ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1128/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1128/2017
Deliberând
asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data
de 10 februarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a
civilă, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe
pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea
acestuia la retrocedarea imobilului situat în București, sector 1.
La termenul
din 16 noiembrie 2011, au formulat cereri de intervenție B., C. și D.,
solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și constatarea
calității lor de cumpărători de
bună-credință ai apartamentelor nr. 7, 5 și, respectiv, de
la parter.
La
același termen de judecată, reclamantul a depus o cerere
completatoare, prin care a chemat în judecată în calitate de pârâți
și pe: E. și F., G., H., I. și J., C. și K.
La termenul
din 17 ianuarie 2012, reclamantul a depus o nouă cerere completatoare,
prin care a arătat că o cheamă în judecată și pe
pârâtă L.
Prin cererea
reconvențională formulată la termenul din 18 ianuarie 2012,
pârâta J. și intervenienții C., B. și D. au solicitat să se
constate nulitatea absolută a certificatelor de moștenitor din 15
martie 2011, emise de B.N.P., M., și obligarea reclamantului la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin cererea
reconvențională formulată la termenul din 04 septembrie 2012,
pârâta-reclamantă L. a solicitat, la rândul său, constatarea
nulității absolute a certificatelor de moștenitor din 15 martie
2011 emise de B.N.P., M.
Prin
încheierea din 31 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011,
Tribunalul București, secția a V-a civilă, a luat act de
renunțarea reclamantului-pârât la judecarea cererii principale, astfel cum
a fost completată, a constatat ca rămasă fără obiect
cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta K.
și a disjuns cererile reconvenționale, care au fost înregistrate sub nr.
x/3/2012.
Prin
sentința civilă nr. 191 din 13 februarie 2014, Tribunalul
București, secția V-a civilă, a admis cererile și a
constatat nulitatea certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011 emise
de B.N.P., M.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut că, urmare a
dezbaterii succesiunii defunctului N., cetățean argentinian, decedat,
cu ultimul domiciliu în Argentina, a fost emis de B.N.P., M. certificatul de
moștenitor din 15 martie 2011.
Potrivit
mențiunilor acestuia, are calitatea de moștenitor fiica acestuia
postdecedată, O., la rândul său, cetățean argentinian.
De pe urma
defunctei O. a fost emis de B.N.P., M., certificatul de moștenitor din 15
martie 2011, care stabilește calitatea de moștenitor a pârâtului din
prezenta cauză, A., domiciliat în Argentina, în calitate de fiu, care
culege întreaga masă succesorală rămasă de pe urma
defunctei.
Prin cererile
formulate, reclamanții au solicitat constatarea nulității celor
două certificate; în susținerea demersului lor au invocat nesocotirea
normelor de competență teritorială a notarului în emiterea
acestora.
Verificând această
critică în raport de probatoriul administrat, tribunalul a apreciat
cererile întemeiate în raport de dispozițiile art. 10 și 68 din Legea
nr. 36/1995 în forma în vigoare la data de 15 martie 2011 (data emiterii celor
două certificate contestate).
Astfel, atât
defunctul N., cât și defuncta O. nu mai erau cetățeni români la
data decesului, nu au avut ultimul domiciliu în România și nu s-a probat
că aceștia mai dețineau vreun bun mobil sau imobil pe teritoriul
statului român.
Cu toate
acestea, succesiunile acestora au fost dezbătute în România potrivit legii
române de un notar român, cu nesocotirea normelor de competență, în
condițiile în care, față de cele anterior reținute, nu
exista niciun element de legătură cu legea română.
Tribunalul a
reținut că, la data decesului, defuncții nu aveau
cetățenia română, iar ultimul domiciliu al acestora a fost în
Argentina; menționarea în cuprinsul certificatului de moștenitor
eliberat de pe urma defunctului N., decedat, a unor bunuri mobile (mobilier de
sufragerie compus dintr-o canapea cu două locuri, două fotolii
și o vitrină clasică), nu este de natură a atrage
competența teritorială a notarului public care a emis acest
certificat, în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
S-a
reținut, de asemenea, că în condițiile în care nici în cererea
de sesizare a notarului public în vederea dezbaterii succesorale și nici
în cuprinsul certificatului de moștenitor nu se indică locul
situării acelor bunuri mobile pretins rămase de pe urma defunctului,
nu se poate prezuma că acestea s-ar fi aflat la momentul decesului pe
teritoriului României pentru a atrage competența unui notar public român,
existența lor pe teritoriul statului român fiind de altfel
îndoielnică, în condițiile în care N. a părăsit România în
anul 1940.
Cu referire
la faptul că defuncta O. „și-ar fi rezervat” naționalitatea
română s-a arătat că nu prezintă relevanță,
întrucât naționalitatea nu se confundă cu cetățenia, iar
faptul că pârâtul a redobândit cetățenia română nu produce
niciun efect, în absența unor dovezi cu privire la existența
elementelor prevăzute de art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 pentru a
justifica competența notarului public român și a aplicării legii
române succesiunii defuncților N. și O.
Pe de
altă parte, tribunalul a constatat că potrivit înscrisului eliberat
de autoritățile argentiniene, în conformitate cu prevederile C. civ.
argentinian, art. 3565, succesiunea defunctului N. a revenit fiicei sale O., în
calitate de moștenitoare unică și universală. Prin urmare,
în ceea ce îl privește pe defunctul N., succesiunea a fost
dezbătută, pârâtul având posibilitatea recunoașterii efectelor
acesteia pe teritoriul României, în scopul valorificării drepturilor pe
care acesta le pretinde.
