ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2017

Decizia nr. 896/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 19 noiembrie 2013, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța cererea formulată de reclamanții A. - B. și Statul Român, prin C., care au solicitat în contradictoriu cu pârâții comuna Cobadin, prin primar, Consiliul local Cobadin, restituirea în patrimoniul public al Statului Român și în administrarea A. - B. a imobilului „D.”, în suprafață de 186 ha, situat în com. Cobadin, județul Constanța. Prin sentința civilă nr. 1316 din 18 iunie 2015 a Tribunalului Constanța, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2013, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamanților, au fost respinse excepțiile necompetenței, lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și inadmisibilității acțiunii, a fost respinsă ca nedovedită cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de pârâtul com.

Cobadin, prin primar. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel ambii reclamanți, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă, la data de 05 august 2015. Prin Decizia nr. 28/C din 9 martie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelurile formulate de reclamanți, a schimbat în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamanților, au fost obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, malurile și corpul de apă D. în suprafață de 186 ha, situat în com. Cobadin, jud. Constanța, a fost respinsă cererea reclamanților cât privește terenul aferent cuvetei lacului. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs pârâta SC E. SRL și reclamanții, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 aprilie 2016, care în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc.

civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și derularea procedurii de filtrare. Recursul a fost declarat admisibil în principiu. Prin Decizia civilă nr. 194 din 27 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei nr. 28/C din 9 martie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă; a admis recursurile declarate împotriva aceleiași decizii de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor au avut în vedere următoarele aspecte: Pârâta a susținut că pornind de la o greșită însușire a denumirii imobilului în litigiu, de „lac natural”, în loc de „baltă”, s-a ajuns la o confuzie în aplicarea Legii nr. 107/1996, în realitate imobilul în litigiu constituind un „teren amenajat pentru piscicultură” al cărui regim juridic a fost identificat în mod definitiv și irevocabil prin mai multe hotărâri judecătorești, în care s-a statuat că acest teren se află în proprietate privată, deținerea sa de către statul român în anumite perioade fiind calificată ca abuzivă și ilegală, deoarece statul român nu a prezentat nici un document legal care să ateste dreptul de proprietate asupra acestui imobil, motiv pentru care imobilul este intabulat în prezent în favoarea recurentei, aspect nerelevat în motivare de către instanța de apel.

Înalta Curte a apreciat ca fiind greșită această susținere, întrucât imobilul în litigiu este un teren acoperit de ape, folosit pentru piscicultură, denumit „baltă” sau „amenajare piscicolă” în considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în legătură cu acest imobil și „lac” în anexa 12 la nr. MF/63922 din H.G. nr. 1705/2006. Întrucât legea apelor, Legea nr. 107/1996, nu reglementează noțiuni precum cea de „baltă” sau de „amenajare piscicolă” și nu face distincție între termenii de „amenajare piscicolă”, „baltă” sau „lac” față de care să stabilească un regim juridic diferit, sunt nefondate susținerile recurentei întemeiate pe aceste diferențieri terminologice, astfel încât Înalta Curte a reținut că nu se poate reține o confuzie în aplicarea Legii nr. 107/1996 sub aspectul terminologiei utilizate.

Recurenta a criticat și faptul că instanța de apel a statuat în mod ilegal asupra trecerii imobilului aparținând proprietății private în proprietatea statului, deoarece Legea nr. 107/1996 se referă la imobile aflate în proprietatea statului în mod legal, dispozițiile acestui act normativ neputând fi folosite pentru trecerea în proprietatea statului a unui imobil aparținând proprietății private. Înalta Curte a respins această critică, reținând că unul dintre temeiurile juridice invocate în motivarea cererii introductive este Legea nr. 107/1996, alături de H.G. nr. 1705/2006, în raport de care este justificată calitatea procesuală activă, motiv pentru care dispozițiile Legii nr. 107/1996 nu pot fi considerate irelevante în cauză.

