ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1993/2017

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 16 octombrie 2017, sub nr. x/1/2017, contestatoarea S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, anularea deciziei nr. 1092 din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., contestatoarea a arătat că, potrivit textului legal menționat, hotărârile judecătorești pronunțate în recurs sunt susceptibile de a fi anulate pe calea contestației în anulare atunci când dezlegarea dată căii de atac este rezultatul unei erori materiale.

Aceste norme juridice persuadează ideea că intenția legiuitorului este aceea de a conferi subiecților procesuali aflați în ipoteza particularizată legislativ de norma legală enunțată un mijloc judiciar eficient pentru a obține, pe calea contestației în anulare, o nouă judecată atunci când hotărârea dată în finalul căii de atac a recursului este rezultatul unei greșeli materiale.

Astfel cum s-a subliniat atât în doctrina juridică, cât și în practica judiciară, pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestație în anulare, în înțelesul art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe și să poată fi sesizată în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluția a cărei anulare se cere. Ca urmare, eroarea trebuie să fie evidentă, urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Greșeala materială se apreciază astfel în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii, fiind de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

A mai arătat contestatoarea că, în practica judiciară recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 645 din 17 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) s-a reținut că neobservarea unor înscrisuri esențiale aflate la dosarul cauzei intră în noțiunea de greșeală materială, întrucât sunt erori evidente (care rezultă din înscrisurile aflate la dispoziția instanței de recurs la momentul pronunțării) și esențiale (întrucât în lipsa acestora soluția instanței de recurs ar fi fost alta).

Principiile generale privind admisibilitatea unei căi extraordinare de atac au fost reiterate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mitrea c. României (hotărârea din data de 29 iulie 2008), în sensul că, deși principiul securității raporturilor juridice impune exigența unei certitudini legale, totuși dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal conduce spre concluzia că cerințele unei certitudini legale nu sunt absolute, iar Curtea recomandă redeschiderea unei proceduri judiciare ca fiind compatibilă cu textul Convenției în circumstanțe denumite defecte fundamentale ale hotărârii.

În acest context doctrinar și jurisprudențial, statuările instanței de recurs care au fundamentat soluția au drept premisă neobservarea existenței unor înscrisuri esențiale aflate la dosar.

Instanța de control judiciar a conchis, în esență, că integralitatea construcțiilor speciale deduse judecății se află în prezent în proprietatea statului, situație de drept derivată din aplicarea prevederilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 268/2001, motiv pentru care nu puteau fi incluse în capitalul social al societății comerciale reclamante, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

A susținut contestatoarea că, independent de faptul că instanța de judecată nu a analizat cu acuratețe conținutul cărților funciare din care rezultă că imobilele - construcții speciale nu sunt înscrise în CF Sacoșu Turcesc, care confirmă dreptul de proprietate al statului român, nu au fost observate următoarelor înscrisuri: 1) H.G. nr. 1353/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industria alimentară - din care rezultă (Anexa 1.3 poziția 24) că societatea S.C. A. S.A. s-a înființat prin acest act normativ cu un capital social de 35.331.000 ROL, incluzând valoric toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul întreprinderii Piscicola Timișoara, deci și construcțiile speciale aparținând fermei Sacoșu Turcesc; 2) raportul de expertiză contabilă judiciară - răspunsul la Obiectivul nr. 1 și Obiectivul nr. 2 care atestă că toate construcțiile speciale deduse judecății au fost inventariate conform art. 17 din Legea nr. 15/1990 și incluse în capitalul social al societății la înființarea acesteia; 3) Lista bunurilor selectate după număr x, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de reglementare și control a activelor statului, aflată la fila 37, vol. I dosar și 4) Protocolul de colaborare x din 06 septembrie 2007, încheiat între Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Agenția Domeniilor Statului, privind întocmirea documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate publică și privată a statului asupra terenurilor aflate în administrarea ADS (aflat la fila 39 dosar), din care rezultă că intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor terenuri cu destinație agricolă se face în baza Legii nr. 268/2001.

În opinia contestatoarei, înscrisurile menționate sunt esențiale și au o importanță decisivă asupra raționamentului juridic și asupra configurării perimetrului legislativ aplicabil în speță, iar observarea lor ar fi condus la pronunțarea unei soluții diferite.