Împotriva
acestei sentințe, a declarat recurs la data de 08 august 2014, pârâtul A.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data
de 21 noiembrie2014 și a fost recalificat drept apel la termenul din 17
martie 2015.
Prin Decizia nr.
567/A din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul
formulat de apelantul-pârât A., împotriva sentinței civile nr. 191 din 13
februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția V-a
civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D., C., J., B.
și L., ca nefondat; a luat act că apelantul-pârât și-a rezervat
dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a
dispune astfel, curtea de apel a reținut, referitor la primul motiv de
apel, că cererea reconvențională, care este o cerere
incidentală, este în căderea instanței competente să judece
cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ. Acest text instituie un
caz de prorogare legală a competenței, care derogă de la norma
generală și se aplică cu prioritate conform principiului specialia
generalibus derogant.
Disjungerea
cererii reconvenționale (chiar în considerarea renunțării la
judecarea cererii principale) nu are importanță asupra stabilirii
competenței, relevant fiind în acest sens, conform principiului care se
degajă din prevederile art. 18
1
C. proc. civ., momentul
sesizării instanței prin introducerea cererii (reconvenționale),
deoarece de la acea dată se pune problema legalei învestiri a
instanței, atât sub aspect material, cât și teritorial; iar pe de
altă parte este necesar să se pornească de la un criteriu
invariabil, care să conducă la evitarea unor măsuri care ar
putea avea ca efect întârzierea soluționării cauzei. Prin urmare, în
mod corect tribunalul a respins, la termenul din 19 septembrie 2013,
excepția de necompetență materială.
Cu privire la
cel de-al doilea motiv de apel, curtea de apel a reținut că, potrivit
dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, anularea
certificatului de moștenitor poate fi solicitată de cei care se
consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea
certificatului de moștenitor.
Textul
constituie o aplicație particulară a regulii conform căreia
constatarea nulității absolute a unui act juridic civil poate fi
solicitată de orice persoană interesată, însă
justifică un asemenea interes doar cel care demonstrează că este
titularul unui drept căruia i s-a adus atingere prin actul juridic a
cărui nulitate absolută se solicită a se constata.
Din
perspectiva arătată, în materia nulității absolute a unui
certificat de moștenitor, principial, sfera persoanelor care ar putea
să o invoce, justificând un drept lezat prin acest act juridic, este
identică cu cea a moștenitorilor persoanei respective și a
succesorilor acestora (în al căror patrimoniu intră drepturile
succesorale asupra bunurilor defunctului, acestea putând fi prejudiciate prin
nerespectarea normelor juridice privind eliberarea valabilă a
certificatului de moștenitor), precum și a celor care pretind
drepturi de proprietate proprii în legătură cu bunurile incluse în
masa succesorală (pentru că nu se poate nega că simpla
existență a unui act juridic oficial prin care se menționează
un anumit bun în masa succesorală transmisă unor alte persoane aduce
atingere dreptului de proprietate care ar aparține reclamantului,
constituind prin sine însăși o contestare a dreptului său; or,
caracterul exclusiv al dreptului de proprietate garantează titularului
posibilitatea de a exercita toate atributele sale în putere proprie și în
interes propriu, conferindu-i astfel legitimitate pentru înlăturarea
oricăror acte care contravin acestui interes).
Cu toate
acestea, atunci când se invocă încălcarea unei norme de
competență privind procedura succesorală notarială
(necompetența generală a notarilor români), de ordine publică,
pe baza principiului general care se degajă din prevederile art. 105 C.
proc. civ., nulitatea este una necondiționată de existența unei
vătămări, astfel încât este suficient că în cauză
pârâtul pretinde un drept de proprietate asupra bunului revendicat pe baza
celor două certificate de moștenitor, pentru a se deschide
reclamanților calea contestării acestora strict pe temeiul juridic în
discuție.
Prin urmare,
instanța de apel a apreciat că Tribunalul București a făcut
o corectă aplicare a legii respingând excepția lipsei de interes la
termenul din 24 ianuarie 2013.
Pe fond, s-a
reținut că în mod corect prima instanță a constatat
că, potrivit certificatului de moștenitor din 15 martie 2011 emis de B.N.P.,
M., la data de 05 iunie 1962 a decedat N., cetățean argentinian, cu
ultimul domiciliu în Argentina, rămânând ca succesoare de pe urma acestuia
O. Masa succesorală este compusă din bunuri mobile: mobilier de
sufragerie compus dintr-o canapea cu două locuri, două fotolii
și o vitrină clasică, iar imobile nu s-au declarat.
De asemenea,
conform certificatului de moștenitor din 15 martie 2011, emis de B.N.P.,
M., la data de 31 iulie 1997 a decedat O., cetățean argentinian, cu
ultimul domiciliu în Argentina, rămânând ca succesor de pe urma acesteia
pârâtul A. Masa succesorală este compusă din bunuri mobile: mobilier
de sufragerie compus dintr-o canapea cu două locuri, două fotolii
și o vitrină clasică, iar imobile nu s-au declarat.
A reținut
curtea de apel că potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în
forma în vigoare la data emiterii celor două certificate de
moștenitor: „În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul
domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de
notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în
care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”.
Prin urmare,
pentru ca un notar român să fie competent să elibereze un certificat
de moștenitor (iar nu de calitate de moștenitor) în cazul acestui
element de extraneitate (domiciliul în străinătate - legea
nefăcând distincție dacă defunctul era cetățean
străin sau român), este necesar ca defunctul să fi avut bunuri pe
teritoriul României la data deschiderii succesiunii (iar nu de-a lungul
vieții).
