ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2017

Decizia nr. 1128/2017 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia la retrocedarea imobilului situat în București, sector 1. La termenul din 16 noiembrie 2011, au formulat cereri de intervenție B., C. și D., solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și constatarea calității lor de cumpărători de bună-credință ai apartamentelor nr. 7, 5 și, respectiv, de la parter.

La același termen de judecată, reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a chemat în judecată în calitate de pârâți și pe: E. și F., G., H., I. și J., C. și K. La termenul din 17 ianuarie 2012, reclamantul a depus o nouă cerere completatoare, prin care a arătat că o cheamă în judecată și pe pârâtă L. Prin cererea reconvențională formulată la termenul din 18 ianuarie 2012, pârâta J. și intervenienții C., B. și D. au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise de B.N.P., M., și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată la termenul din 04 septembrie 2012, pârâta-reclamantă L. a solicitat, la rândul său, constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011 emise de B.N.P., M. Prin încheierea din 31 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantului-pârât la judecarea cererii principale, astfel cum a fost completată, a constatat ca rămasă fără obiect cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta K. și a disjuns cererile reconvenționale, care au fost înregistrate sub nr. x/3/2012.

Prin sentința civilă nr. 191 din 13 februarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis cererile și a constatat nulitatea certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011 emise de B.N.P., M. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, urmare a dezbaterii succesiunii defunctului N., cetățean argentinian, decedat, cu ultimul domiciliu în Argentina, a fost emis de B.N.P., M. certificatul de moștenitor din 15 martie 2011. Potrivit mențiunilor acestuia, are calitatea de moștenitor fiica acestuia postdecedată, O., la rândul său, cetățean argentinian. De pe urma defunctei O. a fost emis de B.N.P., M., certificatul de moștenitor din 15 martie 2011, care stabilește calitatea de moștenitor a pârâtului din prezenta cauză, A., domiciliat în Argentina, în calitate de fiu, care culege întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctei.

Prin cererile formulate, reclamanții au solicitat constatarea nulității celor două certificate; în susținerea demersului lor au invocat nesocotirea normelor de competență teritorială a notarului în emiterea acestora. Verificând această critică în raport de probatoriul administrat, tribunalul a apreciat cererile întemeiate în raport de dispozițiile art. 10 și 68 din Legea nr. 36/1995 în forma în vigoare la data de 15 martie 2011 (data emiterii celor două certificate contestate). Astfel, atât defunctul N., cât și defuncta O. nu mai erau cetățeni români la data decesului, nu au avut ultimul domiciliu în România și nu s-a probat că aceștia mai dețineau vreun bun mobil sau imobil pe teritoriul statului român.

Cu toate acestea, succesiunile acestora au fost dezbătute în România potrivit legii române de un notar român, cu nesocotirea normelor de competență, în condițiile în care, față de cele anterior reținute, nu exista niciun element de legătură cu legea română. Tribunalul a reținut că, la data decesului, defuncții nu aveau cetățenia română, iar ultimul domiciliu al acestora a fost în Argentina; menționarea în cuprinsul certificatului de moștenitor eliberat de pe urma defunctului N., decedat, a unor bunuri mobile (mobilier de sufragerie compus dintr-o canapea cu două locuri, două fotolii și o vitrină clasică), nu este de natură a atrage competența teritorială a notarului public care a emis acest certificat, în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.

S-a reținut, de asemenea, că în condițiile în care nici în cererea de sesizare a notarului public în vederea dezbaterii succesorale și nici în cuprinsul certificatului de moștenitor nu se indică locul situării acelor bunuri mobile pretins rămase de pe urma defunctului, nu se poate prezuma că acestea s-ar fi aflat la momentul decesului pe teritoriului României pentru a atrage competența unui notar public român, existența lor pe teritoriul statului român fiind de altfel îndoielnică, în condițiile în care N. a părăsit România în anul 1940. Cu referire la faptul că defuncta O. „și-ar fi rezervat” naționalitatea română s-a arătat că nu prezintă relevanță, întrucât naționalitatea nu se confundă cu cetățenia, iar faptul că pârâtul a redobândit cetățenia română nu produce niciun efect, în absența unor dovezi cu privire la existența elementelor prevăzute de art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 pentru a justifica competența notarului public român și a aplicării legii române succesiunii defuncților N. și O. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că potrivit înscrisului eliberat de autoritățile argentiniene, în conformitate cu prevederile C. civ.

