ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 896/2017
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
La data de 19 noiembrie 2013, s-a
înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța cererea formulată de
reclamanții A. - B. și Statul Român, prin C., care au solicitat în
contradictoriu cu pârâții comuna Cobadin, prin primar, Consiliul local
Cobadin, restituirea în patrimoniul public al Statului Român și în
administrarea A. - B. a imobilului „D.”, în suprafață de 186 ha,
situat în com. Cobadin, județul Constanța.
Prin
sentința civilă nr. 1316 din 18 iunie 2015 a Tribunalului
Constanța, pronunțată în Dosarul nr. x/118/2013, a fost
respinsă, ca nefondată, cererea reclamanților, au fost respinse
excepțiile necompetenței, lipsei calității procesuale
active, lipsei de interes și inadmisibilității acțiunii, a
fost respinsă ca nedovedită cererea pentru acordarea cheltuielilor de
judecată formulată de pârâtul com. Cobadin, prin primar.
Împotriva sentinței
tribunalului au declarat apel ambii reclamanți, cauza fiind
înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția I civilă,
la data de 05 august 2015.
Prin Decizia nr.
28/C din 9 martie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I
civilă, a admis apelurile formulate de reclamanți, a schimbat în
parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în
parte, acțiunea reclamanților, au fost obligați pârâții
să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie,
malurile și corpul de apă D. în suprafață de 186 ha, situat
în com. Cobadin, jud. Constanța, a fost respinsă cererea
reclamanților cât privește terenul aferent cuvetei lacului.
Împotriva
deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs pârâta SC
E. SRL și reclamanții, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la
data de 19 aprilie 2016, care în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a
dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a
recursului și derularea procedurii de filtrare.
Recursul a
fost declarat admisibil în principiu.
Prin Decizia civilă
nr. 194 din 27 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei nr. 28/C din 9 martie 2016 a
Curții de Apel Constanța, secția I civilă; a admis
recursurile declarate împotriva aceleiași decizii de reclamanți, a
casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la
aceeași instanță de apel.
Considerentele
Înaltei
Curți asupra recursurilor au avut în vedere următoarele aspecte:
Pârâta a
susținut că pornind de la o greșită însușire a
denumirii imobilului în litigiu, de „lac natural”, în loc de „baltă”, s-a
ajuns la o confuzie în aplicarea Legii nr. 107/1996, în realitate imobilul în
litigiu constituind un „teren amenajat pentru piscicultură” al cărui
regim juridic a fost identificat în mod definitiv și irevocabil prin mai
multe hotărâri judecătorești, în care s-a statuat că acest
teren se află în proprietate privată, deținerea sa de către
statul român în anumite perioade fiind calificată ca abuzivă și
ilegală, deoarece statul român nu a prezentat nici un document legal care
să ateste dreptul de proprietate asupra acestui imobil, motiv pentru care
imobilul este intabulat în prezent în favoarea recurentei, aspect nerelevat în
motivare de către instanța de apel.
Înalta Curte
a apreciat ca fiind greșită această susținere, întrucât
imobilul în litigiu este un teren acoperit de ape, folosit pentru
piscicultură, denumit „baltă” sau „amenajare piscicolă” în
considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate
anterior în legătură cu acest imobil și „lac” în anexa 12 la nr.
MF/63922 din H.G. nr. 1705/2006.
Întrucât
legea apelor, Legea nr. 107/1996, nu reglementează noțiuni precum cea
de „baltă” sau de „amenajare piscicolă” și nu face
distincție între termenii de „amenajare piscicolă”, „baltă” sau
„lac” față de care să stabilească un regim juridic diferit,
sunt nefondate susținerile recurentei întemeiate pe aceste
diferențieri terminologice, astfel încât Înalta Curte a reținut
că nu se poate reține o confuzie în aplicarea Legii nr. 107/1996 sub
aspectul terminologiei utilizate.
Recurenta a
criticat și faptul că instanța de apel a statuat în mod ilegal
asupra trecerii imobilului aparținând proprietății private în
proprietatea statului, deoarece Legea nr. 107/1996 se referă la imobile
aflate în proprietatea statului în mod legal, dispozițiile acestui act
normativ neputând fi folosite pentru trecerea în proprietatea statului a unui
imobil aparținând proprietății private.
