ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 646/2016

Decizia nr. 646/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 03 septembrie 2012, reclamantul E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. Arad - B., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.927.653 lei reprezentând impozit pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare și a majorărilor de întârziere în sumă de 938.767 lei stabilite prin Decizia de impunere nr. 587 din 06 iulie 2010 emisă de C. din cadrul A. Arad; 113.557 lei reprezentând impozit pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare și a majorărilor de întârziere în sumă de 55.246 lei stabilite prin Decizia de impunere nr. 579 din 05 iulie 2010 emisă de C. din cadrul A. Arad; cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta A. Arad - B., a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, cu motivarea că valoarea litigiului este mai mare de 500.000 lei, astfel că aparține Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, competența de soluționare a litigiului.

Prin sentința civilă nr. 4500 din 31 octombrie 2012 pronunțată în Dosar nr. x/108/2012, Tribunalul Arad a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad și în consecință a declinat în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, acțiunea în contencios administrativ exercitată de reclamantul E., reținând în esență incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 14 ianuarie 2013 sub nr. x/108/2012.

Prin întâmpinare, pârâta D. Arad în reprezentarea B. Arad a invocat excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin sentința civilă nr. 305 din 30 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/108/2012, Curtea de Apel Timișoara a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamantul E., reținând în esență că în Dosarul nr. x/59/2011 al Curții de Apel Timișoara, prin sentința civile nr. 310 din 14 iulie 2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3378 din 03 iulie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că subiect al raportului juridic de drept fiscal nu este reclamantul E. ci SC F. GMBH Germania, prin împuternicit SC G. SRL, respectiv SC H. SRL.

Cum prin sentința irevocabilă menționată s-a reținut că lezarea invocată nu-i conferă acestuia calitate de subiect de drept în raportul de drept fiscal, problema vizând exclusiv raporturile contractuale dintre reclamant și cesionari și întrucât aceste considerente au fost reluate și de Înalta Curte de Casație și Justiție (care în Decizia civilă nr. 3378 din 03 iulie 2012, pronunțată în Dosar nr. x/59/2011 a reținut în plus că pot formula cereri, în măsura în care interesele le sunt lezate, alte persoane decât titularii dreptului la acțiune, dar numai în situația în care titularii actelor administrativ fiscale atacate depun contestații, alte persoane devenind astfel intervenienți alături de contestatorii titulari ai dreptului raportului juridic fiscal), Curtea de Apel Timișoara a constat intervenită autoritatea de lucru judecat, potrivit dispozițiile art. 1201 din V.C.C., coroborate cu dispozițiile art. 166 C. proc. civ., sub imperiul cărora au fost pornite ambele litigii (actualmente art. 430 - 431 N.C.P.C.), potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleași cauze și pentru același obiect.

Prin Decizia civilă nr. 648 din 12 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/108/2012, a fost admis recursul declarat de reclamant, a fost casată sentința civilă menționată și trimisă cauza spre rejudecare, reținându-se în esență că „a nega reclamantului dreptul de a contesta legalitatea impunerii fiscale și de a solicita restituirea sumelor stabilite prin acte administrativ - fiscale adresate altor subiecte de drept, denotă un formalist excesiv în aplicarea principiului autorității de lucru judecat și echivalează cu îngrădirea dreptului de acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României”.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 21 noiembrie 2014 sub nr. x/108/2012*.

Pentru termenul din 16 decembrie 2014 (filele 12-24 Dosar nr. x/108/2012*), pârâta I. Timișoara - J. Arad (fosta A. Arad pentru B. Arad) a formulat o nouă întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția autorității de lucru judecat, făcând trimitere la considerentele sentinței civile nr. 310 din 14 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. x/59/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3378 din 03 iulie 2012, hotărâre prin care s-a reținut calitatea de terț față de actul de impunere și lipsa calității procesuale active a reclamantului în ce privește atacarea actului de impunere.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 131 din 20 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, ambele invocate de pârâta I. Timișoara - J. Arad (fosta A. Arad pentru B. Arad) și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul E., în contradictoriu cu pârâta I. Timișoara - J. Arad (fosta A. Arad pentru B. Arad), având ca obiect restituire impozit și accesorii aferente.