argentinian, art. 3565, succesiunea defunctului N. a revenit fiicei sale O., în calitate de moștenitoare unică și universală. Prin urmare, în ceea ce îl privește pe defunctul N., succesiunea a fost dezbătută, pârâtul având posibilitatea recunoașterii efectelor acesteia pe teritoriul României, în scopul valorificării drepturilor pe care acesta le pretinde.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs la data de 08 august 2014, pârâtul A. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21 noiembrie2014 și a fost recalificat drept apel la termenul din 17 martie 2015. Prin Decizia nr. 567/A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât A., împotriva sentinței civile nr. 191 din 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D., C., J., B. și L., ca nefondat; a luat act că apelantul-pârât și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, referitor la primul motiv de apel, că cererea reconvențională, care este o cerere incidentală, este în căderea instanței competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ. Acest text instituie un caz de prorogare legală a competenței, care derogă de la norma generală și se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant. Disjungerea cererii reconvenționale (chiar în considerarea renunțării la judecarea cererii principale) nu are importanță asupra stabilirii competenței, relevant fiind în acest sens, conform principiului care se degajă din prevederile art. 18 1 C. proc.

civ., momentul sesizării instanței prin introducerea cererii (reconvenționale), deoarece de la acea dată se pune problema legalei învestiri a instanței, atât sub aspect material, cât și teritorial; iar pe de altă parte este necesar să se pornească de la un criteriu invariabil, care să conducă la evitarea unor măsuri care ar putea avea ca efect întârzierea soluționării cauzei. Prin urmare, în mod corect tribunalul a respins, la termenul din 19 septembrie 2013, excepția de necompetență materială. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, anularea certificatului de moștenitor poate fi solicitată de cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor.

Textul constituie o aplicație particulară a regulii conform căreia constatarea nulității absolute a unui act juridic civil poate fi solicitată de orice persoană interesată, însă justifică un asemenea interes doar cel care demonstrează că este titularul unui drept căruia i s-a adus atingere prin actul juridic a cărui nulitate absolută se solicită a se constata.

Din perspectiva arătată, în materia nulității absolute a unui certificat de moștenitor, principial, sfera persoanelor care ar putea să o invoce, justificând un drept lezat prin acest act juridic, este identică cu cea a moștenitorilor persoanei respective și a succesorilor acestora (în al căror patrimoniu intră drepturile succesorale asupra bunurilor defunctului, acestea putând fi prejudiciate prin nerespectarea normelor juridice privind eliberarea valabilă a certificatului de moștenitor), precum și a celor care pretind drepturi de proprietate proprii în legătură cu bunurile incluse în masa succesorală (pentru că nu se poate nega că simpla existență a unui act juridic oficial prin care se menționează un anumit bun în masa succesorală transmisă unor alte persoane aduce atingere dreptului de proprietate care ar aparține reclamantului, constituind prin sine însăși o contestare a dreptului său; or, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate garantează titularului posibilitatea de a exercita toate atributele sale în putere proprie și în interes propriu, conferindu-i astfel legitimitate pentru înlăturarea oricăror acte care contravin acestui interes).

Cu toate acestea, atunci când se invocă încălcarea unei norme de competență privind procedura succesorală notarială (necompetența generală a notarilor români), de ordine publică, pe baza principiului general care se degajă din prevederile art. 105 C. proc. civ., nulitatea este una necondiționată de existența unei vătămări, astfel încât este suficient că în cauză pârâtul pretinde un drept de proprietate asupra bunului revendicat pe baza celor două certificate de moștenitor, pentru a se deschide reclamanților calea contestării acestora strict pe temeiul juridic în discuție.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că Tribunalul București a făcut o corectă aplicare a legii respingând excepția lipsei de interes la termenul din 24 ianuarie 2013. Pe fond, s-a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că, potrivit certificatului de moștenitor din 15 martie 2011 emis de B.N.P., M., la data de 05 iunie 1962 a decedat N., cetățean argentinian, cu ultimul domiciliu în Argentina, rămânând ca succesoare de pe urma acestuia O. Masa succesorală este compusă din bunuri mobile: mobilier de sufragerie compus dintr-o canapea cu două locuri, două fotolii și o vitrină clasică, iar imobile nu s-au declarat.

De asemenea, conform certificatului de moștenitor din 15 martie 2011, emis de B.N.P., M., la data de 31 iulie 1997 a decedat O., cetățean argentinian, cu ultimul domiciliu în Argentina, rămânând ca succesor de pe urma acesteia pârâtul A. Masa succesorală este compusă din bunuri mobile: mobilier de sufragerie compus dintr-o canapea cu două locuri, două fotolii și o vitrină clasică, iar imobile nu s-au declarat. A reținut curtea de apel că potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data emiterii celor două certificate de moștenitor: „În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”.