Recurenta a invocat aplicarea greșită a art. 3 al Legii nr. 107/1996, în raport de care s-ar fi identificat regimul juridic al terenului acoperit de ape în suprafață de 186 ha, denumit C. sau F. ca urmare a utilizării noțiunilor de „baltă”, „lac”, amenajare piscicolă”. Înalta Curte a subliniat că Legea apelor nu folosește noțiunea de „baltă” sau de „amenajare piscicolă”, astfel că aceste noțiuni sunt lipsite de relevanță în stabilirea regimului juridic din perspectiva art. 3 al Legii nr. 107/1996, terenul acoperit de ape ce face obiectul prezentei cauze încadrându-se în noțiunea de „lac”, astfel cum este definită la pct. 37 al Anexei 1 a Legii nr. 107/1996. Alin. (2) al art. 3 al Legii nr. 107/1996 nu are în vedere apele de suprafață stătătoare, categorie în care se includ lacurile, ci doar apele de suprafață constând în cursuri de apă, adică ape curgătoare, aspect care rezultă din nereluarea în cuprinsul său a referirilor făcute la „malurile și cuvetele lacurilor”.

Această precizare a fost adusă ulterior de legiuitor, odată cu modificarea legii, specificându-se că alin. (2) se referă numai la „albiile minore ale cursurilor de apă”. Înalta Curte a apreciat că imobilul în litigiu reprezintă teren acoperit de un „corp de apă interioară, stătătoare, de suprafață”, reprezentând un lac natural, ca noțiune unitară care include: cuva, corpul de apă și malurile, iar regimul său juridic este reglementat de art. 3 alin. (1) al Legii nr. 107/1996, de vreme ce, potrivit situației de fapt, astfel cum a fost reținută de către ambele instanțe de fond, C. nu face parte dintr-un bazin hidrografic, ci a fost creat în anul 1968 ca urmare a ploilor torențiale care au inundat o suprafață de teren aflată în proprietatea Cooperativei Agricole de Producție Conacu.

Acesta fiind temeiul juridic incident în cauză, apare ca nefondată susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit toate hotărârile judecătorești în legătură cu terenul aferent cuvei C., intrate în puterea lucrului judecat, ignorând considerentele Deciziei civile nr. 485/2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a arătat că „atâta vreme cât s-a stabilit, prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei Constanta, devenită irevocabilă și pusă în executare, că dreptul de proprietate asupra unei părți din amenajarea piscicolă concesionată prin contractul din 24 mai 2006 nu aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale, ci constituie obiect al dreptului de proprietate privată, nu se poate statua în alt mod, în alt litigiu, în condițiile în care nu s-a probat ca regimul juridic al imobilului respectiv s-a schimbat între timp, în condițiile legii". Cât privește aspectul puterii de lucru judecat în raport de o serie de hotărâri judecătorești (Decizia civilă nr. 332 din 4 martie 2011 a Tribunalului Constanța, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 511/2011 a Curții de Apel Constanța; Decizia civilă nr. 485 din 27 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia civilă nr. 1859 din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța;

Decizia civilă nr. 3550 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 728/2012 a Tribunalului Constanța și Decizia civilă nr. 1020 din 3 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), Înalta Curte a constatat că niciuna dintre ele nu a analizat situația imobilului în litigiu din perspectiva caracterului complex și unitar al noțiunii de „lac”, prin stabilirea regimului juridic inseparabil al tuturor componentelor sale: cuvă - terenul de sub apă, corp de apă și maluri, astfel cum este reglementat în Legea nr. 107/1996. Legea apelor, adică Legea nr. 107/1996, nu a fost analizată în cuprinsul niciuneia dintre hotărârile judecătorești menționate, în raport de care s-a invocat puterea de lucru judecat, motiv pentru care această critică a fost respinsă, ca nefondată.

Înalta Curte a reținut și faptul că prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei Constanța, devenită irevocabilă, Cooperativa Agricolă de Producție a fost proprietar al lacului, iar acesta l-a transmis în proprietate către G., alcătuită din foștii membri cooperatori. Totodată, în cuprinsul Deciziei civile nr. 485 din 27 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că prin procesul-verbal din data de 1 august 1997 G. a transmis în favoarea SC H. SRL dreptul de exploatare și de folosință a amenajării piscicole asupra căreia s-a statuat prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei Constanța, iar în data de 31 octombrie 2003 societatea reclamantă a fuzionat, prin absorbție, cu SC H. SRL, preluând toate elementele de activ și pasiv ale societății absorbite.