La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că motivele redate în susținerea excepțiilor invocate de către autoritatea pârâtă (excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția autorității de lucru judecat) sunt identice cu motivele redate în susținerea excepțiilor invocate și în primul ciclu procesual, respectiv în Dosar nr. x/108/2012. Deși Curtea de Apel Timișoara le-a găsit întemeiate, pronunțând sentința civilă nr. 305 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat contrariul prin Decizia civilă nr. 648 din 12 februarie 2014, reținând calitatea procesuală activă a reclamantului și dreptul acestuia de a se adresa instanței cu o cerere în restituirea sumelor plătite, conform art. 117 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc.

Cum dezlegările de drept ale instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorul fondului și cum aspectele invocate au fost deja tranșate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, Curtea a înlăturat apărările formulate pe cale de excepție, ca fiind neîntemeiate.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a reținut că prin contractul de cesiune de părți sociale încheiat cu SC F. GMBH Germania, reclamantul a înstrăinat 19 părți sociale deținute la SC G. SRL Pecica cu prețul de 14.616.866 lei, iar prin contractul de cesiune de părți sociale încheiat cu societatea SC H. SRL România a înstrăinat 1 parte socială deținută la SC G. SRL Pecica cu prețul de 844.944 lei (filele 38 - 47 dosarul Tribunalului Arad).

Prin rapoartele de inspecție fiscală încheiate la data de 05 iulie 2010 (filele 15 - 29 dosar Tribunal Arad), respectiv la data de 06 iulie 2010 (filele 29 - 37 dosar Tribunal Arad), organul de control a stabilit obligații fiscale suplimentare în sumă de 1.927.653 lei, respectiv 113.557 lei, reprezentând impozit pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare la care se adaugă majorări de întârziere aferente în sumă de 938.767 lei, respectiv de 55.246 lei, impozite care au fost reținute prin stopaj la sursă și virate la bugetul de stat de către societățile comerciale indicate în actele de impunere.

Curtea a observat că reclamantul a invocat în susținerea acțiunii sale, având ca obiect restituirea sumelor reținute, împrejurarea că deține certificat de rezidență fiscală emis de autoritatea fiscală din Italia, că a achitat impozitul în Italia și că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (3) din Convenția pentru evitarea dublei impuneri, potrivit cărora câștigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, altele decât cele menționate la parag. 1 și 2, sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este cedentul.

Cu privire la prima apărare, prima instanță a constatat că într-adevăr reclamantul era, pentru anul fiscal 2009, când au fost încheiate contractele de cesiune părți sociale, rezident fiscal al statului Italian, așa cum rezultă din certificatul de rezidență fiscală din 2010. Este corectă și afirmația potrivit căreia certificatul de înregistrare din 03 octombrie 2007 nu atestă că ar avea rezidența fiscală în România, ci doar că are dreptul de a locui pe teritoriul României pe o perioada reglementată de normele legale.

Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că rezidența fiscală italiană nu echivalează cu un caz de neimpunere în România, respectiv cu o scutire.

Legislația internă reglementează impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți în cadrul Titlului V, cap. I din C. fisc. care, la art. 115 distinge între o primă categorie de venituri obținute în România care se impozitează potrivit regulilor instituite în cadrul Titlului V și o a doua categorie de venituri care se impozitează potrivit normelor generale aplicabile majorității veniturilor.

Venitul obținut de reclamant se încadrează în categoria avută în vedere de dispozițiile art. 115 alin. (2) lit. d): veniturile unei persoane fizice nerezidente obținute din transferul titlurilor de participare, așa cum sunt definite la art. 7 alin. (1) pct. 31 (titlu de participare - orice acțiune sau altă parte socială într-o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată sau într-o altă persoană juridică sau la un fond deschis de investiții), deținute la o persoana juridică română. Alin. (2) al art. 115 stipulează în mod expres că veniturile pe care le enumeră nu sunt impozitate potrivit prezentului capitol și se impozitează conform titlului II, III sau IV

1

, după caz (în speța de față, conform titlului III).