Făcând
aplicarea acestor considerente de ordin teoretic în cauza de față,
din analiza actelor care au stat la baza celor două certificate de
moștenitor instanța de apel a reținut că nu există
nicio probă privind existența mobilierului de sufragerie în
patrimoniul autorului N. la data de 05 iunie 1962 și, respectiv, în
patrimoniul autoarei O. la data de 31 iulie 1997.
Mai mult,
și dacă aceste bunuri ar fi existat, se poate prezuma în
condițiile art. 1199 C. civ. că ele nu se aflau la data deceselor pe
teritoriul României, în contextul în care N. a părăsit România la
data de 31 ianuarie 1941, conform mențiunii de pe pașaportul său
- eliberat de Ministerul de Interne, iar O. a părăsit România la data
de 13 septembrie 1938, conform mențiunii de pe pașaportul său -
eliberat de Ministerul de Interne.
Pe de
altă parte, competența notarului trebuie verificată în raport de
bunurile indicate în certificatul de moștenitor ca fiind incluse în masa
succesorală, instanța neputând ca, pe cale incidentală, să
constate în cadrul acțiunii vizând anularea respectivului certificat
existența sau inexistența altor bunuri în patrimoniul defunctului la
data deschiderii succesiunii.
Cu atât mai
mult această concluzie se impune în situația în care există un
titlu formal privind ieșirea unui bun imobil (cel revendicat prin cererea
principală) din patrimoniul defunctului și intrarea
corespunzătoare a acestuia în cel al statului.
Astfel, prin
procesul-verbal din 20 martie 1941 întocmit de Comisiunea pentru înființarea
cărților funciare în București s-a constatat că imobilul
din București, compus din teren în suprafață de 2.141 mp și
construcție: parter 9 camere și etaj 11 camere, a aparținut lui N.,
fiind dobândit prin actul de vânzare autentificat din 20 martie 1913 de fostul
Tribunal Ilfov - Secția Notariat. Prin sentința civilă nr. 554
din 23 august 1937, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a V-a
civilă corecțională S. Vacantă în Dosar nr. x/1937, în
interesul executării planului de sistematizare al orașului
București și creării unei piețe în fața Academiei
Române, a fost declarat expropriat pentru cauză de utilitate publică
întregul imobil - teren și construcție - situat în București,
proprietatea domnului N. Prin Decizia de expropriere nr. 36 din 31 martie 1938
a Comisiunei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov s-a fixat
indemnizația.
Din avizul nr.
11 din 09 ianuarie 1950 emis de colectivul de Juriști al Republicii
Populare Române - Comitetul Provizoriu București - Serviciul Juridic
rezultă că după fixarea indemnizației, prin tratativele
duse de Primăria Municipiului București cu expropriatul s-a convenit
restrângerea provizorie a exproprierii numai pentru alinierea Căii
Victoriei, pentru aceasta fiind necesar a se expropria numai 607,67 mp teren
și 78,53 mp construcție, iar pentru restul exproprierii, care nu
prezenta urgență, s-a convenit a se da în schimb expropriatului un
alt teren de valoarea egală, la momentul la care Primăria va pune în
aplicare planul de sistematizare, în acest sens fiind încheiată între
părți o tranzacție la data de 29 aprilie 1939. Din același
aviz reiese că părțile au înțeles să renunțe la
efectele deciziei de expropriere nr. 36 din 31 martie 1938 a Comisiunei de
Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov. Prin jurnalul nr. 6968 din 30 mai 1939
al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar
nr. x/1938, s-a luat act de declarația apelantului N. și a
Primăriei Municipiului București, că renunță la
efectele Deciziei de expropriere nr. 36 din 31 martie 1938 a Comisiunei de Arbitri
de pe lângă Tribunalul Ilfov, precum și la apelurile făcute în
contra aceleiași decizii.
Potrivit
avizului emis de colectivul de Juriști al Republicii Populare Române -
Comitetul Provizoriu București - Serviciul Juridic, actul de schimb la
care s-a obligat Primăria Municipiului București nu s-a mai încheiat.
De asemenea, s-a constatat că procesul de expropriere a fost încheiat
și că este necesar să se facă verificări dacă
proprietarului nu i s-a retras cetățenia conform Legii nr. 125/1948
și imobilul nu a trecut în folosința statului.
Totodată,
la poziția 103 din anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează N., cu 22
apartamente, București.
Ca atare,
imobilul în litigiu nu a fost preluat în baza măsurilor legislative prin
care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei, pentru a
se pune problema reintrării lui de drept în patrimoniul autorului
apelantului-pârât în temeiul Legii nr. 641/1944.
Pe cale de
consecință, curtea de apel a constatat că în cele două mase
succesorale rămase de pe urma defuncților N. și O. nu se
regăseau bunuri aflate pe teritoriul României, care să atragă
competența generală a notarilor români.
S-a mai
arătat că cele două certificate de moștenitor care
formează obiectul cauzei nu pot fi calificate drept certificate de calitate
de moștenitor, în sensul art. 85 din Legea nr. 36/1995 pentru că, în
situația în care în masa succesorală nu sunt bunuri, prin
ipoteză nu poate fi vorba de acceptare tacită, ci numai de acceptare
expresă, în condițiile dreptului comun sau prin cereri de restituire
formulate în temeiul legilor speciale de reparație.
Totodată,
instanța de apel a înlăturat argumentul suplimentar al primei
instanțe în privința anulării certificatului de moștenitor
eliberat de pe urma defunctului N., conform căruia există deja un act
de dezbatere a succesiunii acestuia eliberat de autoritățile
argentiniene, în condițiile în care acesta din urmă nu a fost
recunoscut pe teritoriul României potrivit procedurii prevăzute de art. 165-178
din Legea nr. 105/1992, pentru a fi tratat ca și cum ar fi fost emis de o
autoritate națională (română).