Înalta Curte
a respins această critică, reținând că unul dintre
temeiurile juridice invocate în motivarea cererii introductive este Legea nr. 107/1996,
alături de H.G. nr. 1705/2006, în raport de care este justificată
calitatea procesuală activă, motiv pentru care dispozițiile
Legii nr. 107/1996 nu pot fi considerate irelevante în cauză.
Recurenta a
invocat aplicarea greșită a art. 3 al Legii nr. 107/1996, în raport
de care s-ar fi identificat regimul juridic al terenului acoperit de ape în
suprafață de 186 ha, denumit C. sau F. ca urmare a utilizării
noțiunilor de „baltă”, „lac”, amenajare piscicolă”.
Înalta Curte
a subliniat că Legea apelor nu folosește noțiunea de
„baltă” sau de „amenajare piscicolă”, astfel că aceste
noțiuni sunt lipsite de relevanță în stabilirea regimului
juridic din perspectiva art. 3 al Legii nr. 107/1996, terenul acoperit de ape
ce face obiectul prezentei cauze încadrându-se în noțiunea de „lac”,
astfel cum este definită la pct. 37 al Anexei 1 a Legii nr. 107/1996.
Alin. (2) al art.
3 al Legii nr. 107/1996 nu are în vedere apele de suprafață
stătătoare, categorie în care se includ lacurile, ci doar apele de
suprafață constând în cursuri de apă, adică ape
curgătoare, aspect care rezultă din nereluarea în cuprinsul său
a referirilor făcute la „malurile și cuvetele lacurilor”.
Această precizare a fost adusă ulterior de legiuitor, odată cu
modificarea legii, specificându-se că alin. (2) se referă numai la
„albiile minore ale cursurilor de apă”.
Înalta Curte
a apreciat că imobilul în litigiu reprezintă teren acoperit de un
„corp de apă interioară, stătătoare, de
suprafață”, reprezentând un lac natural, ca noțiune unitară
care include: cuva, corpul de apă și malurile, iar regimul său
juridic este reglementat de art. 3 alin. (1) al Legii nr. 107/1996, de vreme
ce, potrivit situației de fapt, astfel cum a fost reținută de
către ambele instanțe de fond, C. nu face parte dintr-un bazin
hidrografic, ci a fost creat în anul 1968 ca urmare a ploilor torențiale
care au inundat o suprafață de teren aflată în proprietatea
Cooperativei Agricole de Producție Conacu.
Acesta fiind
temeiul juridic incident în cauză, apare ca nefondată susținerea
recurentei potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit
toate hotărârile judecătorești în legătură cu terenul
aferent cuvei C., intrate în puterea lucrului judecat, ignorând considerentele Deciziei
civile nr. 485/2011 ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție în care s-a arătat că „atâta vreme cât s-a stabilit,
prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei
Constanta, devenită irevocabilă și pusă în executare,
că dreptul de proprietate asupra unei părți din amenajarea
piscicolă concesionată prin contractul din 24 mai 2006 nu
aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale, ci
constituie obiect al dreptului de proprietate privată, nu se poate statua
în alt mod, în alt litigiu, în condițiile în care nu s-a probat ca regimul
juridic al imobilului respectiv s-a schimbat între timp, în condițiile legii".
Cât privește
aspectul puterii de lucru judecat în raport de o serie de hotărâri
judecătorești (Decizia civilă nr. 332 din 4 martie 2011 a
Tribunalului Constanța, devenită irevocabilă prin Decizia civilă
nr. 511/2011 a Curții de Apel Constanța; Decizia civilă nr. 485
din 27 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție,secția de contencios administrativ și fiscal; Decizia civilă
nr. 1859 din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța; Decizia civilă
nr. 3550 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr.
