ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2611/2016

Decizia nr. 2611/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Serviciul de soluționare a contestațiilor din cadrul DGRFP Timișoara a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 410/201 din 11 martie 2014 emisă de DGRFP Timiș;

- anularea Deciziei de impunere nr. F-TM71 din 9 decembrie 2013 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 2.618.479,52 RON, din care 2.128.959,52 RON TVA și 489.520,00 RON, majorări și penalități de întârziere aferente.

Pentru a motiva această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantei i s-a imputat că nu poate beneficia de scutirea de TVA, doar faptul că, urmare a investigației derulată în cursul inspecției fiscale, s-ar fi dovedit că pentru o parte din partenerii săi contractuali codurile de TVA nu mai erau valide la momentul efectuării livrărilor, iar societatea nu a depus diligențele necesare pentru a se asigura de validitatea acestor coduri.

Instanța de fond a arătat că, atâta timp cât legislația națională permite verificarea validității codurilor de TVA în sistemul x, reclamanta a realizat o atare verificare, iar rezultatul acesteia a fost confirmarea validității codurilor de TVA anterior emiterii facturilor pentru livrările intracomunitare efectuate, în mod nejustificat s-a refuzat acesteia scutire de la plata TVA pentru operațiunile derulate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată.

În motivele de recurs s-a arătat că organele de inspecție fiscală au constatat că SC A. SRL a derulat exclusiv activitatea de livrare intracomunitară de bunuri (telefoane mobile) către diverși clienți din Comunitatea Europeană.

În ceea ce privește operațiunile intracomunitare efectele cu societatea B. SRL, ca urmare a verificărilor efectuate de organele fiscale în vederea confirmării validității codurilor de TVA a unor clienți intracomunitari, s-a constatat că pentru clienții B. SRL perioada de valabilitate a codului de TVA este 21 aprilie 2010 - 29 noiembrie 2010, iar livrarea de bunuri efectuate de societatea verificată către clientul B. SRL a avut loc în perioada 6 decembrie 2010 - 24 decembrie 2010.

Nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (2) lit. a) din C. fisc., organele fiscale au constatat că livrările intracomunitare efectuate de SC A. SRL către Societatea B. SRL nu pot fi considerate livrări scutite de TVA cu drept de deducere, iar reclamanta avea obligația de a colecta TVA.

În ceea ce privește operațiunile intracomunitare efectuate cu C. SRL, D. SRL, E. SRL, F. SRL, organele de inspecție fiscală au constatat următoarele:

- bunurile livrate de intimată nu au fost predate direct clientului-cumpărător înscris în factură, ci au fost recepționate în centre logistice;

- din centrele logistice mărfurile furnizate au fost ridicate de alte societăți decât cele înscrise în facturile de livrare a mărfurilor;

- societățile nu funcționează la sediul declarat;

- nu s-a putut lua legătura cu reprezentanții legali ai societăților;

- nu s-au putut obține documentele contabile ale societăților implicate;

- societatea a fost definită ca fiind forma "fantomă", implicată în fraudarea x, fiind implicată în fraude tip carusel;

- autoritatea fiscală din Italia a transmis că operatorul intracomunitar italian are sediul social fictiv și adresa nu corespunde cu locul de domiciliu al societății;

- societățile nu și-au îndeplinit obligațiile de plată a TVA către bugetul de stat.

Dată fiind starea de fapt constatată în speță, sunt aplicabile prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc. și art. 10 alin. (1) lit. a), b) și c) din OMFP nr. 2222/2006, dispoziții potrivit cărora sunt scutite de TVA numai livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de TVA atribuit de autoritățile fiscale din alt stat.

În ceea ce privește valabilitatea codului de înregistrare în scopuri de TVA, potrivit Anexei nr. 1 pct. 2 din OMFP nr. 1706/2006 "Verificarea valabilității codurilor de înregistrare în scopuri de TVA, furnizate vânzătorilor din România de către cumpărători din alte state membre, cad în sarcina vânzătorului, informațiile obținute ca urmare a solicitării de verificare au caracter informativ și nu obligă în niciun fel furnizorul informației".

Rațiunile instanței conform cărora singura posibilitate a intimatei de a verifica valabilitatea codului de TVA este accesarea portalului respectiv a fost considerată eronată întrucât reclamanta putea solicita organului fiscal informații cu privire la validitatea codului respectiv, ceea ce în niciun caz nu ar fi constituit o sarcină împovărătoare, cum greșit a reținut prima instanță, ci o verificare de siguranță în cazul în care intimata ar fi fost de bună credință.