Astfel, înscrisurile menționate și neobservate de instanța de recurs atestă că la data înființării societății, în temeiul H.G. nr. 1353/1990, și consecutiv adoptării de către legiuitor a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, toate construcțiile speciale deduse judecății se aflau incluse în patrimoniul reclamantei și au avut proiecție valorică în capitalul social al acesteia.

Drept urmare, dreptul de proprietate al statului român asupra terenurilor constituit prin efectul Legii nr. 268/2001 nu putea să se repercuteze negativ în sensul anihilării dreptului de proprietate al reclamantei asupra "bunurilor" reprezentate de construcțiile speciale deținute în patrimoniu prin efectul actelor normative în baza cărora aceasta s-a înființat.

Mai mult, prin demersul judiciar de față, reclamanta a apelat la concursul instanței de judecată pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești care avea ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate dobândit ex lege, având caracter declarativ de drepturi, nu constitutiv, considerent pentru care legea aplicabilă era cea de la data nașterii acestui drept (art. 20 din Legea nr. 15/1990), conform principiului tempus regit actum și nu o lege ulterioară (Legea nr. 268/2001) care nu poate retroactiva.

În plus, atunci când a reținut în sarcina instanței de apel că nu a motivat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești care au statuat asupra dreptului de proprietate al reclamantei asupra altor active din același patrimoniu unic al acesteia, instanța de recurs a omis să observe ea însăși aceste hotărâri pentru a putea face o apreciere și a emite o judecată proprie asupra incidenței prezumției absolute a lucrului judecat în cauză.

A conchis contestatoarea că, din argumentele dezvoltate, rezultă în mod evident că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale grave, decurgând din neobservarea unor înscrisuri esențiale aflate la dosar, motiv pentru care a solicitat admiterea contestației în anulare și acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, ca fiind neîntemeiată, și respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată.

Deși a fost legal citată, intimata Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură nu a depus întâmpinare și nu a învederat Înaltei Curți excepțiile și apărările sale.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 RON, achitată cu chitanța nr. x, seria x din 6 decembrie 2017.

În această fază procesuală nu au fost administrate probe noi.

Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată că nu este fondată și urmează să o respingă pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, la data de 30 ianuarie 2013, sub nr. x/30/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, solicitând instanței să constate că Întreprinderea Piscicolă Timișoara, antecesoarea reclamantei, a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcțiilor speciale constând în heleșteie, diguri și canale edificate pe terenul amenajat pentru piscicultură înscrise în CF  Sacoșu Turcesc; să se constate că reclamanta a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990, dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale mai sus individualizate; să se dispună rectificarea cărților funciare mai sus indicate și înscrierea dreptului de proprietate al S.C. A. S.A. cu titlul "conform Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990" asupra construcțiilor speciale specifice exploatării piscicole, în fiecare din cărțile funciare menționate.

În motivarea cererii, s-a arătat că S.C. A. S.A. a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990 privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentară, ca succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara, de la care a preluat, conform Anexei 1.3 poziția 24, capitalul social inițial stabilit prin hotărârea de guvern menționată, în baza bilanțului contabil de la data de 30 septembrie 1990, în cuantum de 35.331.000 RON, incluzând toate mijloacele fixe aflate în patrimoniul B. Timișoara.

Imobilele deduse judecății au fost incluse în patrimoniul B., aceasta având un drept de administrare operativă, drept specific pe care fostele unități economice socialiste îl dețineau asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietății socialiste de stat. Ulterior privatizării societății comerciale în anul 2002, toate aceste mijloace fixe au fost supuse unor ample lucrări de investiții, modernizări și reamenajări, efectuate din fondurile acționarului majoritar al societății.

Prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei S.C. A. S.A. a fost convertit în drept de proprietate prin efectul legii.

În ceea ce privește terenurile pe care este amplasată Ferma Piscicolă Sacoșu Turcesc, s-a arătat că acestea se află în proprietatea Statului Român și în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură; terenul aferent Fermei Piscicole Sacoșu Turcesc a fost concesionat către S.C. A. S.A. prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat cu fosta A.D.S., în calitate de concedent. În prezent, succesoarea în drepturi și obligații a A.D.S. este Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, care are înscris în cărțile funciare aferente fermei un drept de administrare asupra terenului. Prin contractul de concesiune menționat s-a dat naștere unui drept real de folosință al societății reclamante asupra terenului concesionat pentru o perioadă de 49 de ani, care a fost și el înscris în cărțile funciare aferente fermei piscicole.