728/2012 a Tribunalului Constanța și Decizia civilă nr. 1020 din
3 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția I civilă), Înalta Curte a constatat că niciuna dintre ele
nu a analizat situația imobilului în litigiu din perspectiva caracterului
complex și unitar al noțiunii de „lac”, prin stabilirea regimului
juridic inseparabil al tuturor componentelor sale: cuvă - terenul de sub
apă, corp de apă și maluri, astfel cum este reglementat în Legea
nr. 107/1996.
Legea apelor,
adică Legea nr. 107/1996, nu a fost analizată în cuprinsul niciuneia
dintre hotărârile judecătorești menționate, în raport de
care s-a invocat puterea de lucru judecat, motiv pentru care această
critică a fost respinsă, ca nefondată.
Înalta Curte
a reținut și faptul că prin sentința civilă nr. 5249
din 10 mai 1993 a Judecătoriei Constanța, devenită
irevocabilă, Cooperativa Agricolă de Producție a fost proprietar
al lacului, iar acesta l-a transmis în proprietate către G.,
alcătuită din foștii membri cooperatori. Totodată, în cuprinsul
Deciziei civile nr. 485 din 27 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, s-a reținut că prin procesul-verbal din data de 1
august 1997 G. a transmis în favoarea SC H. SRL dreptul de exploatare și
de folosință a amenajării piscicole asupra căreia s-a
statuat prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a
Judecătoriei Constanța, iar în data de 31 octombrie 2003 societatea
reclamantă a fuzionat, prin absorbție, cu SC H. SRL, preluând toate
elementele de activ și pasiv ale societății absorbite.
Societatea
reclamantă SC E. SRL, în urma fuziunii cu SC H. SRL, a primit numai
dreptul de exploatare și de folosință a amenajării piscicole
asupra căreia s-a statuat prin sentința civilă nr. 5249 din 10
mai 1993 a Judecătoriei Constanța, iar nu un drept de proprietate
asupra acesteia, astfel cum s-a reținut în cuprinsul Deciziei civile nr. 1859
din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța,
pronunțată în Dosarul nr. x/118/2013. Această concluzie a fost
apoi reluată, pentru reținerea calității de proprietar a SC
E. SRL asupra cuvei lacului în litigiu, în cuprinsul Deciziei civile nr. 1020
din 3 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
I civilă.
Toate
celelalte procese, a căror putere de lucru judecat s-a invocat în recurs,
au fost purtate în baza altor temeiuri juridice decât Legea nr. 107/1996, temeiul
de drept indicat în prezenta cauză, și nu au avut în vedere decât
cuva lacului, fără a stabili regimul juridic al imobilului, în
întregul său, alcătuit din mai multe componente inseparabile,
respectiv: teren-cuvă, corp de apă și maluri, motiv pentru care
nu se poate reține că acele hotărâri se prezumă a exprima
adevărul și devin obligatorii în cauza pendinte.
Astfel fiind,
Înalta Curte a reținut că sunt fondate criticile
recurenților-reclamanți referitoare la greșita apreciere a
existenței puterii de lucru judecat a hotărârilor
judecătorești menționate de instanța de apel, privind
apartenența cuvei lacului la domeniul privat.
Înalta Curte
a considerat incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C.
proc. civ. și, în consecință, a admis recursurile formulate de recurenții-reclamanți,
a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la
aceeași instanță de apel.
Înalta Curte
a indicat instanței de rejudecare să analizeze calitatea
reclamanților de proprietari ai C. în raport de temeiul de drept invocat
prin cererea de chemare în judecată, în care se regăsește
și Legea nr. 107/1996, luând în considerare caracterul inseparabil al
componentelor care alcătuiesc lacul, dar și categoria din care face
parte acest lac: de interes național sau județean. Totodată,
instanța de recurs a indicat, în ceea ce privește titlul invocat de
pârâta SC E. SRL, să fie avute în vedere inadvertențele sesizate cu
privire la drepturile care i-au fost transmise acesteia în urma fuziunii cu SC
H. SRL, respectiv împrejurarea că SC H. SRL nu a primit un drept de
proprietate de la titularul dreptului, astfel cum acesta a fost identificat
prin sentința civilă nr. 5249 din 10 mai 1993 a Judecătoriei
Constanța, ci numai drepturi de exploatare și de folosință
a amenajării piscicole, motiv pentru care i se va cere pârâtei SC E. SRL
să facă dovada transmiterii în patrimoniul său a dreptului de
proprietate asupra C.