Față
de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea
hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, în temeiul art. 296
C. proc. civ., Curtea de Apel București a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, recurentul-pârât A.,
solicitând, în principal, casarea Deciziei civile nr. 567/A din 24 noiembrie
2015, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ.,
admiterea cererii de apel, cu consecința casării sentinței
civile nr. 191 din 13 decembrie 2014, și trimiterea cauzei, spre
competentă soluționare, Judecătoriei sectorului 1
București;
în
subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate în temeiul
dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea cererii
de apel, iar pe fond respingerea acțiunii.
În
dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanța de apel, în
mod netemeinic și nelegal a analizat primul motiv de apel cu care a fost
învestită, considerând că prima instanță a soluționat
în mod just excepția de necompetență materială la termenul
din 19 septembrie 2013.
În acest sens
au fost avute în vedere dispozițiile art. 17 și 18
1
C.
proc. civ., considerându-se că acestea erau incidente la momentul
formulării cererii reconvenționale. Cu alte cuvinte, tribunalul
odată învestit, a rămas învestit să soluționeze cauza de
față și după ce s-a renunțat la cererea
principală iar cererea reconvențională a fost disjunsă.
În opinia
recurentului, această soluție este dată cu încălcarea
competenței de ordine publică a altei instanțe, fiind incidente
dispozițiile art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ.
Astfel,
cererea principală formulată în Dosarul nr. x/3/2011, având ca obiect
cererea de revendicare a imobilului situat în București, era de
competența Tribunalului București, în conformitate cu
dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.; cererile
reconvenționale formulate de către pârâți
(intimații-reclamanți din prezenta cauză) au avut ca obiect
cererea de constatare a nulității absolute a două certificate de
moștenitor, fiind cereri neevaluabile în bani.
Or, în
condițiile în care, după disjungere, cererile reconvenționale au
devenit cereri principale, și nu incidentale, al căror obiect este
neevaluabil în bani și, în plus, vizează materia succesorală, a
invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului
București și declinarea competenței în favoarea
Judecătoriei sectorului 1 București.
În opinia
recurentului-pârât, dispozițiile art. 17 C. proc. civ. sunt aplicabile
doar în situația în care cererile principale se judecă împreună
cu cererile incidentale
și
accesorii; după disjungere se impunea ca
instanța să-și verifice competența din oficiu și
să admită excepția necompetenței materiale în raport de
obiectul cererii deduse judecații.
În
privința dispozițiilor art. 18
1
C. proc. civ.,
recurentul-pârât a susținut că potrivit jurisprudenței, prima
instanță învestită rămâne să judece cauza și în
situația în care ulterior investirii „intervin modificări în ceea ce
privește cuantumul valorii aceluiași obiect”.
Nici
dispozițiile art. 18
1
C. proc. civ. nu-și găsesc
aplicarea, în raport de obiectul cererii deduse judecații (acțiune în
constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor),
deoarece nu au intervenit modificări (diminuări sau majorări)
ale valorii obiectului dedus judecații la care se refera textul de mai
sus.
Din
această perspectivă, recurentul-pârât a susținut că este
incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C.
proc. civ. raportat la art. 105 alin. (1) din același act normativ.
Cu referire
la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.
civ., recurentul-pârât a arătat că acesta vizează soluția
dată excepției lipsei de interes și, respectiv, soluția
dată asupra fondului.
Cu referire
la soluția de respingere a excepției lipsei de interes în promovarea
acțiunii de față, a arătat că, în considerentele
deciziei s-a reținut faptul că: „(...) într-adevăr, potrivit
dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, anularea
certificatului de moștenitor poate fi solicitată de cei care se
consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea
certificatului de moștenitor”, însă dreptul de a ataca cu nulitate
absolută un certificat de moștenitor îl are nu numai
moștenitorul ci și acea persoană care pretinde drepturi de
proprietate proprii în legătură cu bunurile incluse în masa
succesorală”.
Potrivit
acestui raționament juridic, simplul motiv că autorul său a fost
proprietarul întregului imobil situat în București, sector 1, iar
intimații au dobândit în proprietate părți din acest
corp de
proprietate, îi legitimează să promoveze o acțiune în
constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor.
În opinia
recurentului, soluția pronunțată este netemeinică și
nelegală, deoarece dispozițiile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995
arată că interesul trebuie dovedit în mod obligatoriu indiferent de
tipul de nulitate invocat.
În cazul de
față vătămarea nu se presupune, ci trebuie dovedită;
intimații nu justifică un interes în promovarea acțiunii nici
prin raportare la dispozițiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 în
vigoare la momentul emiterii certificatelor de moștenitor întrucât art. 68
alin. (2) constituie o excepție de la prevederile art. 10 din lege.
Astfel, art. 68
alin. (2) din Legea nr. 36/1995 dispune că: „În cazul unei persoane ce nu
a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate
îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială a
judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante
ca valoare”.
În aceste
condiții, intimații-reclamanți nu dovedesc care este
vătămarea produsă prin eliberarea celor două certificate de
moștenitor. Ca atare, aceștia nu justifică un interes legitim,
născut și actual, personal și direct, în legătură cu
cauza de nulitate.
Așadar,
în categoria „oricărei persoane interesate” nu ar putea intra persoane
străine de actul juridic încheiat și care, ca o consecință
a promovării acțiunii, nu ar urmării un folos practic.