Prin încheierea de ședință din data de 30 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2013, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a II-a civile și a fost trimisă cauza, spre soluționare, secției I civile a Tribunalului Timiș, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/30/2013*.

La termenul din 19 ianuarie 2016, reclamanta a depus precizare prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale din precizarea de acțiune depusă pentru termenul din 11 noiembrie 2015, în sensul consemnării HE 680 în loc de HE 768 referitor la CF Sacoșu -Turcesc, iar la termenul din 08 septembrie 2015, Tribunalul Timiș a respins, ca fiind tardivă, completarea de acțiune formulată de reclamantă și depusă la fila 362 dosar volumul I.

Prin sentința civilă nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunțată în dosar nr. x/2013*, Tribunalul Timiș a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A., invocată de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, și cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că există identitate între reclamantă și subiectul activ al raportului juridic litigios, prima fiind succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi de stat, de la care pretinde că a obținut, prin efectul legii, dreptul de proprietate asupra construcțiilor care constituie obiectul material în cauză.

Pe fond, tribunalul a reținut, din probele administrate, faptul că terenurile pe care este amplasată Ferma Piscicolă Sacoșu Turcesc se află în proprietatea Statului Român și în administrarea Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultura. Terenul aferent Fermei Piscicole Sacoșu Turcesc a fost concesionat către S.C. A. S.A. prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 încheiat cu fosta A.D.S., în calitate de concedentă. În prezent, succesoarea în drepturi și obligații a A.D.S. este Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura, care are înscris în cărțile funciare aferente fermei un drept de administrare asupra terenului.

Este adevărat că, în vederea transformării unităților economice de stat în societăți comerciale, prin art. 19 din Legea nr. 15/1990, s-a dispus inventarierea și evaluarea patrimoniului respectivelor unități economice, în condițiile stabilite prin hotărâre a guvernului, iar valoarea bunurilor din patrimoniul unităților economice, astfel determinată, a constituit capitalul social inițial al societăților comerciale înființate, deținut integral de statul român și vărsat în întregime la data constituirii acestuia.

Cu toate acestea, reclamanta nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare asupra construcțiilor și, în consecință, autorul nu poate transmite mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului nemo dat quod non habet.

În acest sens, dar contrar celor susținute de reclamantă, sunt dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990, care prevăd că "pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1 - 1.9 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate (...)".

Este de necontestat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile de stat înființate și că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, însă atât timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcțiilor, este evident că și succesoarea acesteia, reclamanta, va dobândi un drept similar, adică un drept de administrare, astfel încât reclamanta nu este îndrituită să considere că, deși autoarea sa a avut un drept de administrare, i s-a transmis un drept de proprietate.

Susținerea reclamantei în sensul că din interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 rezultă că, începând din momentul transformării fiecăreia dintre fostele unități economice de stat în societăți comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a încetat și, concomitent, s-a născut ex lege dreptul de proprietate privată al societății comerciale respective, astfel că prin efectul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15 din 07 august 1990, dreptul de administrare operativă al antecesoarei S.C. A. S.A. a fost convertit în drept de proprietate, nu a fost primită de tribunal.

Cu referire la construcții s-a reținut că au fost înscrise în Registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara, așa cum rezultă din înscrisurile depuse în probațiune și din raportul de expertiză în specialitatea construcții, iar ulterior au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe și operațiuni juridico-contabile se efectuează în temeiul unor dispoziții legale referitoare la disciplina financiar-contabilă a persoanei juridice, astfel că nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate.

Nu a fost găsită fondată nici susținerea reclamantei în sensul că punerea în aplicare a reglementărilor Legii nr. 15/1990 a avut ca urmare transformarea ireversibilă a dreptului de proprietate socialistă de stat în drept de proprietate ai căror titulari sunt societățile comerciale, tribunalul reținând că, potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990, pentru ca bunurile din patrimoniul societății să fie considerate proprietatea sa, este necesar să existe un titlu de dobândire în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin decizia nr. 170 din data de 6 iunie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată precizată, a constatat că Întreprinderea Piscicolă Timișoara (antecesoarea reclamantei) a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcțiilor speciale constând în heleșteie, diguri și canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultură, că reclamanta S.C. A. S.A. a dobândit, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, constând în heleșteie, diguri și canale, edificate pe terenurile amenajate pentru piscicultură individualizate, construcții specifice exploatării piscicole, a autorizat reclamanta să se adreseze biroului de carte funciară în vederea înscrierii dreptului de proprietate astfel dobândit asupra construcțiilor descrise anterior, cu titlu Legea nr. 15/1990, și i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 65.872,86 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel, în opinie majoritară, a reținut, în ceea ce privește fondul acțiunii precizate, calitatea reclamantei S.C. A. S.A. de succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara, ca societate comercială pe acțiuni, înființată prin H.G. nr. 1.353/1990 privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentară și împrejurarea că a fost probată cerința preluării activului și pasivului societății desființate, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțate în soluționarea unor acțiuni similare, privind alte bunuri evidențiate în patrimoniul antecesoarei reclamantei, potrivit bilanțului contabil întocmit la data de 30 septembrie 1990.