Împotriva
deciziei de casare pronunțate de instanța de recurs pârâta SC E. SRL a
formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe
dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.
În motivarea
acestei căi de atac contestatoarea-pârâtă a arătat că instanța
de recurs a săvârșit o eroare materială, întrucât a încadrat
imobilul, ce face obiectul recursului, într-o altă categorie legală,
respectiv în dispozițiile alin. (1) ale art. 3 din Legea Apelor,ceea ce a
condus la pronunțarea unei soluții eronate. Imobilul denumit “F.”, datorită
dimensiunile sale, se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (2) din
Legea Apelor.
Pornind de la
o clasificare eronată a categoriei imobilului s-a forțat o schimbare
a regimului juridic al acestuia, situație în care se impune anularea
deciziei atacate în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc.
civ.
Contestatoarea
a susținut că instanța de recurs nu a analizat unul dintre
motivele de casare, ceea ce atrage nulitatea deciziei contestate în temeiul art.
503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Astfel,
instanța de recurs nu a analizat incidența autorității de
lucru judecat, ci doar s-a limitat a arăta că nu există
identitate de părți și temei juridic, întrucât hotărârile
judecătorești invocate în susținerea acestei excepții nu
s-au întemeiat pe dispozițiile Legii Apelor nr. 107/1996.
Contestatoarea
a susținut că dispozițiile Legii Apelor se aplică, la
momentul apariției sale, tuturor imobilelor ce făceau parte din
proprietatea publică și nu din proprietate privată.
Totodată,
imobilul nu poate fi analizat doar pe componente, întrucât acesta a fost mereu
analizat în întregul său, nu doar cuva lacului.
Instanța
de recurs nu s-a pronunțat pe motivul de casare invocat în memoriul de
recurs, s-a limitat la a aminti doar acest motiv de casare raportându-se la un
temei de drept ce nu a fost niciodată invocat deși nu era incident în
cauză.
Dispozițiile
art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nu este incident în cauză.
Decizia
contestată încalcă prevederile legale, dispozițiile art. 6 din
Legea nr. 213/1998, în condițiile în care prin mai multe hotărâri
definitive și irevocabile imobilul aflat în litigiu este statuat ca
aparținând domeniului proprietății private, iar dreptul de
proprietate, folosință și exploatare este atribuit
contestatoarei în mod irevocabil.
Prin
întâmpinare, intimata A. - B. a solicitat respingerea contestației în
anulare.
A arătat
că instanța de recurs a analizat toate motivele de casare, iar
soluția pronunțată nu este rezultatul unei erori materiale, sub
acest aspect contestația în anulare formulată fiind
inadmisibilă.
Hotărârile
judecătorești nu produc efecte decât între părțile
litigante, având astfel caracter relativ, legând numai părțile care
au figurat în proces.
Malurile
și cuvetele lacurilor, indiferent de modul lor de formare, reprezintă
terenul ocupat de luciu de apă, la anumite niveluri ale lacului și,
prin urmare, nu există luciu de apă în afara noțiunii de
cuvetă a lacului. Atribuirea acestor componente către două
entități distincte face imposibilă exploatarea acestui bun.
În concluzie,
argumentele contestatoarei nu se pot încadra în motivele contestației în
anulare invocate.
Contestația
în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:
Contestația
în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate
fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și
limitativ prevăzute de lege.
Mai exact,
prin contestația în anulare, ca formă de manifestare a acțiunii
civile, se urmărește desființarea unor anumite categorii de
hotărâri judecătorești despre care se afirmă că au
fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale vizate de art.
503 C. proc. civ., în cazul de față, cea prevăzută la alin.
(2) pct. 2 și 3.
Potrivit
dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile
instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci
când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Acest motiv
de contestație în anulare, referitor la săvârșirea unei
greșeli materiale în dezlegarea recursului, are în vedere o eroare
materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării
recursului, iar această noțiune nu se interpretează extensiv, pe
această cale neputând fi îndreptate eventuale greșeli de
judecată.
