, consecutiv, să se dispună rectificarea cărților funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei conform concluziilor Raportului de expertiză judiciară tehnică topografică, care urma să constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătorești. Apreciază că, în speță, nu se poate reține că s-ar fi produs o confuzie dacă s-ar fi menționat în dispozitiv „cu titlul" în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte integrantă a dispozitivului hotărârii judecătorești, „întrucât reclamanta deține un drept de concesiune asupra terenului, aspect ce rezultă în mod neechivoc din cărțile funciare, dreptul de proprietate urmând a fi întabulat exclusiv asupra construcțiilor speciale. Recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara a formulat, se asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cu privire la motivul de recurs care vizează respingerea apelului pârâților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin primar și excepția lipsei de interes cu privire la motivul de recurs care vizează admiterea, de către instanța de apel a apelului declarat de reclamantă, cu consecința admiterii acțiunii precizate a reclamantei.

În ședința publică din 22 mai 2013, recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara a invocat excepția necompetenței funcționale a Secției a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, conform susținerilor de la acel termen și notelor de ședință formulate. Recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara a formulat și cerere de soluționare pe cale separată a celor două recursuri existente în cauză îndreptate împotriva Deciziei nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, respectiv împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de aceeași curte de apel.

Prin notele de ședință depuse la dosar recurenta -reclamantă SC P. SA Timișoara a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.F.P., susținând că a fost clarificat cadrul procesual prin Precizarea de acțiune depusă pentru termenul de judecată din 14 ianuarie 2011 în fața Tribunalului Timiș, prin urmare poziția procesuală a C.N.A.F.P. a fost preluată în cauză de A.D.S., respectiv A.N.P.A., care figurează în calitate de pârâte.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de recurs, de susținerile din întâmpinări și excepțiile invocate constată următoarele: Cu privire la excepția necompetenței materiale a secției a ll-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamantă, se constată că astfel cum afirmă chiar reclamanta în notele de ședință depuse la filele 68 - 71 „obiectul juridic al acțiunii precizate îl constituie constatarea dreptului de proprietate asupra unor construcții speciale aflate în patrimoniul subscrisei, prin convertirea dreptului de administrare operativă a fostei întreprinderi Piscicola Timișoara și rectificarea cărților funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale amplasate pe terenul proprietatea statului român". În temeiul art. 224 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

și al art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat Hotărârea din 22 septembrie 2011, pentru modificarea și completarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea care stipulează expres la pct. 1 că art. 2, alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții, secția I civilă, secția a ll-a civilă, secția penală și secția de contencios administrativ și fiscal". Prin aceeași hotărâre, din 2011, s-a adoptat și Anexa nr. 1, privind organizarea activității celor două secții civile și s-a stabilit că începând cu data de 1 octombrie 2011 în cadrul secției a ll-a civilă, funcționează 7 complete specializate pentru soluționarea dosarelor având ca obiect raporturile juridice privind societățile comerciale, raporturile juridice dintre profesioniști, obligațiile născute din legi speciale și altele.

Astfel fiind, având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă un raport juridic privind societățile comerciale și că recursul a fost înregistrat la data de 5 octombrie 2012, este evident că secției a ll-a civilă, îi revine competența materială a soluționării recursului și în consecință excepția invocată de reclamanta - recurentă este nefondată și urmează a fi respinsă. Referitor la cererea reclamantei - recurente de a se soluționa mai întâi recursul declarat de ea și apoi recursul formulat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin Primar, se constată că este nelegală, și urmează a fi respinsă, deoarece reclamanta nu a indicat un temei de drept în baza căruia a făcut cererea și, de altfel nici nu putea să-l indice, căci nu există o dispoziție legală care să stipuleze o ordine de soluționare a mai multor recursuri ce formează obiectul aceluiași dosar.

Dimpotrivă, în speță obiectul recursului formulat de pârâți îl constituie Decizia nr. 37/2012 prin care s-a soluționat fondul cauzei, în timp ce obiectul recursului reclamantei îl constituie Decizia nr. 54/2012 prin care s-a soluționat, în sensul respingerii, cererea reclamantei privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 37/2012 și în consecință, este evident că potrivit principiului accesorium sequitur principale, în raport de soluția care se va adopta cu privire la menținerea, modificarea sau casarea deciziei prin care s-a soluționat cauza pe fond, urmează a fi (doar în cazul menținerii acestei decizii) analizate motivele de recurs având ca obiect completarea dispozitivului.

În ceea ce privește excepțiile lipsei de interes a recursului declarat de pârâți și a lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.F.P., invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că prin acțiunea înregistrată la 9 mai 2007 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată: 1.- C.A.F.P. 2.- Consiliul Local al comunei Ghiroda 3.- Comuna Ghiroda reprezentată prin Primar 4.- Consiliul Local al Municipiului Timișoara 5.- Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar.