În cuprinsul acestor hotărâri judecătorești s-a reținut că "reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de succesoare în drepturi a fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara și în baza art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, a preluat activul și pasivul fostei unități de stat, în baza bilanțului întocmit la data de 30.09.1990", și că, "în baza disp. art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Legea nr. 15/1990, a operat transmisiunea dreptului de proprietate asupra spațiului arătat din patrimoniul Statului, în cel al reclamantei", "dreptul de proprietate intrând în patrimoniul reclamantei de la data înființării sale, prin H.G. nr. 1353/1990".

Curtea de apel a constatat că spațiile comerciale și construcțiile aparținând Fermei Banloc, care au făcut obiectul unor litigii anterioare, au fost deținute de reclamanta S.C. A. S.A. în temeiul acelorași hotărâri de guvern și acelorași înscrisuri invocate și în prezentul litigiu, regimul lor juridic fiind identic, astfel că se impune concluzia că statuările jurisdicționale redate în cuprinsul hotărârilor judecătorești arătate, date în litigii anterioare, se manifestă cu caracter absolut, impunându-se și în cauza de față, ca efect pozitiv al puterii lucru judecat, cu precădere, în ceea ce privește natura dreptului preluat de aceasta în patrimoniu de la antecesoarea sa, în temeiul Legii nr. 15/1990, și asupra construcțiilor pe care aceasta le-a deținut, aspecte care nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, fără a se aduce atingere puterii de lucru judecat, față de prevederile imperative ale art. 1200 pct. 4 coroborate cu alin. (2) al art. 1202, ambele din C. civ. de la 1864.

Ca atare, curtea de apel a constatat că se impune a se verifica dacă, asupra construcțiilor în litigiu, antecesoarea în drepturi a reclamantei, ca și unitate economică de stat, a deținut efectiv în patrimoniu un drept de administrare operativă sau directă.

Astfel, s-a reținut că potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă judiciară amenajările piscicole, reprezentate de heleșteie, diguri, iazuri, canale, sunt definite prin O.U.G. nr. 23/2008 și sunt cuprinse în categoria construcțiilor speciale, conform H.G. nr. 2139/2004. Amenajările în litigiu sunt incluse ca mijloace fixe, cu numere de inventar, în registrele și balanțele de verificare, precum și în bilanțul contabil din 30 septembrie 1990, cuprinzând un număr de patru poziții cu o valoare totală de 3.565.968 RON, și sunt evidențiate în contabilitatea fostei întreprinderi sub denumirea de amenajare piscicolă, compartimentare heleșteie, dalare diguri și canal aducțiune. Construcțiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara, conform înscrisurilor depuse în probațiune și raportului de expertiză, ulterior fiind incluse în capitalul social al reclamantei.

Curtea de apel a reținut că reclamanta a devenit beneficiara transformării dreptului de administrare operativă al antecesoarei sale într-un drept de proprietate în temeiul legii, dispozițiile art. 19 și 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 făcând obiectul mai multor decizii ale Curții Constituționale.

Astfel, prin decizia nr. 250 din 18 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 746/2011, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile legale sus-menționate se integrează în realitate în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care l-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat.

Prin aceeași decizie s-a reținut că dispozițiile art. 19 au doar caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului și evaluarea capitalului social în condițiile stabilite prin hotărâre de guvern și, în consecință, nu aduc atingere garanțiilor constituționale ale dreptului de proprietate.