Prin urmare, pentru ca un notar român să fie competent să elibereze un certificat de moștenitor (iar nu de calitate de moștenitor) în cazul acestui element de extraneitate (domiciliul în străinătate - legea nefăcând distincție dacă defunctul era cetățean străin sau român), este necesar ca defunctul să fi avut bunuri pe teritoriul României la data deschiderii succesiunii (iar nu de-a lungul vieții). Făcând aplicarea acestor considerente de ordin teoretic în cauza de față, din analiza actelor care au stat la baza celor două certificate de moștenitor instanța de apel a reținut că nu există nicio probă privind existența mobilierului de sufragerie în patrimoniul autorului N. la data de 05 iunie 1962 și, respectiv, în patrimoniul autoarei O. la data de 31 iulie 1997. Mai mult, și dacă aceste bunuri ar fi existat, se poate prezuma în condițiile art. 1199 C. civ.

că ele nu se aflau la data deceselor pe teritoriul României, în contextul în care N. a părăsit România la data de 31 ianuarie 1941, conform mențiunii de pe pașaportul său - eliberat de Ministerul de Interne, iar O. a părăsit România la data de 13 septembrie 1938, conform mențiunii de pe pașaportul său - eliberat de Ministerul de Interne. Pe de altă parte, competența notarului trebuie verificată în raport de bunurile indicate în certificatul de moștenitor ca fiind incluse în masa succesorală, instanța neputând ca, pe cale incidentală, să constate în cadrul acțiunii vizând anularea respectivului certificat existența sau inexistența altor bunuri în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii.

Cu atât mai mult această concluzie se impune în situația în care există un titlu formal privind ieșirea unui bun imobil (cel revendicat prin cererea principală) din patrimoniul defunctului și intrarea corespunzătoare a acestuia în cel al statului. Astfel, prin procesul-verbal din 20 martie 1941 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București s-a constatat că imobilul din București, compus din teren în suprafață de 2.141 mp și construcție: parter 9 camere și etaj 11 camere, a aparținut lui N., fiind dobândit prin actul de vânzare autentificat din 20 martie 1913 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat.

Prin sentința civilă nr. 554 din 23 august 1937, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a V-a civilă corecțională S. Vacantă în Dosar nr. x/1937, în interesul executării planului de sistematizare al orașului București și creării unei piețe în fața Academiei Române, a fost declarat expropriat pentru cauză de utilitate publică întregul imobil - teren și construcție - situat în București, proprietatea domnului N. Prin Decizia de expropriere nr. 36 din 31 martie 1938 a Comisiunei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov s-a fixat indemnizația.

Din avizul nr. 11 din 09 ianuarie 1950 emis de colectivul de Juriști al Republicii Populare Române - Comitetul Provizoriu București - Serviciul Juridic rezultă că după fixarea indemnizației, prin tratativele duse de Primăria Municipiului București cu expropriatul s-a convenit restrângerea provizorie a exproprierii numai pentru alinierea Căii Victoriei, pentru aceasta fiind necesar a se expropria numai 607,67 mp teren și 78,53 mp construcție, iar pentru restul exproprierii, care nu prezenta urgență, s-a convenit a se da în schimb expropriatului un alt teren de valoarea egală, la momentul la care Primăria va pune în aplicare planul de sistematizare, în acest sens fiind încheiată între părți o tranzacție la data de 29 aprilie 1939. Din același aviz reiese că părțile au înțeles să renunțe la efectele deciziei de expropriere nr. 36 din 31 martie 1938 a Comisiunei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov.

Prin jurnalul nr. 6968 din 30 mai 1939 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/1938, s-a luat act de declarația apelantului N. și a Primăriei Municipiului București, că renunță la efectele Deciziei de expropriere nr. 36 din 31 martie 1938 a Comisiunei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov, precum și la apelurile făcute în contra aceleiași decizii. Potrivit avizului emis de colectivul de Juriști al Republicii Populare Române - Comitetul Provizoriu București - Serviciul Juridic, actul de schimb la care s-a obligat Primăria Municipiului București nu s-a mai încheiat. De asemenea, s-a constatat că procesul de expropriere a fost încheiat și că este necesar să se facă verificări dacă proprietarului nu i s-a retras cetățenia conform Legii nr. 125/1948 și imobilul nu a trecut în folosința statului.

Totodată, la poziția 103 din anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează N., cu 22 apartamente, București. Ca atare, imobilul în litigiu nu a fost preluat în baza măsurilor legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei, pentru a se pune problema reintrării lui de drept în patrimoniul autorului apelantului-pârât în temeiul Legii nr. 641/1944. Pe cale de consecință, curtea de apel a constatat că în cele două mase succesorale rămase de pe urma defuncților N. și O. nu se regăseau bunuri aflate pe teritoriul României, care să atragă competența generală a notarilor români.