Datele furnizate de site-ul indicat nu constituie o dovadă a validității codului de TVA pentru că se precizează "Aceste informații nu F.ă dreptul de a scuti livrările intracomunitare de la plata TVA".

Sarcina probei în situațiile privind livrările intracomunitare valide revine, conform C. fisc., contribuabilului și nu organelor fiscale, acestea din urmă fiind ținute în constatările lor de probele prezentate de către cel supus inspecției fiscale.

Or, din moment ce intimata nu a depus probe din care să rezulte validitatea tranzacțiilor efectuate, se impune respingerea acțiunii, iar reținerile instanței de fond sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește accesoriile fiscale anulate, în conformitate cu prevederile art. 119, 120 și urm. C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, pentru neplata la termenul stabilit, se datorează majorări, dobânzi și penalități de întârziere în cota stabilită prin actul normativ.

Pentru că acțiunea este neîntemeiată și capătul de cerere privind accesoriile fiscale calculate în sarcina reclamantei-intimate trebuie respins, reprezentând măsura accesorie.

Pentru toate aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu mențiunea actelor și măsurilor contestate.

Intimata SC A. SRL a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca temeinică și legală.

A fost invocată excepția inadmisibilității recursului pentru că nu au fost indicate și nu a fost motivat recursul raportat la unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta DGRFP Timișoara a formulat răspuns la întâmpinare și a solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocând prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 28 octombrie 2015 s-a dispus comunicarea acestuia.

Prin Încheierea din 9 martie 2016 a fost admis în principiu recursul și s-a dispus citarea părților în ședință publică, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Deciziei nr. 410/201 din 11 martie 2014 emisă de DGRFP Timiș și a Deciziei de impunere nr. F-TM 71 din 9 decembrie 2013 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul DGRFP Timiș în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F-RM42 din 9 decembrie 2013.

Prin Decizia de impunere nr. F-TM 71 din 9 decembrie 2013 organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 2.618.479,52 RON, din care:

- 2.128.959,52 RON - cu titlu de TVA;

- 489.520,00 RON reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente TVA.

Prin Decizia nr. 410/201 din 11 martie 29014 emisă de DGRFP Timiș a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Reclamanta a efectuat activități de livrări intracomunitare de bunuri (telefoane mobile) către diverși clienți din Uniunea Europeană, activități calificate ca operațiuni scutite de TVA, cu drept de deducere, în baza art. 142 alin. (2) lit. c) C. fisc.

Organele fiscale au apreciat că reclamanta se impune să plătească TVA și accesoriile aferente acestor livrări intracomunitare deoarece pentru două dintre societățile italiene (B. SRL și C. SRL), autoritățile italiene au comunicat că cele două societăți au avut cod valid de TVA doar într-o perioadă anterioară celei la care reclamanta a realizat verificarea în sistemul x, precum și celei în care au fost expediate mărfurile.

Pentru operațiunile de livrare intracomunitară către alte societăți italiene (C. SRL, D. SRL, E. SRL, F. SRL) s-a considerat de către organele fiscale că reclamanta nu beneficiază de scutire datorită unor nereguli constatate de autoritățile italiene, respectiv că bunurile livrate nu au fost predate direct clientului cumpărător înscris în facturi, ci în diferite centre logistice sau altor societăți, au fost ridicate din centrele logistice de către alte societăți decât cele înscrise în facturile de livrare a mărfurilor, unele dintre societățile beneficiare ale livrărilor nu funcționează la sediul declarat, fiind firme fantomă sau implicate în fraude tip carusel și nu și-au îndeplinit obligațiile de plată a TVA către statul italian.

Organele fiscale au considerat că sunt scutite de TVA numai livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de TVA atribuit de autoritățile fiscale din alt stat și că vânzătorul din România avea obligația verificării valabilității codurilor de înregistrare în scopuri de TVA a cumpărătorilor din alte state membre.

S-a apreciat că afirmația petentei potrivit căreia singura posibilitate de a verifica valabilitatea codului de TVA este accesarea portalului x nu poate fi reținută deoarece putea să solicite organului fiscal informații cu privire la validitatea cadrului respectiv, iar datele furnizate de acest site nu constituie o dovadă a validității codului de TVA.

Instanța de fond a admis acțiune reclamantei și a anulat actele contestate, dar criticile recurentei DGRFP Timiș sunt nefondate.

