SECȚIUNEA A TREIA CAUZA YILMAZ ȘI SECȚIUNEA C. TURCIA (Cercetările nr. 72649/01 și 72652/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 aprilie 2008 DEFINITIVF 08/07/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Y Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 martie 2008, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei sunt două (n 72649/01 și 72652/01) îndreptate împotriva Republicii Turcia, inclusiv zece resortisanți ai acestui stat, Köksal Y La 5 ianuarie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv a Convenției privind drepturile omului), reclamanții sunt reprezentați de dl E. Erkan, avocat la Afyon. 1, reclamanții se plâng, în special, de întârzierea pe care l-a luat statul în plata indemnizațiilor suplimentare de expropriere, precum și de insuficiența dobânzilor restante în raport cu rata ridicată de inflație din Turcia la momentul faptelor. La 19 septembrie 2006, președintele Camerei a decis să comunice cererile guvernului, în conformitate cu dispozițiile art. 293 din Convenție, el a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzelor. Ministerul Amenajării Teritoriului (inclusiv Ministerul Administrației) a expropriat bunurile reclamanților în urma cutremurului care a avut loc în regiunea Dinar în 1995, în vederea renovării regiunii. În dezacord cu suma alocată de către administrație, reclamanții au introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la tribunalul de mari instanțe de la Dinar. Cererea nr. 72649/01, Yalmaz c. Turcia printr-o hotărâre din 14 august 1997, Tribunalul de Mare Instanță de la Dinar octoya reclamanților o indemnizație suplimentară de expropriere de 1 267 000 000 000 Cărți turcești (TRL) însoțite de interese restante începând cu 2 și 18 aprilie 1997. Prin Hotărârea din 22 octombrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe. La 8 decembrie 1997, Curtea de Casație a respins acțiunea prin rectificare introdusă de reclamanți. 10. La data de 19 aprilie 1999, administrația a vărsat reclamantului suma de plată suplimentară de: la data de 1 241 650 000 TRL și la data de 19 iulie 1999, 1 086 175 833 TRL. Cerere nr. 72652/01, Seçme c. Turcia 11. printr-o hotărâre pronunțată la data de 12 iunie 1997, tribunalul de mari instanțe din Dinar octoya reclamanților o declarație de expropriere de 1 233 La data de 15 octombrie 1996. 12. La 15 septembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe. 13. La 5 noiembrie 1997, Curtea de Casație a respins cererea de rectificare formulată de reclamanți. 14. : la 20 aprilie 1999, aceasta a vărsat 1 231 985 417 TRL și la 19 iulie 1999, 1 248 411 889 TRL. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 15. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Hotărârea Akkuș c. Turcia (9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1305-1306, §§ 13-16) și Aka c. Turcia (23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, §§ 17-25). ÎN  16. Curtea judecă în mod corespunzător că este necesar să se atașeze acțiunile în temeiul articolului 42 1 din Regulamentul său de procedură. PRIVIND RECEVABILITATEA 17. Reclamanții se plâng de o depreciere a indemnizațiilor suplimentare plătite cu întârziere de către administrația expropriantă, din cauza insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 18. În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererile de nerespectare a termenului de șase luni în temeiul articolului 35 1 din Convenție. 19. Curtea arată că cauza cu care este sesizată se referă numai la întârzierea impusă de administraie de a plăti despăgubirile suplimentare de expropriere și la prejudiciul care ar fi rezultat astfel pentru reclamanți. 20. Curtea constată că întârzierea în cauză s-a încheiat la 19 iulie 1999, dată la care s-au plătit toate sumele datorate de către la . Prin introducerea Curții la 5 ianuarie 2000, reclamanții au îndeplinit cerința articolului 35 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge excepția de la Guvern. 21. În al doilea rând, guvernul susține că nu au fost epuizate căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 1 din convenție, din cauza faptului că nu au exercitat în mod corect acțiunea pusă la dispoziția acestora prin art. 105 din Codul obligațiilor. 22. Reclamanții contestă această teză. 23. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Aka (citată anterior, pp. 2678 2679, § 34-37.) Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Akkuș, susmenționat) și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acțiunile trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; într-adevăr, Curtea constată că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. II. PE FONDUL 25. Curtea a tratat de mai multe ori cazuri în care probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârile citate anterior Akkuș, p. 1310, § 30-31, și Aka, p. 2682, § 50-51).) . . . În speță, aceasta constată că, în observațiile sale, Ö Õ nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazurile prezente. Comisia constată că întârzierea în plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne nu este legată decât de administrația expropriantă, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în plus față de exproprierea proprietăților lor. Această întârziere determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 27. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 28. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 29. Instanța nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul care le-a fost acordat în acest scop, deși, prin scrisorile din 21 decembrie 2006 și 31 ianuarie 2007, li s-a atras atenția asupra termenilor articolului 60 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003, și Roobaert Belgia , nr 52231/99, § 24, 29 iulie 2004). Prin aceste motive, CURTEA, LA Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 8 aprilie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
YILMAZ ET SEÇME c. TURQUIE
(Requêtes n
os
72649/01 et 72652/01)
ARRÊT
8 avril 2008
08/07/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Yılmaz et Seçme c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Rıza Türmen,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
juges,
et
de
Santiago Quesada
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 mars 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n
os
72649/01 et 72652/01) dirigées contre la République de Turquie et dont dix ressortissants de cet Etat, Köksal Yılmaz et Ünsal Yılmaz pour la première requête, Ramazan Naci Seçme, Pakize Seçme, Zeynep Seçme, Meryem Seçme, Naciye Seçme, Nafiz Seçme, Șeyma Ebru Seçme et Murat Seçme pour la deuxième requête («
les requérants
»), avaient saisi la Cour européenne des Droits de l’Homme («
la Cour
»), le 5 janvier 2000, en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le
Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent notamment du retard pris par l’État dans le paiement des indemnités complémentaires d’expropriation, ainsi que de l’insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d’inflation élevé en Turquie à l’époque des faits.