S-a mai arătat că cele două certificate de moștenitor care formează obiectul cauzei nu pot fi calificate drept certificate de calitate de moștenitor, în sensul art. 85 din Legea nr. 36/1995 pentru că, în situația în care în masa succesorală nu sunt bunuri, prin ipoteză nu poate fi vorba de acceptare tacită, ci numai de acceptare expresă, în condițiile dreptului comun sau prin cereri de restituire formulate în temeiul legilor speciale de reparație. Totodată, instanța de apel a înlăturat argumentul suplimentar al primei instanțe în privința anulării certificatului de moștenitor eliberat de pe urma defunctului N., conform căruia există deja un act de dezbatere a succesiunii acestuia eliberat de autoritățile argentiniene, în condițiile în care acesta din urmă nu a fost recunoscut pe teritoriul României potrivit procedurii prevăzute de art. 165-178 din Legea nr. 105/1992, pentru a fi tratat ca și cum ar fi fost emis de o autoritate națională (română).

Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel București a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, recurentul-pârât A., solicitând, în principal, casarea Deciziei civile nr. 567/A din 24 noiembrie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., admiterea cererii de apel, cu consecința casării sentinței civile nr. 191 din 13 decembrie 2014, și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Judecătoriei sectorului 1 București; în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., admiterea cererii de apel, iar pe fond respingerea acțiunii. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal a analizat primul motiv de apel cu care a fost învestită, considerând că prima instanță a soluționat în mod just excepția de necompetență materială la termenul din 19 septembrie 2013. În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art. 17 și 18 1 C. proc. civ., considerându-se că acestea erau incidente la momentul formulării cererii reconvenționale. Cu alte cuvinte, tribunalul odată învestit, a rămas învestit să soluționeze cauza de față și după ce s-a renunțat la cererea principală iar cererea reconvențională a fost disjunsă. În opinia recurentului, această soluție este dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 și 5 C. proc.

civ. Astfel, cererea principală formulată în Dosarul nr. x/3/2011, având ca obiect cererea de revendicare a imobilului situat în București, era de competența Tribunalului București, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.; cererile reconvenționale formulate de către pârâți (intimații-reclamanți din prezenta cauză) au avut ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a două certificate de moștenitor, fiind cereri neevaluabile în bani. Or, în condițiile în care, după disjungere, cererile reconvenționale au devenit cereri principale, și nu incidentale, al căror obiect este neevaluabil în bani și, în plus, vizează materia succesorală, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și declinarea competenței în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În opinia recurentului-pârât, dispozițiile art. 17 C. proc. civ. sunt aplicabile doar în situația în care cererile principale se judecă împreună cu cererile incidentale și accesorii; după disjungere se impunea ca instanța să-și verifice competența din oficiu și să admită excepția necompetenței materiale în raport de obiectul cererii deduse judecații. În privința dispozițiilor art. 18 1 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că potrivit jurisprudenței, prima instanță învestită rămâne să judece cauza și în situația în care ulterior investirii „intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect”. Nici dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ. nu-și găsesc aplicarea, în raport de obiectul cererii deduse judecații (acțiune în constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor), deoarece nu au intervenit modificări (diminuări sau majorări) ale valorii obiectului dedus judecații la care se refera textul de mai sus.

Din această perspectivă, recurentul-pârât a susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (1) din același act normativ. Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că acesta vizează soluția dată excepției lipsei de interes și, respectiv, soluția dată asupra fondului.

Cu referire la soluția de respingere a excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii de față, a arătat că, în considerentele deciziei s-a reținut faptul că: „(...) într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, anularea certificatului de moștenitor poate fi solicitată de cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor”, însă dreptul de a ataca cu nulitate absolută un certificat de moștenitor îl are nu numai moștenitorul ci și acea persoană care pretinde drepturi de proprietate proprii în legătură cu bunurile incluse în masa succesorală”. Potrivit acestui raționament juridic, simplul motiv că autorul său a fost proprietarul întregului imobil situat în București, sector 1, iar intimații au dobândit în proprietate părți din acest corp de proprietate, îi legitimează să promoveze o acțiune în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor.

În opinia recurentului, soluția pronunțată este netemeinică și nelegală, deoarece dispozițiile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 arată că interesul trebuie dovedit în mod obligatoriu indiferent de tipul de nulitate invocat. În cazul de față vătămarea nu se presupune, ci trebuie dovedită; intimații nu justifică un interes în promovarea acțiunii nici prin raportare la dispozițiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 în vigoare la momentul emiterii certificatelor de moștenitor întrucât art. 68 alin. (2) constituie o excepție de la prevederile art. 10 din lege. Astfel, art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 dispune că: „În cazul unei persoane ce nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”.