Astfel,
motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie
rezultatul unei erori materiale se referă la săvârșirea unei
greșeli de natură procedurală constând în confundarea unor
elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este
necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au
determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de
judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare și aplicare a
dispozițiilor legale.
În realitate,
contestatoarea nu este mulțumită de modul cum a fost soluționat
recursul și de modul de aplicare a legii, respectiv de faptul că
instanța de recurs a reținut aplicabile în speță
dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 dar, așa
cum s-a arătat anterior, pe calea contestației în anulare nu se pot
valorifica eventualele greșeli de judecată. Contestația în
anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi
exercitată numai în condițiile expres și limitativ
prevăzute de lege.
Potrivit
dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. hotărârile
instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când
instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a
omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent
în termen.
În
consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de
retractare, instanța învestită cu soluționarea unei
contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a
deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de
recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.
Condițiile
prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite
în speță, întrucât instanța de recurs
a analizat criticile
formulate de contestatoare și le-a respins, ca nefondate.
Astfel,
analizând criticile formulate de către contestatoare a reținut, pe de
o parte, că imobilul în litigiu este un teren acoperit de ape, folosit
pentru piscicultură, iar dispozițiile Legii nr. 107/1996 nu face
nicio distincție terminologică între termenii de amenajare
piscicolă, baltă sau lac față de care să se
stabilească un regim juridic diferit. Totodată, a apreciat că
terenul acoperit de ape ce face obiectul prezentului litigiu se încadrează
în noțiunea de lac, astfel cum este definită la pct. 37 al Anexei la
Legea nr. 107/1996, respectiv “corp de apă interioară,
stătătoare de suprafață, reprezentând un lac natural”, al cărui
regim juridic este reglementat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, în
raport de situația de fapt reținută de instanțele de fond.
A fost
analizat și motivul de recurs prin care contestatoarea a criticat
nesocotirea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a
mai multor hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut
dreptul de proprietate privată al contestatoarei asupra imobilului în
litigiu.
Instanța
de recurs a reținut pe acest aspect că în niciuna dintre
hotărârile judecătorești în raport de care s-a invocat puterea
de lucru judecat nu a analizat situația imobilului în litigiu din
perspectiva caracterului complex și unitar al noțiunii de lac, prin
stabilirea regimului juridic inseparabil al tuturor componentelor sale: cuvă-terenul
de sub apă, corp de apă și maluri, astfel cum este
reglementată de Legea apelor nr. 107/1996. În aceste procese, purtate în
baza altor temeiuri juridice, nu s-a stabilit regimul juridic al imobilului,
apreciat ca un întreg alcătuit din mai multe componente inseparabile,
respectiv teren-cuvă, corp de apă și maluri, motiv pentru care
instanța de recurs a statuat că în prezenta cauză acestea nu se
impun prin efectul puterii de lucru judecat.
Prin urmare, criticile
formulate de contestatoare au fost cercetate de instanța de recurs care a
motivat și de ce nu a considerat că nu sunt fondate. Dacă
instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare
ar examina motivele acestei căi de retractare din perspectiva celor
solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a
recursului, legiuitorul nedorind să convertească contestația în
anulare într-un recurs la recurs.
În cadrul
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul
supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al
statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le
protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1,
securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială.
Acest concept
presupune că o soluție definitivă pronunțată de
instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie
rejudecată (Cauza Brumărescu).
În virtutea
acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite
controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a
obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în
privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească
puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și
erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.
Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt
că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași
probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii
reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european
(Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu,
SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș,
Tripon II, Savu, etc.)
Totodată,
în Cauza Mitreacontra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu
poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei
hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat
greșit legea, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce
la arbitrariu.
Prin urmare,
î
n
speță, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare
rezultă că instanța de recurs a analizat criticile formulate de
contestatoare în memoriul de recurs.
Așa
fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge,
ca nefondată, contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare împotriva Deciziei nr. 194 din 27 ianuarie 2017 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția I civilă,
formulată de contestatoarea SC E. SRL.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 25 mai 2017.