Considerentele tribunalului, în sensul că temeiul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei nu îl pot constitui evidențele și operațiunile juridico-contabile, au fost înlăturate de curtea de apel, ca nefondate, apreciindu-se că nu aceste evidențe și operațiuni constituie fundamentul dreptului de proprietate invocat de reclamantă, ci dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, coroborate cu prevederile H.G. nr. 1353/1990. Aceste evidențe au fost verificate și de expertul tehnic, pentru a se evalua îndeplinirea condițiilor de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text de lege indicat de reclamantă ca fiind baza dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcțiilor speciale. Acest articol nu face referire în cuprinsul său la transmiterea unui drept identic cu cel pe care l-a avut antecesoarea sa, ci se referă la proprietatea bunurilor din patrimoniul societății comerciale înființate, ceea ce presupune o convertire a dreptului de administrare operativă pe care fosta unitate economică de stat l-a avut asupra acestor bunuri.

Or, în cauză s-a făcut dovada existenței în patrimoniul fostei unități economice de stat a unui drept de administrare operativă sau directă asupra imobilelor descrise în acțiune, adică acele construcții speciale din cadrul fermei Sacoșu Turcesc sub forma heleșteielor, digurilor, canalelor și drumurilor de incintă, întrucât terenurile pe care acestea sunt amplasate sunt în proprietatea Statului Român și în administrarea A.N.P.A., fiind concesionate de reclamantă în baza contractului nr. x din 20 ianuarie 2003.

Pentru aceste considerente, reținând că bunurile în discuție erau incluse în patrimoniul societății la data de 30 septembrie 1990, față de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990, curtea de apel, în opinie majoritară, a apreciat că apelul este fondat.

În opinia separată s-a motivat că reclamanta nu poate pretinde dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor speciale, întrucât autorul său nu poate transmite mai mult decât are, în raport de principiul nemo dat quod non habet iar dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 invocate de reclamantă în susținerea acțiunii, conform cărora bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, nu sunt incidente cauzei.

Faptul că respectivele construcții ce constituie obiectul litigiului au fost înscrise în Registrul de evidență a mijloacelor fixe ale antecesoarei reclamantei și au fost incluse ulterior în capitalul social al reclamantei, nu-i conferă acesteia dreptul de proprietate asupra acestora, având în vedere că evidențele respective și operațiunile contabile efectuate în acest sens țin de disciplina financiar-contabilă a persoanei juridice și nu reprezintă acte constitutive de drepturi.

Un alt aspect care constituie un impediment al dobândirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 15/1990, respectiv al transformării dreptului de administrare în drept de proprietate prin efectul legii, îl constituie faptul că nu numai asupra terenului pe care se află edificate construcțiile speciale este înscris în cărțile funciare individualizate în acțiune dreptul de concesiune, astfel cum susține reclamanta, ci și asupra construcțiilor aflate pe aceste terenuri (heleșteie, diguri, canale), așa cum rezultă din cărțile funciare aflate la dosar .

De altfel, din contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003, încheiat între Agenția Domeniilor Statului și S.C. A. S.A., rezultă că obiect al concesiunii îl constituie și lucrările de reprofilare a digurilor, canalelor și altor amenajări asupra terenului . Cum, de esența contractului de concesiune este faptul că bunul concesionat nu iese din patrimoniul concedentului pe timpul concesiunii, ci este doar gestionat de concesionar, căruia i se transmite dreptul de folosință și posesie, nu și dreptul de proprietate, și întrucât acest contract este în vigoare, se constată că nici sub acest aspect reclamanta nu poate dobândi un drept de proprietate asupra imobilelor din litigiu.

Pe de altă parte, în raport de cele menționate și de înscrierile din cărțile funciare, se constată că efectele hotărârilor pronunțate în cauze cu privire la imobile cu același regim juridic, nu pot fi extinse asupra construcțiilor ce constituie obiectul prezentului litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură.

Prin decizia nr. 1092 din 20 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 170 din data de 6 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă și a modificat sentința, în sensul că a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că obiectul prezentei cauze îl constituie construcțiile speciale constând în: heleșteie, diguri și canale, edificate pe un teren amenajat pentru piscicultură care este proprietatea statului român, aspect necontestat în cauză.

Construcțiile speciale enumerate anterior nu au o individualitate proprie, ci constituie amenajări care dau terenului pe care sunt edificate caracterul de teren amenajat pentru piscicultură, fiind bunuri care, datorită destinației lor, uzului sau interesului public, fac obiectul proprietății publice a statului, fiind atribuite societăților comerciale deoarece sunt necesare desfășurării obiectului de activitate al acestora.