În aceste condiții, intimații-reclamanți nu dovedesc care este vătămarea produsă prin eliberarea celor două certificate de moștenitor. Ca atare, aceștia nu justifică un interes legitim, născut și actual, personal și direct, în legătură cu cauza de nulitate. Așadar, în categoria „oricărei persoane interesate” nu ar putea intra persoane străine de actul juridic încheiat și care, ca o consecință a promovării acțiunii, nu ar urmării un folos practic. Legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice legătura dintre pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Celelalte condiții vizând interesul - născut, actual, personal și direct - se referă la existența interesului în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și, respectiv, la folosul practic urmărit de cel care recurge la această formă procedurală. Faptul că se solicită constatarea nulității absolute nu înseamnă că nu se mai impune justificarea interesului ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, interes care trebuie să fie legitim, născut și actual, personal și direct. Cu alte cuvinte, intimații-reclamanți trebuie să justifice legătura între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Celelalte condiții vizând interesul - născut, actual, personal și direct - se referă la existența interesului în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și respectiv la folosul practic urmărit al celui care recurge la aceasta formă procedurală. În plus reclamanții trebuie să justifice interesul atât la momentul promovării acțiunii, cât și pe parcursul derulării procesului. Cu referire la soluția pronunțată asupra fondului, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații.

Astfel, Curtea de Apel București în mod corect s-a rezumat să analizeze pe fond cauza doar prin raportare la motivele indicate de intimați în termenul legal, exceptând de la analiză motivele noi formulate de către reclamanta J. la termenul din 21 ianuarie 2014, prin care a completat motivele inițiale (în sensul că a înțeles să conteste inclusiv cetățenia română a apelantului și a autorilor săi), dar în mod greșit a înlăturat de la analiză argumentul suplimentar al primei instanțe în privința anularii certificatului de moștenitor de pe urma defunctului N. conform căruia există deja un act de dezbatere a succesiunii acestuia eliberat de autoritățile argentiniene. Din considerentele hotărârii se reține că, în opinia instanței fondului acest argument nu-și găsește temeiul atâta timp cât nu s-a uzat de procedura prevăzută de dispozițiile art. 165-178 din Legea nr. 105/1992.

Or, sub acest aspect instanța fondului nu a săvârșit nicio eroare, întrucât din considerentele sale rezultă faptul că prin soluția pronunțată la fond nu a fost prejudiciat, având posibilitatea promovării unei acțiuni în exequatur privind recunoașterea și pe teritoriul României a efectelor procedurii de dezbatere a succesiunii de pe urma autorului N. Pe de altă parte, nici parte adversă nu a criticat soluția instanței de fond sub acest aspect, motiv pentru care instanța de apel trebuia să pronunțe o hotărâre limitându-se la motivele de apel cu care a fost în mod legal investită.

Sub un alt aspect, soluția pronunțată cu privire la legalitatea procedurii dezbaterii succesorale succesive pe teritoriul României - art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, coroborat cu art. 10 din același act normativ, este netemeinică și nelegală deoarece art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 prevede că: „În cazul unei persoane ce nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”. Or, cele două certificate de moștenitor fac dovada dezbaterii moștenirii succesive după ambii autori, recurentul având vocație la succesiunea bunicului prin mama sa.

A susținut recurentul că autorul său N. și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare pe teritoriul României, respectiv pe raza Municipiului București, masa succesorală fiind alcătuită atât din bunuri (mobile-imobile), cât și din drepturi și obligații. Conform Legii nr. 641/1944, toate bunurile imobile care i-au fost confiscate de către legionari au reintrat în patrimoniul acestuia prin efectul legii. De aceea, a inițiat pe rolul instanțelor romane acțiuni în constatarea dreptului său de proprietate. Însă instanța de apel, în mod greșit a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 641/1944 privind repunerea în drepturi a persoanelor de origine evreiască care au căzut victime legislației discriminatorii a regimului legionar întrucât familia N. a fugit în timpul represiunii legionare, iar bunurile sale au intrat în stăpânirea Centrului Național de Romanizare care era organul abilitat de autoritățile antisemite de la acea dată.

A arătat recurentul-pârât că, din cauza violențelor la care a fost supus, N., împreună cu familia sa, s-a stabilit în Argentina și nu a mai revenit în România, murind pe teritoriul acelui stat în anul 1962. Prin urmare, toate reținerile instanței de apel cu privire la o așa-zisa negociere făcută de acesta cu Statul Român în vederea semnării unui acord privind o altă expropriere nu are niciun suport de jure sau de facto, întrucât actele la care face trimitere instanța nu au nicio valoare juridică fiind niște copii de pe transcrieri, pe de-o parte; pe de altă parte, tranzacția la care se referă instanța de apel este un document nesemnat de către autorul său. Astfel, la rubrica la semnătura proprietarului apare mențiunea „absent”.