Societatea reclamantă SC E. SRL, în urma fuziunii cu SC H. SRL, a primit numai dreptul de exploatare și de folosință a amenajării piscicole asupra căreia s-a statuat prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei Constanța, iar nu un drept de proprietate asupra acesteia, astfel cum s-a reținut în cuprinsul Deciziei civile nr. 1859 din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2013. Această concluzie a fost apoi reluată, pentru reținerea calității de proprietar a SC E. SRL asupra cuvei lacului în litigiu, în cuprinsul Deciziei civile nr. 1020 din 3 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Toate celelalte procese, a căror putere de lucru judecat s-a invocat în recurs, au fost purtate în baza altor temeiuri juridice decât Legea nr. 107/1996, temeiul de drept indicat în prezenta cauză, și nu au avut în vedere decât cuva lacului, fără a stabili regimul juridic al imobilului, în întregul său, alcătuit din mai multe componente inseparabile, respectiv: teren-cuvă, corp de apă și maluri, motiv pentru care nu se poate reține că acele hotărâri se prezumă a exprima adevărul și devin obligatorii în cauza pendinte. Astfel fiind, Înalta Curte a reținut că sunt fondate criticile recurenților-reclamanți referitoare la greșita apreciere a existenței puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate de instanța de apel, privind apartenența cuvei lacului la domeniul privat.

Înalta Curte a considerat incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. și, în consecință, a admis recursurile formulate de recurenții-reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Înalta Curte a indicat instanței de rejudecare să analizeze calitatea reclamanților de proprietari ai C. în raport de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, în care se regăsește și Legea nr. 107/1996, luând în considerare caracterul inseparabil al componentelor care alcătuiesc lacul, dar și categoria din care face parte acest lac: de interes național sau județean.

Totodată, instanța de recurs a indicat, în ceea ce privește titlul invocat de pârâta SC E. SRL, să fie avute în vedere inadvertențele sesizate cu privire la drepturile care i-au fost transmise acesteia în urma fuziunii cu SC H. SRL, respectiv împrejurarea că SC H. SRL nu a primit un drept de proprietate de la titularul dreptului, astfel cum acesta a fost identificat prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei Constanța, ci numai drepturi de exploatare și de folosință a amenajării piscicole, motiv pentru care i se va cere pârâtei SC E. SRL să facă dovada transmiterii în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra C. Împotriva deciziei de casare pronunțate de instanța de recurs pârâta SC E. SRL a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc.

civ. În motivarea acestei căi de atac contestatoarea-pârâtă a arătat că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială, întrucât a încadrat imobilul, ce face obiectul recursului, într-o altă categorie legală, respectiv în dispozițiile alin. (1) ale art. 3 din Legea Apelor,ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții eronate. Imobilul denumit “F.”, datorită dimensiunile sale, se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea Apelor. Pornind de la o clasificare eronată a categoriei imobilului s-a forțat o schimbare a regimului juridic al acestuia, situație în care se impune anularea deciziei atacate în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a analizat unul dintre motivele de casare, ceea ce atrage nulitatea deciziei contestate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ. Astfel, instanța de recurs nu a analizat incidența autorității de lucru judecat, ci doar s-a limitat a arăta că nu există identitate de părți și temei juridic, întrucât hotărârile judecătorești invocate în susținerea acestei excepții nu s-au întemeiat pe dispozițiile Legii Apelor nr. 107/1996. Contestatoarea a susținut că dispozițiile Legii Apelor se aplică, la momentul apariției sale, tuturor imobilelor ce făceau parte din proprietatea publică și nu din proprietate privată. Totodată, imobilul nu poate fi analizat doar pe componente, întrucât acesta a fost mereu analizat în întregul său, nu doar cuva lacului. Instanța de recurs nu s-a pronunțat pe motivul de casare invocat în memoriul de recurs, s-a limitat la a aminti doar acest motiv de casare raportându-se la un temei de drept ce nu a fost niciodată invocat deși nu era incident în cauză.

Dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nu este incident în cauză. Decizia contestată încalcă prevederile legale, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care prin mai multe hotărâri definitive și irevocabile imobilul aflat în litigiu este statuat ca aparținând domeniului proprietății private, iar dreptul de proprietate, folosință și exploatare este atribuit contestatoarei în mod irevocabil. Prin întâmpinare, intimata A. - B. a solicitat respingerea contestației în anulare. A arătat că instanța de recurs a analizat toate motivele de casare, iar soluția pronunțată nu este rezultatul unei erori materiale, sub acest aspect contestația în anulare formulată fiind inadmisibilă.

Hotărârile judecătorești nu produc efecte decât între părțile litigante, având astfel caracter relativ, legând numai părțile care au figurat în proces. Malurile și cuvetele lacurilor, indiferent de modul lor de formare, reprezintă terenul ocupat de luciu de apă, la anumite niveluri ale lacului și, prin urmare, nu există luciu de apă în afara noțiunii de cuvetă a lacului. Atribuirea acestor componente către două entități distincte face imposibilă exploatarea acestui bun. În concluzie, argumentele contestatoarei nu se pot încadra în motivele contestației în anulare invocate. Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Mai exact, prin contestația în anulare, ca formă de manifestare a acțiunii civile, se urmărește desființarea unor anumite categorii de hotărâri judecătorești despre care se afirmă că au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale vizate de art. 503 C. proc. civ., în cazul de față, cea prevăzută la alin. (2) pct. 2 și 3. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Acest motiv de contestație în anulare, referitor la săvârșirea unei greșeli materiale în dezlegarea recursului, are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar această noțiune nu se interpretează extensiv, pe această cale neputând fi îndreptate eventuale greșeli de judecată.

Astfel, motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultatul unei erori materiale se referă la săvârșirea unei greșeli de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale. În realitate, contestatoarea nu este mulțumită de modul cum a fost soluționat recursul și de modul de aplicare a legii, respectiv de faptul că instanța de recurs a reținut aplicabile în speță dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 dar, așa cum s-a arătat anterior, pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. În consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

Condițiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță, întrucât instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare și le-a respins, ca nefondate. Astfel, analizând criticile formulate de către contestatoare a reținut, pe de o parte, că imobilul în litigiu este un teren acoperit de ape, folosit pentru piscicultură, iar dispozițiile Legii nr. 107/1996 nu face nicio distincție terminologică între termenii de amenajare piscicolă, baltă sau lac față de care să se stabilească un regim juridic diferit. Totodată, a apreciat că terenul acoperit de ape ce face obiectul prezentului litigiu se încadrează în noțiunea de lac, astfel cum este definită la pct. 37 al Anexei la Legea nr. 107/1996, respectiv “corp de apă interioară, stătătoare de suprafață, reprezentând un lac natural”, al cărui regim juridic este reglementat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, în raport de situația de fapt reținută de instanțele de fond.

A fost analizat și motivul de recurs prin care contestatoarea a criticat nesocotirea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate privată al contestatoarei asupra imobilului în litigiu. Instanța de recurs a reținut pe acest aspect că în niciuna dintre hotărârile judecătorești în raport de care s-a invocat puterea de lucru judecat nu a analizat situația imobilului în litigiu din perspectiva caracterului complex și unitar al noțiunii de lac, prin stabilirea regimului juridic inseparabil al tuturor componentelor sale: cuvă-terenul de sub apă, corp de apă și maluri, astfel cum este reglementată de Legea apelor nr. 107/1996.

În aceste procese, purtate în baza altor temeiuri juridice, nu s-a stabilit regimul juridic al imobilului, apreciat ca un întreg alcătuit din mai multe componente inseparabile, respectiv teren-cuvă, corp de apă și maluri, motiv pentru care instanța de recurs a statuat că în prezenta cauză acestea nu se impun prin efectul puterii de lucru judecat. Prin urmare, criticile formulate de contestatoare au fost cercetate de instanța de recurs care a motivat și de ce nu a considerat că nu sunt fondate. Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele acestei căi de retractare din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, legiuitorul nedorind să convertească contestația în anulare într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.) Totodată, în Cauza Mitreacontra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Prin urmare, î n speță, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare în memoriul de recurs. Așa fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 194 din 27 ianuarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatoarea SC E. SRL. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2017.