Această destinație le transformă în bunuri imobile prin destinație care, având caracter de bunuri accesorii, urmează regimul juridic al bunului principal, adică regimul juridic pe care îl are terenul pe care sunt edificate și căruia îi atribuie o anumită specificitate.

Prin urmare, aceste construcții nu se pot transmite în proprietate decât odată cu terenul pe care sunt amenajate, deci nu puteau trece în patrimoniul societății reclamante de vreme ce terenul a rămas în proprietatea statului.

Astfel, conform art. 1 lit. a) al Legii nr. 268/2001, acest act normativ reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care dețin în exploatare, iar nu în proprietate, terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990.

Definiția "terenurilor cu destinație agricolă" este dată în art. 2 alin. (2) al Legii nr. 268/2001, unde se menționează că amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu destinație agricolă. Prin urmare, Legea nr. 268/2001 se aplică și construcțiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze, întrucât acestea sunt părți componente ale unei amenajări piscicole, iar amenajările piscicole fac parte din categoria terenurilor cu destinație agricolă.

Conform art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, terenurile cu destinație agricolă, altele decât cele pentru care s-a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă.

Cu alte cuvinte, prin efectul legii, societățile comerciale dețin numai pentru exploatare, iar nu în proprietate, terenurile cu destinație agricolă, excepție făcând acele terenuri din incintă pentru care societățile comerciale au obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate, situație care nu se regăsește în cauza de față.

Întrucât, potrivit legii, amenajările piscicole nu pot fi incluse în capitalul social al societăților comerciale, ci rămân în proprietatea statului, nici construcțiile speciale care dau terenului destinația de amenajare piscicolă nu pot fi incluse în capitalul social al societăților comerciale, deoarece urmează regimul juridic al bunului principal rămânând, la rândul lor, în proprietatea statului.

Prin urmare, dreptul de administrare operativă pe care Întreprinderea Piscicolă Timișoara l-a dobândit asupra acestor construcții nu se putea transforma în drept de proprietate, în aplicarea art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, întrucât aceste bunuri au caracter accesoriu și nu puteau fi dobândite în proprietate de către reclamantă decât împreună cu terenul. Însă, așa cum s-a arătat, terenul a rămas în proprietatea statului român, fiind concesionat reclamantei cu obligația ca, în cadrul procesului de exploatare, să efectueze și lucrări de îmbunătățire, care se referă în special la construcțiile speciale întrucât acestea dau terenului caracterul de amenajare piscicolă.

Potrivit evidențelor menționate la poziția nr. 627 din Anexa I a Legii nr. 268/2001, S.C. A. S.A. deține teren cu destinație agricolă, care i-a fost concesionat, aspect care reiese din anexa 3 a H.G. nr. 1705/2006 privind inventarul centralizat al bunurilor aparținând domeniului public al statului, unde se menționează că 476,24 ha teren agricol sunt date în concesiune S.C. A. S.A. în temeiul Legii nr. 268/2001.

Din extrasele de carte funciară din data de 16 ianuarie 2015, depuse la dosar la filele 175-188, rezultă că atât terenul, cât și construcțiile speciale - heleșteul, canalul, canalul extravilan și construcțiile-diguri - sunt menționate ca aflându-se în proprietatea statului. În evidențele de carte funciară este menționat și prezentul litigiu, ceea ce dovedește acuratețea evidențelor de publicitate imobiliară asupra situației juridice actuale a imobilului, care contrazic susținerile expertului C. în sensul că nici una dintre aceste construcții speciale nu este înscrisă în cartea funciară.

A arătat instanța de recurs că se încadrează în categoria "bunurilor de retur", menționate în art. 2.4 din contractul de concesiune nr. x/2003, și construcțiile speciale care se află în proprietatea concedentului, adică a statului român, ceea ce dovedește că aceste bunuri nu au intrat în patrimoniul reclamantei în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990.

Situația de drept rezultând din textele de lege menționate corespunde cu evidențele de publicitate imobiliară și cu mențiunile din contractul de concesiune, în sensul că heleșteul, canalul, canalul extravilan și construcțiile - diguri se află în prezent în proprietatea statului, motiv pentru care nu puteau fi incluse în capitalul social al societății comerciale reclamante decât cu încălcarea art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001.