În aceste condiții, în care „cea de-a doua expropriere” nu s-a efectuat în conformitate cu dispozițiile legale în materie (neexistând nicio hotărâre judecătorească în acest sens), nu pot fi reținute drept relevante înscrisurile sus-menționate. De altfel, noile relații privind situația juridică a imobilului din București, sector 1 sunt contrazise și de relațiile anterioare emise de aceleași servicii din cadrul Primăriei Municipiului București în cursul anului 2010. Ca atare, recurentul-pârât a susținut că pentru imobilul expropriat în anul 1937 autorul său nu a fost niciodată despăgubit așa cum rezultă și din înscrisuri, iar efectele Legii nr. 641/1944 nu pot fi înlăturate prin supoziții.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a reținut în mod tendențios faptul că imobilul în discuție nu a fost preluat „în baza masurilor legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei”, motiv pentru care „nu se poate pune problema reintrării lui de drept în patrimoniul autorului în temeiul Legii nr. 641/1944”, fapt care conduce, în final, și la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 privitor la valabilitatea celor două certificate de moștenitor. În acest sens, instanța de apel a reținut drept relevantă anexa Decretului nr. 92/1950 unde la poziția 103 se menționează că au fost naționalizate 22 de apartamente pe numele N. situate pe raza Municipiului București.

Or, N. nu este una și aceeași persoana cu N. iar Calea x nu se poate confunda cu Calea y. Notarul român și-a verificat competența înainte de a proceda la emiterea celor două certificate de moștenitor în conformitate cu prevederile legale, iar acest lucru rezultă atât din cuprinsul certificatelor contestate, unde se menționează că cei doi autori au avut ultimul domiciliu pe teritoriul Argentinei, dar și din relațiile primite de B.N.P., M. de la Registrul National a succesiunilor privind persoanele cu ultimul domiciliu în străinătate pentru bunurile din România, aflat la fila 174 dosar.

Recurentul-reclamant a făcut referire la înscrisurile depuse de intimați la filele 298 și 251 din dosar, din care rezultă că niciodată părinții și bunicii săi nu au renunțat la cetățenia română, ci că aceasta „le-a fost confiscată” pe nedrept în baza unei legi abuzive, lege care ulterior a fost abrogată împreună cu toate celelalte acte normative antievreiești în baza Legii nr. 641/1944 care este în vigoare și la acest moment. În aceste condiții, în opinia recurentului-pârât, intimații-reclamanți nu dovedesc care este vătămarea produsă prin eliberarea celor doua certificate de moștenitor; prin urmare, aceștia nu justifică un interes legitim, născut și actual, personal și direct, în legătură cu cauza de nulitate.

Intimatele-reclamante J. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate. Pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța de apel a făcut corecta aplicare în cauză a dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. și a celor prevăzute de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 12 lei achitată cu chitanța nr. 160858 din 13 septembrie 2016, eliberată de Consiliul Local sector 2 București - Direcția Venituri Buget Local, conform dispozițiilor art. 3 alin. (a) 1 din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la data sesizării instanței.

Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatele-reclamante J. și B., Înalta Curte reține că nu este fondată și urmează să o respingă pentru considerentele ce succed: Intimatele-reclamante J. și B. au susținut prin întâmpinare că recursul este nul, întrucât nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. Înalta Curte reține că art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. dispune că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede, de asemenea, sancțiunea nulității pentru nemotivarea recursului în termenul legal, cu excepția cazului în care există motive de ordine publică pe care instanța de recurs le poate invoca din oficiu. Conform alin. (3) al aceluiași text legal, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Intimatele-reclamante J. și B. au susținut că memoriul de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate aduse deciziei pronunțate în apel ci reprezintă o reiterare a motivelor de apel. Analizând cererea de recurs, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a indicat, în drept, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 și 5, respectiv 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor a susținut că decizia atacată cu recurs nu este legală sub aspectul dezlegărilor date criticilor privitoare la excepția necompetenței materiale a tribunalului, la excepția lipsei de interes a intimaților-reclamanți în formularea cererilor de constatare a nulității certificatelor de moștenitor și, respectiv, pe fondul cererilor. Împrejurarea că în memoriul de recurs se regăsesc și susțineri care nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate ori vizează aspecte care exced analizei în recurs (prin raportare la limitele învestirii primei instanțe), astfel cum se va arăta cu prilejul examinării criticilor, nu atrage sancțiunea nulității recursului care urmează a fi analizat în limitele impuse de normele procedurale, Înalta Curte urmând a face și aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. De asemenea, reiterarea în recurs a criticilor care nu au fost primite de instanța de apel, nu are semnificația lipsei motivării. Examinând, în continuare, decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să îl respingă pentru considerentele ce vor succede: Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că Tribunalul București era competent să soluționeze cererea reconvențională, după disjungere, nu pot fi primite. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.: „Cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”.

Acest text consacră un caz de prorogare legală care extinde competența instanței legal sesizate cu soluționarea cererii principale și asupra cererilor cu caracter incidental (cum este cererea reconvențională) sau accesoriu. Această prorogare de competență își produce efectele și în ipoteza în care reclamantul a renunțat la judecarea cererii principale; ea nu poate opera cu încălcarea normelor de competență generală. În speță, recurentul-pârât a susținut că soluționarea în primă instanță a cererii de constatare a nulității certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise de B.N.P., M. s-a făcut de Tribunalul București cu încălcarea competenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București.