Astfel, în ce privește tipul de venit realizat de reclamant, legislația internă face trimitere la normele cuprinse în Titlul III, denumit „Impozitul pe venit”, care, la art. 39 lit. d), conferă calitate de contribuabili persoanelor fizice nerezidente care obțin venituri prevăzute la art. 89 și care, la art. 66 alin. (3), arată modalitatea concretă de calcul al impozitului datorat.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor C. fisc., veniturile obținute de reclamant prin cesiunea părților sociale sunt impozabile în România, legea națională excluzând de la această impozitare doar veniturile obținute pe piețe de capital străine (art. 115 alin. (5) din C. fisc.), ceea ce nu este cazul în speța de față.

De asemenea, Curtea a constatat că dispozițiile art. 14 alin. (3) din Convenția pentru evitarea dublei impunere dintre România și Italia (ratificată prin Decretul nr. 82 din 15 aprilie 1977) nu sunt incidente, ele reglementând situația altor venituri decât cele menționate în primele 2 alineate, ori venitul obținut de reclamant se regăsește la alin. (2) din art. 14 („Câștiguri din capital”) al Convenției pentru evitarea dublei impuneri, alineat care stipulează în mod expres că veniturile provenind din înstrăinarea bunurilor mobile făcând parte dintr-un sediu stabil pe care o întreprindere a unui stat contractant îl are în celălalt stat contractant sau a bunurilor mobile aparținând unei baze fixe de care dispune un rezident al unui stat contractant în celălalt stat contractant pentru exercitarea unei profesii libere, inclusiv câștigurile provenind din înstrăinarea totală a acestui sediu stabil (singur sau cu întreaga întreprindere) sau a acestei baze fixe, sunt impozabile în acest celălalt stat. Prin urmare, însăși Convenția invocată de reclamant reglementează locul impunerii ca fiind România.

Reclamantul a mai susținut că impozitul în Italia a fost achitat o parte de tatăl său, căruia i-a cedat un procent de 67% din veniturile încasate, respectiv o parte de el însuși, aferent procentului păstrat de 33%.

Judecătorul fondului a apreciat că o atare susținere, chiar dacă s-ar adeveri, este lipsită de relevanță, dat fiind că obligația de plată către bugetul român exista atât potrivit legislației românești cât și Convenției pentru evitarea dublei impuneri. Așadar, o eventuală plată benevolă, efectuată către un alt buget, nu anulează plata legal făcută către bugetul de stat al României.

Cât privește cuantumul impozitului suportat de reclamant, Curtea a constatat că acest aspect nu face obiectul cererii de chemare în judecată, reclamantul contestând doar obligația de plată iar nu și calculul creanței fiscale, motiv pentru care instanța nu va analiza modalitatea de calcul ori întinderea creanței.

Recursul;

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, în esență reclamanta a arătat următoarele:

Curtea de Apel a pronunțat o sentință nelegală în care face o aplicare greșită a Convenției privind dubla impunere.

În prima parte a considerentelor, Curtea de Apel Timișoara a constatat că în perioada de referință, anul fiscal 2009, recurentul a fost rezident fiscal al statului italian și a constatat că veniturile pe care le-a obținut prin cesiunea părților sociale sunt venituri impozabile în România, deoarece legea română exclude de la impozitare doar veniturile obținute pe piețe de capital străine (art. 115 alin. (5) din C. fisc.), ceea ce nu este cazul în speță.

Se arată că în concordanță cu art. 31 din Legea tratatelor, C. fisc. prevede la art. 1 alin. (4) următoarele: "Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat."

Curtea de Apel Timișoara a constatat că norma aplicabilă în speță nu este cea invocată de recurent, art. 14 alin. (3) din Convenție, ci este norma de la art. 14 alin. (2) din Convenție. Curtea de Apel Timișoara a încălcat astfel art. 14 alin. (6) din N.C.P.C.

Norma invocată de instanță, alin. (2) al art. 14 a fost aplicată greșit în această cauză.