Legitimitatea
interesului presupune că persoana care formulează o pretenție în
justiție trebuie să justifice legătura dintre pretenția
concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori
situația juridică pentru a cărei realizare calea justiției
este obligatorie. Celelalte condiții vizând interesul - născut,
actual, personal și direct - se referă la existența interesului
în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că
neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care
omite să-l exercite și, respectiv, la folosul practic urmărit de
cel care recurge la această formă procedurală.
Faptul
că se solicită constatarea nulității absolute nu
înseamnă că nu se mai impune justificarea interesului ca și
condiție de exercițiu a acțiunii civile, interes care trebuie
să fie legitim, născut și actual, personal și direct.
Cu alte
cuvinte, intimații-reclamanți trebuie să justifice legătura
între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv
civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare
calea justiției este obligatorie.
Celelalte
condiții vizând interesul - născut, actual, personal și direct -
se referă la existența interesului în momentul exercitării
dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar
presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și
respectiv la folosul practic urmărit al celui care recurge la aceasta
formă procedurală.
În plus
reclamanții trebuie să justifice interesul atât la momentul
promovării acțiunii, cât și pe parcursul derulării
procesului.
Cu referire
la soluția pronunțată asupra fondului, recurentul-pârât a
arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul
juridic dedus judecații.
Astfel,
Curtea de Apel București în mod corect s-a rezumat să analizeze pe
fond cauza doar prin raportare la motivele indicate de intimați în
termenul legal, exceptând de la analiză motivele noi formulate de
către reclamanta J. la termenul din 21 ianuarie 2014, prin care a
completat motivele inițiale (în sensul că a înțeles să
conteste inclusiv cetățenia română a apelantului și a
autorilor săi), dar în mod greșit a înlăturat de la analiză
argumentul suplimentar al primei instanțe în privința anularii
certificatului de moștenitor de pe urma defunctului N. conform căruia
există deja un act de dezbatere a succesiunii acestuia eliberat de
autoritățile argentiniene. Din considerentele hotărârii se
reține că, în opinia instanței fondului acest argument
nu-și găsește temeiul atâta timp cât nu s-a uzat de procedura
prevăzută de dispozițiile art. 165-178 din Legea nr. 105/1992.
Or, sub acest
aspect instanța fondului nu a săvârșit nicio eroare, întrucât
din considerentele sale rezultă faptul că prin soluția
pronunțată la fond nu a fost prejudiciat, având posibilitatea
promovării unei acțiuni în exequatur privind recunoașterea
și pe teritoriul României a efectelor procedurii de dezbatere a
succesiunii de pe urma autorului N.
Pe de
altă parte, nici parte adversă nu a criticat soluția
instanței de fond sub acest aspect, motiv pentru care instanța de
apel trebuia să pronunțe o hotărâre limitându-se la motivele de
apel cu care a fost în mod legal investită.
Sub un alt
aspect, soluția pronunțată cu privire la legalitatea procedurii
dezbaterii succesorale succesive pe teritoriul României - art. 68 alin. (2) din
Legea nr. 36/1995, coroborat cu art. 10 din același act normativ, este
netemeinică și nelegală deoarece art. 68 alin. (2) din Legea nr.
36/1995 prevede că: „În cazul unei persoane ce nu a avut ultimul domiciliu
în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul
public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care
defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare”.
Or, cele
două certificate de moștenitor fac dovada dezbaterii moștenirii
succesive după ambii autori, recurentul având vocație la succesiunea
bunicului prin mama sa.
A
susținut recurentul că autorul său N. și-a avut bunurile
cele mai importante ca valoare pe teritoriul României, respectiv pe raza
Municipiului București, masa succesorală fiind alcătuită
atât din bunuri (mobile-imobile), cât și din drepturi și
obligații.
Conform Legii
nr. 641/1944, toate bunurile imobile care i-au fost confiscate de către
legionari au reintrat în patrimoniul acestuia prin efectul legii. De aceea, a
inițiat pe rolul instanțelor romane acțiuni în constatarea
dreptului său de proprietate.
Însă
instanța de apel, în mod greșit a considerat că nu sunt
aplicabile dispozițiile Legii nr. 641/1944 privind repunerea în drepturi a
persoanelor de origine evreiască care au căzut victime
legislației discriminatorii a regimului legionar întrucât familia N. a
fugit în timpul represiunii legionare, iar bunurile sale au intrat în
stăpânirea Centrului Național de Romanizare care era organul abilitat
de autoritățile antisemite de la acea dată.
A arătat
recurentul-pârât că, din cauza violențelor la care a fost supus, N.,
împreună cu familia sa, s-a stabilit în Argentina și nu a mai revenit
în România, murind pe teritoriul acelui stat în anul 1962. Prin urmare, toate
reținerile instanței de apel cu privire la o așa-zisa negociere
făcută de acesta cu Statul Român în vederea semnării unui acord
privind o altă expropriere nu are niciun suport de jure sau de facto,
întrucât actele la care face trimitere instanța nu au nicio valoare
juridică fiind niște copii de pe
transcrieri,
pe de-o parte; pe de altă parte, tranzacția la care se referă
instanța de apel este un document nesemnat de către autorul său.
Astfel, la rubrica la semnătura proprietarului apare mențiunea
„absent”.
În aceste
condiții, în care „cea de-a doua expropriere” nu s-a efectuat în
conformitate cu dispozițiile legale în materie (neexistând nicio
hotărâre judecătorească în acest sens), nu pot fi reținute
drept relevante înscrisurile sus-menționate.
De altfel,
noile relații privind situația juridică a imobilului din
București, sector 1 sunt contrazise și de relațiile anterioare
emise de aceleași servicii din cadrul Primăriei Municipiului
București în cursul anului 2010.