Potrivit art. 143 alin. (2) lit. a) din C. fisc., cu modificările și completările ulterioare: "(2) Sunt, de asemenea, scutite de taxă următoarele: a) livrările intracomunitare de bunuri către o persoană care îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru, cu excepția - livrărilor intracomunitare efectuate de o întreprindere mică, altele decât livrările intracomunitare, de mijloace de transport noi; - livrărilor intracomunitare care au fost supuse regimului special pentru bunurile second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități, conform prevederilor art. 152/2".

În baza acestor prevederi a fost emis Ordinul MFP nr. 2222/2006 privind aprobarea instrucțiunilor de aplicare a scutirii de TVA și care, în art. 10, prevede că: "(1) Scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, cu excepțiile de la pct. 1 și 2 ale aceleiași lit. a) se justifică pe baza următoarelor documente: a) factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, și în care să fie menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru;

b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și, după caz,

c) orice alte documente, cum ar fi contractul/comanda de vânzare-cumpărare, documentele de asigurare".

Așa cum a reținut și instanța de fond, pe baza constatărilor organelor fiscale, nu se contestă realitatea livrărilor în condițiile în care reclamanta a prezentat facturile întocmite potrivit art. 155 alin. (5) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, scrisorile de transport internațional (CMR) și care dovedesc că bunurile au fost efectiv transportate în Italia, comenzile de vânzare, extrasele de cont care atestă încasarea contravalorii mărfii prin transfer bancar, dar și verificarea validității codului de TVA, în sistemul VIES, la data livrării mărfurilor.

Instanța de fond a anulat actele contestate în privința operațiunilor pentru care s-a considerat că reclamanta nu beneficiază de scutire de TVA pentru că nu a fost confirmată validitatea codului de TVA atribuit cumpărătorului și a considerat că aceasta și-a îndeplinit obligația de a verifica validitatea codurilor.

Într-adevăr, potrivit Ordinului MFP nr. 1706 din 17 octombrie 2006 pentru aprobarea procedurii de solicitare a verificării valabilității codului de înregistrare în scopuri de TVA și a datelor de identificare ale persoanelor înregistrate în scopuri de TVA în celelalte state membre, de către persoane înregistrate în scopuri de TVA în România, "verificarea valabilității codurilor de înregistrare în scopuri de TVA, furnizate vânzătorilor din România de către cumpărători din alte state membre, cade în sarcina vânzătorului; informațiile obținute ca urmare a solicitării de verificare au caracter informativ și nu obligă în nici un fel furnizorul informației. Persoanele înregistrate în scopuri de TVA în România pot verifica valabilitatea codurilor de înregistrare în scopuri de TVA și a datelor de identificare ale persoanelor înregistrate în scopuri de TVA în celelalte state membre, astfel:

a) accesând pagina de internet a Comisiei Europene, la adresa: x, utilizând adresa: y;

b) transmițând o solicitare, prin poșta electronică, la adresa/adresele menționată/menționate pe portalul A.N.A.F., utilizând: z;

c) transmițând o solicitare în scris, prin poștă sau direct la registratura direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București, sau a Direcției generale de administrare a marilor contribuabili" (Anexa 1, pct. 2 și 3).

Așa cum a reținut și instanța de fond, reclamanta a utilizat prima dintre cele trei posibilități recunoscute de legiuitorul român, pentru a verifica validitatea codurilor de TVA furnizate de partenerii italieni, validitatea fiind confirmată (a se vedea, dosar fond) și nu se poate refuza scutirea acesteia de la plata TVA, pe motiv că aceasta nu a solicitat o atare verificare și autorităților fiscale naționale, utilizând deci posibilitățile reglementate la lit. b) și c) din Anexa la Ordinul MFP nr. 1706 din 17 octombrie 2006.

Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor legale mai sus citate se poate deduce că modalitățile de verificare sunt alternative, informațiile furnizate având valoare echivalentă, de vreme ce, indiferent care este furnizorul acestora, la pct. 2 din anexă se precizează că acesta nu este răspunzător în nici un fel pentru informațiile furnizate și pentru eventualul caracter incorect al acestora.

Chiar dacă recurenta susține că nu ar fi o sarcină excesivă, împovărătoare și nejustificată, aceea de a se impune verificarea validității codurilor de TVA ale partenerilor din alte state membre UE prin formularea unor solicitări către organele fiscale, aceste susțineri sunt nefondate având în vedere rapiditatea cu care trebuie să se deruleze operațiunile comerciale și în raport cu termenul în care aceste autorități au obligația să răspundă, de 45 de zile de la înregistrarea cererii, stabilit de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.