Norma invocată de instanță se referă la impozitarea câștigurilor obținute din înstrăinarea a două categorii de bunuri mobile:

a) bunurilor mobile care fac parte dintr-un sediu stabil pe care o întreprindere a unui stat contractant (România sau Italia) îl are în celălalt stat contractant (Italia sau România), inclusiv câștigurile provenind din înstrăinarea totală a unui sediu stabil (singur sau cu întreaga întreprindere).

b) bunurilor mobile care aparțin unei baze fixe de care dispune un rezident al unui stat contractant pentru exercitarea unei profesii libere sau din înstrăinarea acelei baze fixe. Aplicabilitatea normei

în această ipoteză iese din discuție, în mod evident, deoarece art. 15 alin. (2) definește profesiile libere: "Expresia profesie liberă cuprinde, în special, activitățile independente cu caracter științific, literar, artistic, educativ și pedagogic, precum și activitățile independente ale medicilor, avocaților, inginerilor, arhitecților, dentiștilor și contabililor."

Atunci când a citat norma de la art. 14 alin. (2), instanța de fond a subliniat două fragmente de text:

- "veniturile provenind din înstrăinarea bunurilor mobile (...) inclusiv câștigurile provenind din înstrăinarea totală a acestui sediu stabil (singur sau cu întreaga întreprindere)".

Din sublinierile instanței rezultă fără nicio urmă de îndoială că aceasta a considerat că părțile sociale pe care recurentul le-a deținut la societatea SC G. SRL Pecica și pe care le-a înstrăinat SC F. GMBH Germania reprezintă bunuri mobile care au făcut parte din sediul stabil întreprinderii în România. Este evident că părțile sociale pe care recurentul le-a deținut în societatea SC G. SRL Pecica nu au făcut parte din patrimoniul acestei societăți, ci au făcut parte din patrimoniul recurentului.

Consideră recurentul că termenii "fac parte" și "aparțin" pe care îi utilizează Convenția privind aplicarea dublei impuneri dintre România și Republica Italia sunt sinonimi și indică fără echivoc că se referă la bunuri mobile care fac parte din patrimoniul persoanei juridice.

Norma aplicabilă în litigiu este art. 14 alin. (3) din Convenție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 699/2011, a stabilit deja că în ipoteza cesiunii acțiunilor la o Societate comercială de către rezidenți ai statului italian, norma aplicabilă din Convenția pentru aplicarea dublei impuneri dintre România și Republica Italia este art. 14 alin. (3).

În consecință, câștigurile care provin din înstrăinarea părților sociale pe care le-a deținut la societatea comercială SC G. SRL Pecica sunt impozabile numai în Italia, statul contractant al cărui rezident fiscal este recurentul.

Apărările intimatului;

I. Timișoara - B. Arad a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca fiind lovită de nulitate, întrucât a fost motivată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C. ori prezentul proces se derulează sub imperiul prevederilor V.C.P.C. Pe fond, se solicită respingerea cererii de recurs ca netemeinică și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de pârâta intimată J. prin I. Timișoara - se reține că nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs invocat, pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct.  9 C. proc. civ., așa încât Înalta Curte va reține spre soluționare în fond cererea de recurs.

- Se reține că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 648/2014 - s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe care a soluționat greșit acțiunea reclamantului E. prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, pentru a se soluționa acțiunea acestuia în conformitate cu temeiul de drept invocat respectiv art. 117 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. potrivit cu care „Se restituie la cerere debitorului următoarele sume: d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”.

Recurentul - reclamant și-a întemeiat de asemenea acțiunea pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În esență, recurentul - reclamant apreciază că trebuie restituite sumele achitate de debitorii SC F. GMBH Germania și SC H. SRL stabilite în sarcina acestora prin Decizia de impunere nr. 587/2010 și 579/2010 și necontestate de către cele două societăți.

- În ceea ce privește aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (2) din Convenția privind aplicarea dublei impuneri dintre România și Republica Italia.

- Recurentul arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că părțile sociale pe care le-a înstrăinat SC F. GMBH Germania reprezintă bunuri mobile pe care le-a deținut în societatea SC G. SRL Pecica care au făcut parte din sediul stabil al întreprinderii.

Susține recurentul că textul se referă la câștigurile unei întreprinderi, iar nu la o persoană fizică la un investitor ca recurentul și la exercitarea unei profesii libere care dispune de o bază fixă.

Înalta Curte constată că părțile sociale înstrăinate de recurent, erau deținute de acesta ca asociat la SC G. SRL prin urmare părțile sociale fac parte din patrimoniul social și nu din patrimoniul recurentului.