Ca atare,
recurentul-pârât a susținut că pentru imobilul expropriat în anul
1937 autorul său nu a fost niciodată despăgubit așa cum
rezultă și din înscrisuri, iar efectele Legii nr. 641/1944 nu pot fi
înlăturate prin supoziții.
A mai
arătat recurentul că instanța de apel a reținut în mod
tendențios faptul că imobilul în discuție nu a fost preluat „în
baza masurilor legislative prin care s-au luat dispozițiuni
discriminatorii privitoare la evrei”, motiv pentru care „nu se poate pune
problema reintrării lui de drept în patrimoniul autorului în temeiul Legii
nr. 641/1944”, fapt care conduce, în final, și la inaplicabilitatea
dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 privitor la
valabilitatea celor două certificate de moștenitor.
În acest
sens, instanța de apel a reținut drept relevantă anexa
Decretului nr. 92/1950 unde la poziția 103 se menționează
că au fost naționalizate 22 de apartamente pe numele N. situate pe
raza Municipiului București.
Or, N. nu
este una și aceeași persoana cu N. iar Calea x nu se poate confunda
cu Calea y.
Notarul român
și-a verificat competența înainte de a proceda la emiterea celor
două certificate de moștenitor în conformitate cu prevederile legale,
iar acest lucru rezultă atât din cuprinsul certificatelor contestate, unde
se menționează că cei doi autori au avut ultimul domiciliu pe
teritoriul Argentinei, dar și din relațiile primite de B.N.P., M. de
la Registrul National a succesiunilor privind persoanele cu ultimul domiciliu
în străinătate pentru bunurile din România, aflat la fila 174 dosar.
Recurentul-reclamant
a făcut referire la înscrisurile depuse de intimați la filele 298
și 251 din dosar, din care rezultă că niciodată
părinții și bunicii săi nu au renunțat la
cetățenia română, ci că aceasta „le-a fost confiscată”
pe nedrept în baza unei legi abuzive, lege care ulterior a fost abrogată
împreună cu toate celelalte acte normative antievreiești în baza
Legii nr. 641/1944 care este în vigoare și la acest moment.
În aceste
condiții, în opinia recurentului-pârât, intimații-reclamanți nu
dovedesc care este vătămarea produsă prin eliberarea celor doua
certificate de moștenitor; prin urmare, aceștia nu justifică un
interes legitim, născut și actual, personal și direct, în
legătură cu cauza de nulitate.
Intimatele-reclamante
J. și B.
au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității
recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate.
Pe fond au
solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanța
de apel a făcut corecta aplicare în cauză a dispozițiilor art. 17
C. proc. civ. și a celor prevăzute de art. 88 alin. (1) din Legea nr.
36/1995.
Cererea de
recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în
cuantum de 12 lei achitată cu chitanța nr. 160858 din 13 septembrie
2016, eliberată de Consiliul Local sector 2 București - Direcția
Venituri Buget Local, conform dispozițiilor art. 3 alin. (a)
1
din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la data sesizării
instanței.
Examinând cu
prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,
excepția nulității recursului invocată de
intimatele-reclamante J. și B., Înalta Curte reține că nu este
fondată și urmează să o respingă pentru considerentele
ce succed:
Intimatele-reclamante
J. și B. au susținut prin întâmpinare că recursul este nul,
întrucât nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi
încadrate în motivele prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.
proc. civ.
Înalta Curte
reține că art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
dispune că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub
sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se
întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau mențiunea că
motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Art. 306 alin.
(1) C. proc. civ. prevede, de asemenea, sancțiunea nulității
pentru nemotivarea recursului în termenul legal, cu excepția cazului în
care există motive de ordine publică pe care instanța de recurs
le poate invoca din oficiu.
Conform alin.
(3) al aceluiași text legal, indicarea greșită a motivelor de
recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face
posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute de art.
304 C. proc. civ.
Intimatele-reclamante
J. și B. au susținut că memoriul de recurs nu cuprinde critici
de nelegalitate aduse deciziei pronunțate în apel ci reprezintă o
reiterare a motivelor de apel.
Analizând
cererea de recurs, Înalta Curte reține că recurentul-pârât a indicat,
în drept, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 și 5,
respectiv 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor a susținut că
decizia atacată cu recurs nu este legală sub aspectul
dezlegărilor date criticilor privitoare la excepția
necompetenței materiale a tribunalului, la excepția lipsei de interes
a intimaților-reclamanți în formularea cererilor de constatare a
nulității certificatelor de moștenitor și, respectiv, pe
fondul cererilor.
Împrejurarea
că în memoriul de recurs se regăsesc și susțineri care nu
se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate ori vizează aspecte
care exced analizei în recurs (prin raportare la limitele învestirii primei
instanțe), astfel cum se va arăta cu prilejul examinării
criticilor, nu atrage sancțiunea nulității recursului care
urmează a fi analizat în limitele impuse de normele procedurale, Înalta Curte
urmând a face și aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.
civ.
De asemenea,
reiterarea în recurs a criticilor care nu au fost primite de instanța de
apel, nu are semnificația lipsei motivării.
Examinând, în
continuare, decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte
constată că recursul nu este fondat și urmează să îl
respingă pentru considerentele ce vor succede:
Criticile
întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., prin
care recurentul-pârât a susținut că instanța de apel în mod
greșit a apreciat că Tribunalul București era competent să
soluționeze cererea reconvențională, după disjungere, nu
pot fi primite.
Astfel,
potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.: „Cererile accesorii și
incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea
principală”.