De vreme ce, potrivit art. 3 alin. (4) al Legii nr. 268/2001, aceste construcții speciale, părți componente ale amenajării piscicole, sunt terenuri cu destinație agricolă pe care legea nu le include în capitalul social al societății reclamante (ca expresie valorică a aporturilor aduse la constituirea societății), ele nu pot aparține nici patrimoniului acesteia (ca totalitate a drepturilor și obligațiilor cu valoare economică), deci nu puteau deveni proprietatea societății reclamante în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, care stipulează că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia (teza I), cu excepția celor dobândite cu titlu (teza II), și nici al art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, potrivit căruia activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în mod eronat a fost dată semnificație juridică, în sensul aplicării art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990, înscrierii construcțiilor speciale care fac obiectul prezentei cauze în Registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei Întreprinderi Piscicole Timișoara de vreme ce, astfel cum rezultă din contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003 și din cuprinsul art. II al Legii nr. 317/2009 (referitor la obiectul subrogării Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură în drepturile Agenției Domeniilor Statului), către S.C. A. S.A. au fost transmise numai atribuții de exploatare, întreținere și investiții, care sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate pe care titularul dreptului de proprietate, statul român, le-a atribuit reclamantei pentru buna folosire a bunului concesionat, ceea ce nu-i conferă acesteia calitatea de proprietar al construcțiilor speciale.

A menționat Înalta Curte că, deși instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești care privesc alte construcții despre care se afirmă că ar avea același regim juridic cu construcțiile care fac obiectul prezentului litigiu, această concluzie nu a fost motivată în fapt și în drept, prin indicarea acelor împrejurări de fapt care ar fi identice cu cele ale prezentei cauze, care să impună aplicarea acelorași temeiuri juridice; prin urmare, nu se poate reține puterea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât s-a constatat a fi greșită premisa instanței de apel care, sub aspectul puterii de lucru judecat, a plecat de la incidența în cauză a art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990.

În consecință, au fost găsite fondate criticile din recurs prin care s-a susținut că Întreprinderea Piscicolă Timișoara a avut doar un drept de administrare asupra construcțiilor și, în consecință, prin neaplicarea art. 20 alin. (2) teza I al Legii nr. 15/1990, aceasta nu putea transmite S.C. A. S.A. mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât avea, adică dreptul de proprietate asupra construcțiilor speciale, drept necesar pentru admiterea prezentei acțiuni.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada dobândirii printr-un titlu valabil a construcțiilor speciale, pentru ca acestea să facă parte din patrimoniul societății reclamante și să poată intra în proprietatea sa, în temeiul art. 20 alin. (2) teza II al Legii nr. 15/1990.

Pentru considerentele expuse anterior, au fost găsite fondate și celelalte critici referitoare la absența unui titlu pentru dobândirea în patrimoniu de către reclamantă a bunurilor litigioase, la greșita aplicare a prezumției de proprietate instituită de art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990 și la faptul că statul român a păstrat atât proprietatea terenului pe care sunt amplasate lucrările de amenajare care constituie obiectul prezentei cauze, cât și proprietatea acestor amenajări, simpla înregistrare a lor în registrul operațiilor juridico-contabile neputând conduce la eludarea legii.

Prin urmare, Înalta Curte, reținând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., a admis ambele recursuri și a modificat decizia recurată în sensul că a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 35/PI din 19 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., invocate de contestatoare:

"hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale(…)".

În literatura de specialitate și în jurisprudență, sintagma "greșeală materială" a fost în mod constant analizată prin opoziție cu "greșeala de judecată", subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural sau situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate; eroarea materială, în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., trebuie să fie una de fapt, nu de drept, să privească aspecte formale ale judecății și să fi fost hotărâtoare în pronunțarea soluției.

În cauza dedusă judecății, contestatoarea a susținut, în esență, că hotărârea instanței de recurs a fost dată cu neobservarea unor înscrisuri esențiale aflate la dosar; de asemenea, s-a susținut că instanța de recurs nu a analizat cu acuratețe conținutul cărților funciare privitoare la imobilele reprezentând construcții speciale aflate în litigiu.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor contestatoarei prin prisma următoarelor considerente:

H.G. nr. 1353/1990, privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industria alimentară, a fost indicată de reclamanta S.C. A. S.A. în cererea de chemare în judecată ca act normativ în temeiul căruia a dobândit un drept de proprietate asupra construcțiilor speciale și a făcut obiectul analizei instanțelor de judecată în toate fazele procesuale, din perspectiva dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2), care dispun: "(1) Pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele nr. 1.1. - 1.9., rubrica 6, se desființează. (2) Activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate. Personalul care trece la societățile comerciale nou înființate se consideră transferat în interesul serviciului; cel trecut în funcții cu niveluri de salarizare mai mici, ca urmare a aplicării prezentei hotărâri, va beneficia, timp de 3 luni, de salariul tarifar avut anterior și sporul de vechime, după caz."