SC G. SRL Pecica - este o societate cu răspundere limitată care are ca obiect de activitate principal „Cultivarea plantelor nepermanente”.

În dreptul comunitar noțiunea de întreprindere nu este definită în Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că întreprindere este orice entitate care are o organizare unitară a elementelor personale, materiale și incorporale și care urmărește în mod durabil un scop economic determinat.

În legislația română definiția legală a întreprinderii este formulată în mai multe acte normative. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 21/1986 prin întreprindere se înțelege orice operator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri și servicii pe o piață dată independent de statutul său juridic și de modul de finanțare, astfel cum este definită în jurisprudența Uniunii Europene.

Art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, definește „Întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț în scopul obținerii de profit în condiții de concurență.”

Este fără putință de tăgadă că SC G. SRL este o societate comercială constituită în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 și care are elementele unei întreprinderi conform definițiilor arătate mai sus, respectiv are accepțiunea întreprinderii prevăzute de art. 14 alin. (2) din Convenția pentru evitarea dublei impuneri invocată.

Se reține că venitul obținut de recurentul - reclamant ca nerezident din transferul părților sociale deținute la SC G. SRL Pecica către SC F. GMBH Germania - se încadrează în dispozițiile art. 115 alin. (2) lit. d) din C. fisc. potrivit cărora: „veniturile unei persoane fizice nerezidente obținute din transferul titlurilor de participare, așa cum sunt definite la art. 7 alin. (1) pct. 31. Alin. (2) al art. 115 precizează clar că nu sunt impozitate potrivit prezentului capital și se impozitează conform titlului II, III sau IV după caz.

De asemenea, se reține că în speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 67 alin. (3) C. fisc. „Calculul, reținerea și virarea impozitului pe veniturile din investiții, altele decât cele prevăzute la alin. (1) și 2) se efectuează astfel: b) în cazul câștigurilor determinate din transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare, în cazul societății închise și din transferul părților sociale, obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine dobânditorului”.

În speță, dobânditorii părților sociale sunt SC H. SRL România și SC F. GMBH Germania care au și achitat debitul fără a formula contestație împotriva deciziilor de impunere.

Prin urmare, debitul/obligația fiscală a fost stabilit prin aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile.

Este adevărat că tratatele internaționale la care România este parte se aplică direct și prioritar atunci când prevederile C. fisc. contravin conținutului acestora, însă în speță alin. (3) al art. 14 din Convenția încheiată între Statul Român și Guvernul Republicii Italiene se aplică pentru orice bunuri înstrăinate altele decât cele arătate la parag. 1 și 2 ori în speță nu se poate trece de paragraful (2) care se referă concret la înstrăinarea unor bunuri mobile făcând parte dintr-un sediu fix pe care o întreprindere a unei baze fixe de care dispune un rezident. în celălalt stat contractant pentru exercitarea unor profesii liberale (situația recurentului).

Recurentului - reclamant i se aplică această variantă concretă și nu se poate trece la art. 14 alin. (3) Convenție care vizează „bunuri înstrăinate - altele decât cele de la parag. (1) și (2).

- Nu se poate reține nici argumentul plății impozitului pe câștigurile provenite din înstrăinarea titlului de participațiune, în statul italian deoarece nu s-a făcut dovada plății acestui impozit nici în perioada martie 2009 - iulie 2010 - data stabilirii obligațiilor fiscale de către organele fiscale și nici ulterior.

Documentele invocate de recurent pentru a dovedi plata impozitului pentru veniturile obținute din investiții în sumă de 1.927.653,141 lei, nu prezintă relevanță, acestea dovedesc transferul unor sume de bani către tatăl său și către societatea K. (900.000 euro în anul 2009 și 1.394.000 euro în anul 2010).

Hotărârile judecătorești invocate ca practică în această materie de recurent nu prezintă relevanță, fiind raportate la situații de speță diferite nu rezultă că s-a achitat impozit la statul italian pentru această operațiune de transfer părți sociale.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vizând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de E. împotriva sentinței nr. 131 din 20 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de E. împotriva sentinței nr. 131 din 20 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2016.