Deci reclamanta a stabilit, în mod legal, prin cererea de chemare în judecată, cadrul procesual, indicând părțile cu care înțelege să se judece, după care, în recurs invocă excepția lipsei de interes sau a calității procesuale tocmai a persoanelor juridice pe care le chemase în judecată și în consecință este evident că aceste excepții nu necesită a fi analizate și vor fi respinse, deoarece odată stabilit cadrul procesual, la cererea reclamantei, acesta este evident că nu mai poate fi modificat în recurs, datorită conduitei procesuale ambigue și nelegale pe care a adoptat-o aceeași reclamantă. Și excepția nulității recursului declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin Primar, invocată de reclamantă, urmează a fi respinsă, ca nefondată, deoarece, din lectura lui, se constată că, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., în motivarea recursului se face referire la interpretarea greșită a actului dedus judecății precum și la aplicarea greșită a legii de către curtea de apel, și că din considerentele lui, criticile se încadrează în dispozițiile legale precitate și urmează a fi analizate. Potrivit principiului accesorium sequitur principale și în raport de considerentele expuse mai sus, înalta Curte examinând recursul formulat de pârâți, constată că reclamanta SC P. SA Timișoara, a luat ființă în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industria alimentară (statul român fiind acționar unic), că urmare a desființării întreprinderii Piscicole Timișoara.

În motivarea acțiunii reclamanta precizează că este succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990 care stipulează că pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. - 1.9 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate.

De asemenea, reclamanta susține că potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea societăților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, dreptul de administrare operativă pe care fostele unități economice socialiste de stat l-au avut asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste de stat a fost convertit în drept de proprietate conform dispozițiilor art. 20, precitat și în consecință, dreptul de administrare operativă pe care întreprinderea Piscicolă Timișoara l-a avut asupra imobilelor: 32 de heleștee crescătorie pește, 10 bazine de prematurare, 3 bazine de reproducere naturală, canal betonat pentru alimentare cu apă și bazin regulator debit, a fost transformat, prin efectul legii, în drept de proprietate, situație juridică ce a justificat includerea lor în Situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul unității economice de stat cu valorile rămase actualizate la categoria I, document contabil care a stat la baza determinării valorii patrimoniului fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, devenit valoarea capitalului social al SC P. SA.

La data de 24 martie 2008, reclamanta solicită introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român, reprezentat prin M.F.P., precizându-și acțiunea în sensul că Statul Român este proprietarul terenului pe care se află construite imobilele și că în cărțile funciare, titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor apare Statul Român, în administrarea C.N.A.F.P., conform Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietatea publică și privată a statului, cu destinație agricolă și înființarea A.D.S., precum și Ordinul M.A.P.D.R.

din 2004 și din 2005. Așadar, din motivarea acțiunii și precizarea acesteia, rezultă că reclamanta recunoaște că dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se află construcțiile ce formează obiectul acțiunii și distinct de acesta și dreptul de proprietate asupra construcțiilor aparține statului român, iar întreprinderea Piscicolă Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor, și în consecință succesoarea în drepturi a întreprinderii Piscicole Timișoara, reclamanta, nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare asupra construcțiilor și în consecință autorul nu poate transmite succesorului mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse haberet sau mai concis, nemo dat quod non habet.

Este necontestat faptul că potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990 activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile de stat înființate și că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, însă conform raționamentului expus mai sus, atât timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcțiilor este evident că și succesoarea acesteia, reclamanta va dobândi un drept similar și anume un drept de administrare. În concluzie, reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu cel care l-a avut autoarea ei și în consecință reclamanta nu este îndrituită să considere că deși autoarea a avut un drept de administrare, reclamantei i s-a transmis un drept de proprietate.

Construcțiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei întreprinderi Piscicole Timișoara, după care au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe și operațiuni juridico - contabile se efectuează în temeiul unor dispoziții legale referitoare la disciplinarea financiar - contabilă a persoanei juridice, însă nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate. Astfel fiind, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de pârâți sunt întemeiate, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

urmează să dispună admiterea recursului, modificarea, în parte, a Deciziei nr. 37/2012 în sensul că se va respinge, ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 2503/2011, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, care va fi menținută întrucât este legală. În raport de soluția adoptată, prin care s-a menținut hotărârea privind respingerea acțiunii reclamantei, recursul reclamantei împotriva Deciziei nr. 54/2012 privind limitarea dispozitivului deciziei desființate pe fond urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va dispune, de asemenea, păstrarea celorlalte dispoziții ale Deciziei nr. 37/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția necompetenței funcționale a secției a ll-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara. Respinge cererea de soluționare separată a recursurilor formulate de reclamanta SC P. SA Timișoara și de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin primar. Respinge excepțiile nulității și lipsei de interes a recursului declarat pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin primar invocate de recurenta -reclamantă SC P. SA Timișoara. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.F.P. invocată de recurenta - reclamantă SC P. SA Timișoara.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA Timișoara împotriva Deciziei nr. 54 din 21 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. Admite recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara - prin primar împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC P. SA Timișoara Împotriva sentinței civile nr. 2503 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, pe care o menține. Păstrează, în rest, celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.