Acest text
consacră un caz de prorogare legală care extinde competența
instanței legal sesizate cu soluționarea cererii principale și
asupra cererilor cu caracter incidental (cum este cererea
reconvențională) sau accesoriu.
Această
prorogare de competență își produce efectele și în ipoteza
în care reclamantul a renunțat la judecarea cererii principale; ea nu
poate opera cu încălcarea normelor de competență generală.
În
speță, recurentul-pârât a susținut că soluționarea în
primă instanță a cererii de constatare a nulității
certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise de B.N.P., M. s-a
făcut de Tribunalul București cu încălcarea competenței
materiale a Judecătoriei sectorului 1 București.
Susținerile
acestuia în sensul că prevederile art. 17 C. proc. civ. sunt aplicabile
numai în ipoteza în care cererile incidentale se judecă împreună cu
cererea principală nu au fundament legal și ignoră
dispozițiile art. 120 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că
instanța (care potrivit art. 17 C. proc. civ. este cea competentă
să soluționeze cererea principală) poate soluționa și
separat cererea reconvențională.
Dispozițiile
art. 18
1
C. proc. civ. prevăd, în esență, care este
momentul la care se determină instanța competentă în cazul
cererilor principale evaluabile în bani. Ele sunt un argument că
prorogarea legală de competență instituită de art. 17 C.
proc. civ. nu este condiționată de natura cererii incidentale de a fi
evaluabilă în bani.
Prin urmare,
primul motiv de recurs nu este fondat.
În ceea ce
privește al doilea motiv de recurs, prin care recurentul-pârât a
susținut că decizia recurată este nelegală din perspectiva
soluției date excepției lipsei de interes a
intimaților-reclamanți în formularea cererii, care se circumscrie
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține
că instanța de apel a făcut corecta aplicare a
dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care, în forma în
vigoare la data eliberării celor două certificate de moștenitor
prevedea că
:
„Cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin
emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței
judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor,
conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre
judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada
deplină în privința calității de moștenitor și a
cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.
”
Se
constată că recurentul-pârât a contestat includerea
intimaților-reclamanți în categoria persoanelor vătămate
prin emiterea certificatului de moștenitor, susținând că
aceștia nu au probat existența unei vătămări.
Înalta Curte
reține că instanța de apel a apreciat ca fiind legală
soluția pronunțată de Tribunalul București, de respingere a
excepției lipsei de interes în formularea cererilor de constatare a
nulității absolute a certificatelor de moștenitor, expunând
argumente privitoare la sfera persoanelor care pot invoca nulitatea
absolută a unui asemenea înscris. De asemenea, a analizat, în cazul
particular dedus judecății, care este în concret interesul practic
urmărit de intimații-reclamanți, titulari ai cererilor de
constatare a nulității, conchizând că acesta este justificat de
împrejurarea că se invocă un motiv de necompetență de
ordine publică privind procedura succesorală notarială, de
persoane care au fost atrase în judecată de pârâtul care pretinde un drept
de proprietate asupra bunului revendicat, în temeiul acestor certificate de
moștenitor.
Recurentul-pârât
a combătut acest raționament al instanței de apel,
susținând că art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 impune, în toate
cazurile, dovada existenței unui interes, vătămarea trebuind a
fi dovedită.
Criticile
recurentului-pârât nu sunt fondate deoarece textul legal sus-menționat nu
face referire în mod expres la vătămarea unui drept succesoral, ci la
vătămarea unui drept subiectiv. În speță, interesul
intimaților rezidă în prezervarea propriului drept de proprietate
asupra imobilului care a făcut obiectul cererii principale.
Referirea pe
care instanța de apel a făcut-o în cuprinsul considerentelor la
existența unei nulități necondiționate de existența
unei vătămări a avut în vedere caracterul de ordine publică
al nulității generate de încălcarea unei norme de
competență privind procedura succesorală notarială;
această vătămare nu se confundă cu interesul de a invoca
nulitatea actului.
În ceea ce
privește dispozițiile art. 68 alin. (2) și ale art. 10 din Legea
nr. 36/1995, Înalta Curte reține că acestea au fost aplicate în mod
corect în cauză cu prilejul soluționării fondului cererii.
Acestea nu sunt relevante din perspectiva soluției date excepției
lipsei de interes în formularea cererilor de constatare a nulității
absolute a certificatelor de moștenitor.
Pentru
considerentele expuse, Înalta Curte reține că decizia recurată este
legală din perspectiva soluției date excepției lipsei de interes
a intimaților-reclamanți în formularea cererii de constatare a
nulității certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise
de B.N.P., M.
Cu referire
la criticile de nelegalitate care vizează soluția dată asupra
fondului cererii, pe care, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin.
(3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le cerceta din perspectiva
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu și
a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (întrucât
pun în discuție aplicarea unor dispoziții legale, nu interpretarea
naturii sau înțelesului certificatelor de moștenitor), Înalta Curte
constată că nu sunt fondate.
Astfel, Înalta
Curte are în vedere că Tribunalul București a admis acțiunea în
temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (2) și ale art. 10 din Legea nr. 36/1995,
în forma în vigoare la momentul emiterii certificatelor de moștenitor a
căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata, reținând,
în esență, că, la data decesului, autorii pârâtului A. nu mai
erau cetățeni români, nu aveau domiciliul în România și nu s-a
dovedit că aceștia mai dețineau vreun bun mobil sau imobil pe
teritoriul statului român.