Susținerile acestuia în sensul că prevederile art. 17 C. proc. civ. sunt aplicabile numai în ipoteza în care cererile incidentale se judecă împreună cu cererea principală nu au fundament legal și ignoră dispozițiile art. 120 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că instanța (care potrivit art. 17 C. proc. civ. este cea competentă să soluționeze cererea principală) poate soluționa și separat cererea reconvențională. Dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ. prevăd, în esență, care este momentul la care se determină instanța competentă în cazul cererilor principale evaluabile în bani. Ele sunt un argument că prorogarea legală de competență instituită de art. 17 C. proc. civ. nu este condiționată de natura cererii incidentale de a fi evaluabilă în bani.

Prin urmare, primul motiv de recurs nu este fondat. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-pârât a susținut că decizia recurată este nelegală din perspectiva soluției date excepției lipsei de interes a intimaților-reclamanți în formularea cererii, care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care, în forma în vigoare la data eliberării celor două certificate de moștenitor prevedea că : „Cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte. ” Se constată că recurentul-pârât a contestat includerea intimaților-reclamanți în categoria persoanelor vătămate prin emiterea certificatului de moștenitor, susținând că aceștia nu au probat existența unei vătămări. Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat ca fiind legală soluția pronunțată de Tribunalul București, de respingere a excepției lipsei de interes în formularea cererilor de constatare a nulității absolute a certificatelor de moștenitor, expunând argumente privitoare la sfera persoanelor care pot invoca nulitatea absolută a unui asemenea înscris.

De asemenea, a analizat, în cazul particular dedus judecății, care este în concret interesul practic urmărit de intimații-reclamanți, titulari ai cererilor de constatare a nulității, conchizând că acesta este justificat de împrejurarea că se invocă un motiv de necompetență de ordine publică privind procedura succesorală notarială, de persoane care au fost atrase în judecată de pârâtul care pretinde un drept de proprietate asupra bunului revendicat, în temeiul acestor certificate de moștenitor. Recurentul-pârât a combătut acest raționament al instanței de apel, susținând că art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 impune, în toate cazurile, dovada existenței unui interes, vătămarea trebuind a fi dovedită.

Criticile recurentului-pârât nu sunt fondate deoarece textul legal sus-menționat nu face referire în mod expres la vătămarea unui drept succesoral, ci la vătămarea unui drept subiectiv. În speță, interesul intimaților rezidă în prezervarea propriului drept de proprietate asupra imobilului care a făcut obiectul cererii principale. Referirea pe care instanța de apel a făcut-o în cuprinsul considerentelor la existența unei nulități necondiționate de existența unei vătămări a avut în vedere caracterul de ordine publică al nulității generate de încălcarea unei norme de competență privind procedura succesorală notarială; această vătămare nu se confundă cu interesul de a invoca nulitatea actului. În ceea ce privește dispozițiile art. 68 alin. (2) și ale art. 10 din Legea nr. 36/1995, Înalta Curte reține că acestea au fost aplicate în mod corect în cauză cu prilejul soluționării fondului cererii.

Acestea nu sunt relevante din perspectiva soluției date excepției lipsei de interes în formularea cererilor de constatare a nulității absolute a certificatelor de moștenitor. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reține că decizia recurată este legală din perspectiva soluției date excepției lipsei de interes a intimaților-reclamanți în formularea cererii de constatare a nulității certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise de B.N.P., M. Cu referire la criticile de nelegalitate care vizează soluția dată asupra fondului cererii, pe care, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le cerceta din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu și a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (întrucât pun în discuție aplicarea unor dispoziții legale, nu interpretarea naturii sau înțelesului certificatelor de moștenitor), Înalta Curte constată că nu sunt fondate. Astfel, Înalta Curte are în vedere că Tribunalul București a admis acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (2) și ale art. 10 din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la momentul emiterii certificatelor de moștenitor a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata, reținând, în esență, că, la data decesului, autorii pârâtului A. nu mai erau cetățeni români, nu aveau domiciliul în România și nu s-a dovedit că aceștia mai dețineau vreun bun mobil sau imobil pe teritoriul statului român.

Curtea de Apel București, respingând apelul declarat de apelantul-pârât, a reținut, în interpretarea art. 68 alin. (2) și (10) din Legea nr. 36/1995, că această normă nu impune condiția ca decujusul să fi fost cetățean român, singurul element de extraneitate fiind domiciliul în străinătate al acestuia. În plus, competența notarului trebuie verificată în raport de bunurile indicate în certificatul de moștenitor ca fiind incluse în masa succesorală, instanța neavând posibilitatea ca, în cadrul acțiunii vizând anularea certificatului de moștenitor, să constate pe cale incidentală (în cadrul acțiunii vizând anularea acestuia), existența sau inexistența altor bunuri în patrimoniul defunctului, la data deschiderii succesiunii.

