ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 740/2017

Decizia nr. 740/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția de contencios administrativ fiscal sub nr. x/3/2016, reclamanții A., B., C. și D., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "E.", în numele membrilor de sindicat menționați în tabelul anexat cererii, în contradictoriu cu Comuna F., prin Primar, județ Prahova, au solicitat obligarea acestora la stabilirea nivelului de salarizare, în funcție de nivelul maxim existent în cadrul instituției pârâte; obligarea la plata drepturilor salariale cuvenite, reprezentând diferența dintre salariul astfel stabilit și cel efectiv achitat, începând cu 9 aprilie 2015, sume la care să fie aplicată dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat au calitatea de funcționari publici în cadrul instituției pârâte și că aceasta refuză aplicarea dispozițiilor Legii nr. 71/2015.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 5311 din 29 Septembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor E., în numele și pentru membrii de sindicat A.; B.; C. și D., în contradictoriu cu pârâta Comuna F. prin Primar, în favoarea Tribunalului Prahova, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a reținut că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unifără a dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurărilor sociale. Recursul în interesul legii privește un caz de competență teritorială exclusivă, motiv pentru care s-a reținut că instanța competentă teritorial cu soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acțiunilor formulate de organizațiile sindicale, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

De asemenea s-a mai reținut că acțiunea este formulată de reclamanți, sindicatul fiind reprezentantul acestora în fața instanței, fără a avea calitatea de reclamant.

În materia contenciosului administrativ însă, competența teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanța de la sediul pârâților, în speță comuna F., Jud. Prahova.

Concluzionând că atât domiciliile reclamanților cât și al pârâtei sunt în județul Prahova, Tribunalul București a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Prahova, secția de contencios administrativ.

2.2. Prin Sentința nr. 43 din 13 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și a fost declinată la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a cererii.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Prahova a constatat că acțiunea este formulată în temeiul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, text de lege prin care i se recunoaște în mod expres sindicatului legitimarea procesuală activă, astfel că reclamant în cauză este însăși organizația sindicală și nu membrii săi în numele cărora a formulat acțiunea, așadar, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ale cărei prevederi nici nu au fost invocate, întrucât acțiunea formulată nu este o acțiune în contencios administrativ propriu zisă, ci un litigiu privind funcționarii publici fiind asimilat raportului de muncă, astfel că în ceea ce privește competența urmează a fi aplicate prevederile C. muncii.

S-a mai reținut că prin art. 109 din Legea nr. 188/1999 este stabilită doar instanța competentă din punct de vedere material, iar, la art. 117 din Legea nr. 188/1999 se prevede în mod expres că dispozițiile aceste legi, se completează cu prevederile legislației muncii (...), în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

S-a constatat că Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor E. a acționat în calitate de reclamant, astfel că pentru determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii (care stabilesc o competență teritorială exclusivă), urmează să se țină seama de sediul sindicatului și nu de domiciliul membrilor săi în numele cărora a formulat acțiunea, sindicatul reclamant având sediul în București.

S-a mai reținut de către Tribunal și Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 privind recursul în interesul legii, publicat în M. Of. nr. 118/1.03.2013 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în interpretarea și aplicarea unifără a dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, instanța competentă teritorială în soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul reclamant.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea privind obligarea pârâtei la stabilirea nivelului de salarizare, în funcție de nivelul maxim existent în cadrul instituției pârâte; obligarea la plata drepturilor salariale cuvenite, reprezentând diferența dintre salariul astfel stabilit și cel efectiv achitat, începând cu 9 aprilie 2015, sume la care să fie aplicată dobânda legală.

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "E.", în numele membrilor săi de sindicat, care au fost menționați în tabelul anexat cererii.

Instanțele aflate în conflict s-au constatat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului/reclamanților.

Problema calității procesuale active a organizațiilor sindicale a fost semnalată prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, apreciindu-se că nu există un punct de vedere unitar în cazul acțiunilor în justiție promovate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, anterior abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, practica judiciară având un caracter neunitar sub aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizațiilor sindicale.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea acestor recursuri în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I, nr. 118/1.03.2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unifără a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Instanța apreciază corect și punctul de vedere al Tribunalului București, în sensul că dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurărilor sociale, însă prin decizia invocată s-a constatat că textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind limitele unui simplu drept de reprezentare legală, fiind recunoscută calitatea de reclamant în conflictele colective de muncă și potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", și în cazul conflictelor individuale de muncă, unde poate acționa chiar și fără un mandat expres.

În cauză, Înalta Curte apreciază că decizia dată în recursul în interesul legii este pe deplin aplicabilă, avându-se în vedere că acțiunea a fost promovată de organizația sindicală, Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "E.", în numele membrilor săi de sindicat, menționați în tabelul anexat acțiunii, cu respectarea și a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, competența de soluționare a acțiunii în primă instanță revine Tribunalului București, sindicatul reclamant având sediul în circumscripția acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., toți prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor E. în numele și pentru membrii de sindicat A., B., C., D. în contradictoriu cu pârâta Comuna F. prin primar în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2017.

Procesat de GGC - CL