Curtea de
Apel București, respingând apelul declarat de apelantul-pârât, a
reținut, în interpretarea art. 68 alin. (2) și (10) din Legea nr. 36/1995,
că această normă nu impune condiția ca decujusul să fi
fost cetățean român, singurul element de extraneitate fiind
domiciliul în străinătate al acestuia. În plus, competența
notarului trebuie verificată în raport de bunurile indicate în
certificatul de moștenitor ca fiind incluse în masa succesorală,
instanța neavând posibilitatea ca, în cadrul acțiunii vizând anularea
certificatului de moștenitor, să constate pe cale incidentală
(în cadrul acțiunii vizând anularea acestuia), existența sau
inexistența altor bunuri în patrimoniul defunctului, la data deschiderii
succesiunii.
Ținând
seama de faptul că obiectul recursului îl reprezintă Decizia civilă
nr. 567/A din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, de motivele care au stat la baza soluției de admitere
a acțiunii și de respingere a apelului, Înalta Curte subliniază
că sunt lipsite de interes susținerile recurentului-pârât privitoare
la cetățenia autorilor săi și aceasta deoarece
instanța de apel a apreciat că, din perspectiva art. 68 alin. (2) din
Legea nr. 36/1995, cetățenia decujusului nu influențează
competența notarului public. Prin urmare, acestea nu se impun a fi
analizate.
În
continuare, Înalta Curte reține că în certificatele de
moștenitor care fac obiectul cererilor de constatare a nulității
absolute, nu sunt menționate bunuri imobile.
Prin
criticile formulate, recurentul-pârât nu combate fundamentul soluției de
constatare a nulității certificatelor de moștenitor din 15
martie 2011, emise de B.N.P., M., și anume necompetența notarului
român, derivată din lipsa dovezii existenței bunurilor mobile
menționate în certificate ca aparținând autorilor recurentului.
Recurentul-pârât
a formulat ample susțineri privitoare la situația juridică a
imobilului situat în București, sector 1 și la incidența Legii nr.
641/1994 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreești, susținând
că prin efectul acestui act normativ imobilul menționat a reintrat,
de drept în patrimoniul autorului său. Cu toate acestea, în chiar
cuprinsul memoriului de recurs a arătat că a formulat cereri în
justiție pentru constatarea existenței dreptului.
Deși în
prezenta cauză instanța nu mai este învestită cu cererea
petitorie inițială care implica examinarea dreptului de proprietate
al autorilor recurentului-pârât, acesta tinde ca, pe cale incidentală,
să obțină recunoașterea unui asemenea drept asupra altor
bunuri decât cele menționate în certificatele de moștenitor.
Or, în
condițiile în care recurentul a renunțat la cererea de retrocedare a
imobilului situat în București, sector 1, prin raportare la obiectul
cererilor reconvenționale disjunse și la motivele cuprinse în decizia
recurată, Înalta Curte constată că stabilirea, în prezenta
cauză, a regimului juridic al acestui imobil (care nu a fost
menționat în certificatele de moștenitor) echivalează cu
soluționarea cererii principale la a cărei judecată s-a
renunțat.
În plus,
așa cum a arătat în mod judicios și instanța de apel,
competența notarului român trebuie analizată prin raportare la
bunurile care sunt menționate în acesta.
Înalta Curte
menționează că, în orice caz, pentru a se justifica
competența notarului român în emiterea certificatului de moștenitor,
este necesar să se poată face dovada, potrivit legii, cu privire la
existența dreptului de proprietate asupra unor bunuri deținute de
decujus pe teritoriul României, la data decesului.
Această
condiție nu este îndeplinită atunci când, pentru a face o asemenea
dovadă, este necesară constatarea judiciară a dreptului de
proprietate chiar în procesul în care partea și-ar justifica legitimarea
procesuală cu acest înscris.
În ceea ce
privește considerentele instanței de apel cu privire la situația
juridică a imobilului situat în București, sector 1, Înalta Curte
reține că au fost expuse în explicitarea considerentului potrivit
căruia competența notarului român trebuie analizată prin
raportare la bunurile care sunt menționate în certificatul de
moștenitor, cu atât mai mult cu cât există un titlu formal de
ieșire a bunului imobil care a făcut inițial obiectul cererii de
retrocedare din patrimoniul lui N. și intrarea acestuia în patrimoniul
statului.
Deși
acest considerent este pertinent, se impune a se menționa că,
așa cum s-a arăta deja, limitele judecății în prezentul
recurs, delimitate de cererile deduse judecății și de motivele
care au întemeiat soluția de admitere a cererii de constatare a
nulității certificatelor de moștenitor din 15 martie 2011, emise
de B.N.P., M., nu justifică emiterea unui raționament logico-juridic
cu privire la situația preluării imobilului situat în București,
sector 1, care nu este menționat în niciunul din cele două
certificate.
În ceea ce
privește considerentele referitoare la existența unui act de
dezbatere a succesiunii eliberat de autoritățile argentiniene, act
care nu a fost recunoscut pe teritoriul României în condițiile art. 165 -
178 din Legea nr. 105/1992, Înalta Curte reține că nu reprezintă
motiv de constatare a nulității certificatelor de moștenitor
emise de notarul român, acesta fiind un act juridic distinct eliberat într-un
alt stat, cu privire la care nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii
recunoașterii pe teritoriul României.
Pentru
considerentele expuse, reținând că niciuna din criticile de
nelegalitate aduse deciziei atacate cu recurs, care îndeplinesc condițiile
de a fi examinate în recursul pendinte (în sensul că au legătură
cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale reținute de
instanța de apel a fi incidente și respectă limitele impuse
judecății prin cererea de chemare în judecată), nu sunt fondate,
Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
excepția nulității recursului, invocată de
intimatele-reclamante J. și B.
Respinge
recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva Deciziei civile nr. 567/A
din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.