4.
Le 19 septembre 2006, le président de la chambre a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29
§
3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé des affaires.
I.
5.
Le ministère de l’Aménagement du territoire (« l’administration ») expropria les biens des requérants, à la suite du tremblement de terre ayant eu lieu dans la région de Dinar en 1995, en vue du réaménagement de la région. L’administration leur octroya une indemnité d’expropriation.
6.
En désaccord avec le montant alloué par l’administration, les requérants introduisirent un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Dinar.
A.
Requête n
o
72649/01, Yılmaz c. Turquie
7.
Par un jugement du 14 août 1997, le tribunal de grande instance de Dinar octroya aux requérants une indemnité complémentaire d’expropriation de 1
267
000
000
livres turques (TRL) assortie d’intérêts moratoires à compter du 2 et du 18 avril 1997.
8.
Par arrêt du 22 octobre 1997, la Cour de cassation confirma le jugement de la première instance.
9.
Le 8 décembre 1997, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification introduit par les requérants.
10.
L’administration versa aux requérants le montant de l’indemnité complémentaire d’expropriation en deux temps
: le 19 avril 1999, elle versa 1
241
650
000
TRL et le 19 juillet 1999, 1
086
175
B.
Requête n
o
72652/01, Seçme c. Turquie
11.
Par un jugement rendu le 12 juin 1997, le tribunal de grande instance de Dinar octroya aux requérants une indemnité d’expropriation de 1
231
985 417 TRL assortie d’intérêts moratoires à compter du 15 octobre 1996.
12.
Le 15 septembre 1997, la Cour de cassation confirma le jugement de la première instance.
13.
Le 5 novembre 1997, la Cour de cassation rejeta la demande en rectification introduite par les requérants.
14.
L’administration versa aux requérants l’indemnité complémentaire d’expropriation en deux temps
: le 20 avril 1999, elle versa 1
231
985
417
TRL et le 19 juillet 1999, 1
248
411
889
TRL.
II.
15.
Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir les arrêts
Akkuș c.
Turquie
(9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, pp.
1305-1306, §§ 13-16) et
Aka c. Turquie
(23
septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, pp. 2674
‑
2676, §§ 17-25).
16.
La Cour juge d’emblée qu’il y a lieu de joindre les requêtes en vertu de l’article 42
§
1 de son règlement.
I.
17.
Les requérants se plaignent d’une dépréciation des indemnités complémentaires versées avec retard par l’administration expropriante, en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie. Ils invoquent à cet égard l’article
1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
18.
Le Gouvernement invite la Cour, en premier lieu, à rejeter les requêtes pour inobservation du délai de six mois en vertu de l’article 35
§
1 de la Convention.
19.
La Cour relève que le grief dont elle est saisie, porte uniquement sur le retard mis par l’administration à payer les indemnités complémentaires d’expropriation et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour les requérants.
20.
La Cour constate que le retard en cause a pris fin le 19 juillet 1999, date du paiement de la totalité des sommes dues par l’Administration. En saisissant la Cour le 5 janvier 2000, les requérants ont satisfait à l’exigence de l’article 35
§
1 de la Convention. La Cour rejette donc l’exception du Gouvernement.
21.
En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas épuisé, comme l’exige l’article 35
§
1 de la Convention, les voies de recours internes faute d’avoir correctement exercé le recours mis à leur disposition par l’article 105 du code des obligations.
22.
Les requérants contestent cette thèse.
23.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire
Aka
(précitée, pp.
2678
‑
2679, §§ 34-37). Elle n’aperçoit aucun motif de se départir de sa précédente conclusion.
24.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,
Akkuș,
précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que les requêtes doivent faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet qu’elles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité.
II.
25.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles des cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
1 du Protocole n
o
1 (voir les arrêts précités
Akkuș
, p. 1310, §§ 30-31, et
Aka
, p.
2682, §§ 50-51).
26.
En l’espèce, elle note que, dans ses observations, le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convainquant pouvant mener à une conclusion différente dans les cas présents. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes, n’est imputable qu’à l’administration expropriante, qui a ainsi fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
27.
Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
29.
Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai qui leur avait été imparti à cet effet, bien que, par les lettres des 21 décembre 2006 et 31 janvier 2007, leur attention ait été attirée sur les termes de l’article 60 §§ 1 et 2 du règlement de la Cour. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme en la matière (
Willekens c. Belgique
, n
o
50859/99, § 27, 24 avril 2003, et
Roobaert
c.
Belgique
, n
o
52231/99, § 24, 29 juillet 2004).
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
1.
Décide
de joindre les requêtes
;
2.
Déclare
les requêtes recevables
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
4.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’accorder de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 avril 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président