Cu referire la Anexa 1.3 a H.G. nr. 1353/1990, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde lista societăților comerciale care au fost înființate în piscicultură și industrializarea peștelui în temeiul acestui act normativ, la poziția 24 fiind menționată S.C. A. S.A.

Instanța de recurs, răspunzând motivelor de recurs cu referire la regimul juridic al construcțiilor speciale constând în heleșteie, diguri și canale, a statuat în sensul că acestea sunt bunuri imobile prin destinație, care având caracter de bunuri accesorii, urmează regimul juridic al bunului principal, respectiv al terenului amenajat pentru piscicultură pe care sunt edificate, având, așadar, regimul de bunuri aflate în proprietatea statului român.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța de recurs nu ar fi observat H.G. nr. 1353/1990; dimpotrivă, din ansamblul motivării instanței de recurs rezultă cu evidență că, pronunțând soluția de admitere a recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 170 din 6 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, Înalta Curte a apreciat că, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare operativă asupra construcțiilor speciale al antecesoarei reclamantei nu s-a transformat în drept de proprietate.

Se constată astfel că, față de motivarea amplă și explicită a instanței de recurs, în sensul că bunurile în litigiu reprezentate de construcțiile edificate pe terenul amenajat pentru piscicultură, constând în heleșteie, diguri și canale, nu pot fi considerate ca fiind dobândite prin efectul legii de către reclamantă, nu se poate susține cu temei că instanța de recurs nu ar fi observat înscrisurile indicate de contestatoare, înscrisuri prin care contestatoarea tinde să dovedească, împotriva celor stabilite în mod irevocabil în cauză, că ar fi fost dobândite de aceasta în proprietate, în temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990.

Înalta Curte reține, de asemenea, că prin motivele expuse în motivarea contestației în anulare, contestatoarea pune în discuție aspecte care exced acestei căi extraordinare de atac, cum sunt interpretarea probelor și dezlegările date în drept de instanța de recurs.

Se impune a se menționa că, în aplicarea dispozițiilor art. 316, 298 și 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, prin raportare la motivele de recurs invocate și la apărările formulate în această fază procesuală. Prin urmare, nu se poate considera că hotărârea instanței de recurs trebuie să conțină o analiză a tuturor înscrisurilor aflate la dosar.

În speță soluția primei instanțe a fost schimbată în apel, iar soluția instanței de apel a fost de modificată în tot de instanța de recurs; astfel cum rezultă din considerentele expuse de fiecare instanță, soluțiile diametral opuse pronunțate în cauză au fost generate nu de aspecte privitoare la stabilirea situației de fapt, ci de determinarea legii aplicabile și de calificarea dreptului dobândit de reclamantă asupra bunurilor în litigiu de la antecesoarea sa.

Așa cum s-a arătat, instanța de recurs a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 268/2001 și că reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate asupra construcțiilor speciale în temeiul art. 20 alin. (2) al Legii nr. 15/1990 și al art. 7 alin. (2) al H.G nr. 1353/1990.

În plus, înscrisurile pretins necercetate de instanța de recurs, respectiv raportul de expertiză contabilă judiciară - răspunsul la Obiectivul nr. 1 și Obiectivul nr. 2 care, potrivit contestatoarei, atestă că toate construcțiile speciale deduse judecății au fost inventariate conform art. 17 din Legea nr. 15/1990 și incluse în capitalul social al societății la înființarea acesteia; Lista bunurilor selectate după număr x, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de reglementare și control a activelor statului și Protocolul de colaborare nr. 35257 din 06 septembrie 2007, încheiat între Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Agenția Domeniilor Statului, privind întocmirea documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate publică și privată a statului asupra terenurilor aflate în administrarea ADS se regăsesc în dosarul Tribunalului Timiș, nefiind depuse ca înscrisuri noi în recurs.

Față de considerentele expuse și de condițiile prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., care impun existența unor erori formale, cu caracter procedural, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că instanța de recurs a ignorat înscrisurile menționate de contestatoare; pe cale de consecință, contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1092 din 20 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2017.