Ținând seama de faptul că obiectul recursului îl reprezintă Decizia civilă nr. 567/A din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de motivele care au stat la baza soluției de admitere a acțiunii și de respingere a apelului, Înalta Curte subliniază că sunt lipsite de interes susținerile recurentului-pârât privitoare la cetățenia autorilor săi și aceasta deoarece instanța de apel a apreciat că, din perspectiva art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, cetățenia decujusului nu influențează competența notarului public. Prin urmare, acestea nu se impun a fi analizate. În continuare, Înalta Curte reține că în certificatele de moștenitor care fac obiectul cererilor de constatare a nulității absolute, nu sunt menționate bunuri imobile.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât nu combate fundamentul soluției de constatare a nulității certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise de B.N.P., M., și anume necompetența notarului român, derivată din lipsa dovezii existenței bunurilor mobile menționate în certificate ca aparținând autorilor recurentului. Recurentul-pârât a formulat ample susțineri privitoare la situația juridică a imobilului situat în București, sector 1 și la incidența Legii nr. 641/1994 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreești, susținând că prin efectul acestui act normativ imobilul menționat a reintrat, de drept în patrimoniul autorului său. Cu toate acestea, în chiar cuprinsul memoriului de recurs a arătat că a formulat cereri în justiție pentru constatarea existenței dreptului.

Deși în prezenta cauză instanța nu mai este învestită cu cererea petitorie inițială care implica examinarea dreptului de proprietate al autorilor recurentului-pârât, acesta tinde ca, pe cale incidentală, să obțină recunoașterea unui asemenea drept asupra altor bunuri decât cele menționate în certificatele de moștenitor. Or, în condițiile în care recurentul a renunțat la cererea de retrocedare a imobilului situat în București, sector 1, prin raportare la obiectul cererilor reconvenționale disjunse și la motivele cuprinse în decizia recurată, Înalta Curte constată că stabilirea, în prezenta cauză, a regimului juridic al acestui imobil (care nu a fost menționat în certificatele de moștenitor) echivalează cu soluționarea cererii principale la a cărei judecată s-a renunțat.

În plus, așa cum a arătat în mod judicios și instanța de apel, competența notarului român trebuie analizată prin raportare la bunurile care sunt menționate în acesta. Înalta Curte menționează că, în orice caz, pentru a se justifica competența notarului român în emiterea certificatului de moștenitor, este necesar să se poată face dovada, potrivit legii, cu privire la existența dreptului de proprietate asupra unor bunuri deținute de decujus pe teritoriul României, la data decesului. Această condiție nu este îndeplinită atunci când, pentru a face o asemenea dovadă, este necesară constatarea judiciară a dreptului de proprietate chiar în procesul în care partea și-ar justifica legitimarea procesuală cu acest înscris.

În ceea ce privește considerentele instanței de apel cu privire la situația juridică a imobilului situat în București, sector 1, Înalta Curte reține că au fost expuse în explicitarea considerentului potrivit căruia competența notarului român trebuie analizată prin raportare la bunurile care sunt menționate în certificatul de moștenitor, cu atât mai mult cu cât există un titlu formal de ieșire a bunului imobil care a făcut inițial obiectul cererii de retrocedare din patrimoniul lui N. și intrarea acestuia în patrimoniul statului.

Deși acest considerent este pertinent, se impune a se menționa că, așa cum s-a arăta deja, limitele judecății în prezentul recurs, delimitate de cererile deduse judecății și de motivele care au întemeiat soluția de admitere a cererii de constatare a nulității certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise de B.N.P., M., nu justifică emiterea unui raționament logico-juridic cu privire la situația preluării imobilului situat în București, sector 1, care nu este menționat în niciunul din cele două certificate.

În ceea ce privește considerentele referitoare la existența unui act de dezbatere a succesiunii eliberat de autoritățile argentiniene, act care nu a fost recunoscut pe teritoriul României în condițiile art. 165 - 178 din Legea nr. 105/1992, Înalta Curte reține că nu reprezintă motiv de constatare a nulității certificatelor de moștenitor emise de notarul român, acesta fiind un act juridic distinct eliberat într-un alt stat, cu privire la care nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii recunoașterii pe teritoriul României.

Pentru considerentele expuse, reținând că niciuna din criticile de nelegalitate aduse deciziei atacate cu recurs, care îndeplinesc condițiile de a fi examinate în recursul pendinte (în sensul că au legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale reținute de instanța de apel a fi incidente și respectă limitele impuse judecății prin cererea de chemare în judecată), nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatele-reclamante J. și B. Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva Deciziei civile nr. 567/A din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.