De aceea, se poate considera că, atâta timp cât legislația națională impune verificarea validității codurilor de TVA în sistemul x, iar reclamanta a realizat o atare verificare, rezultatul verificării a fost confirmarea validității codurilor de TVA ale partenerilor comerciali, anterior emiterii facturilor pentru livrările intracomunitare efectuate, organele fiscal, în mod nelegal, au refuzat acesteia scutirea de la plata TVA pentru operațiunile derulate cu C. SRL și B. SRL.

Mai mult, reclamanta a invocat să i se recunoască dreptul de scutire de la plata TVA pentru aceste livrări intracomunitare fără a se baza exclusiv pe informațiile obținute prin verificarea sistemului VIES, ci și pe baza altor documente, astfel cum prevăd dispozițiile art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc. și art. 10 din Ordinul MFP nr. 2222/2006, iar recurenta nu susține că reclamanta nu ar deține aceste documente.

Recurenta nu a precizat, în raport cu prevederile Ordinului MFP nr. 1706 din 17 octombrie 2006, de ce reclamanta avea obligația de a solicita organului fiscal informații cu privire la validitatea codului respectiv, în condițiile în care a prezentat dovada verificării sistemului VIES la data livrării bunurilor, mai ales că, nici organele fiscale pentru a-i comunica un răspuns reclamantei, nu ar fi avut altă posibilitate decât aceea a accesării aceluiași sistem, având în vedere că operațiunile comerciale trebuie derulate conform corecțiilor stabilite între părți.

Eventualele erori în sistem, posibilitatea comunicării unor informații inexacte nu pot fi reținute ca fiind cauze ce ar putea fi invocate împotriva unui contribuabil pentru a nu putea beneficia de scutirea de la plata TVA pentru livrările intracomunitare, mai ales că, așa cum rezultă din actele contestate, chiar autoritățile italiene fiscale au menționat că a existat un decalaj temporar ce s-a produs ca urmare a modificărilor întocmite în baza de date VIES, în conformitate cu Regulamentul CE 904 (dos. fond).

Toate acestea dovedesc că reclamanta-intimată a îndeplinit toate condițiile cerute de lege pentru a putea beneficia de scutire de plată a TVA pentru livrările intracomunitare către societățile B. SRL și C. SRL din Italia și nu se poate considera, așa cum susține recurenta, că ar fi dat dovadă de lipsă de diligență cu privire la verificările efectuate.

Referitor la operațiunile pentru care s-a refuzat reclamantei scutirea de la plata TVA, ca urmare a constatării de către autoritățile italiene a unor nereguli în situația fiscală a partenerilor contractuali, respectiv livrările efectuate către C. SRL, D. SRL, E. SRL, F. SRL, instanța de fond a apreciat că sunt pe deplin aplicabile cele stabilite în jurisprudența CJUE în C-273/11 potrivit căreia s-ar putea refuza reclamantei scutirea de la plata TVA pentru livrările în discuție, doar în măsura în care s-ar fi dovedi, în baza unor elemente obiective, că aceasta nu a efectuat verificările necesare sau că știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunile efectuate făceau parte din fraude comise de către achizitori, fără a lua toate măsurile rezonabile ce-i stăteau în putere pentru a evita propria participare la această fraudă.

Recurenta a făcut referire la mai multe elemente (livrarea bunurilor în centre logistice, iar nu la sediul societăților achizitoare, din centrele logistice mărfurile furnizate au fost ridicate de alte societăți decât cele înscrise în facturile de livrare a mărfurilor, societățile nu funcționează la sediul declarat, nu s-a putut lua legătura cu reprezentanții legali ai societăților, nu s-au putut obține documentele contabile ale societăților implicate, autoritatea fiscală din Italia a transmis că operatorul intracomunitar italian are sediul social fictiv și adresa nu corespunde cu locul de domiciliu al societății, societățile nu și-au îndeplinit obligațiile de plată a TVA către bugetul de stat) dar acestea nu pot constitui elemente obiective suficiente pentru a aprecia că reclamanta a cunoscut ori ar fi trebuit să cunoască implicarea partenerilor contractuali în anumite fraude fiscal.

Mai întâi, trebuie subliniat faptul că livrarea bunurilor în centre logistice este o practică comună în raporturile de comerț internațional, neputând fi identificate norme care să impună livrarea bunurilor la sediul societăților cumpărătoare și, așa cum a arătat și instanța de fond, o asemenea reglementare ar fi de natură să încalce principiul libertăților contractuale, revenind exclusiv partenerilor contractuali dreptul de a conveni asupra locului predării bunurilor, centrele logistice fiind destinate tocmai realizării unor astfel de operațiuni de predare de bunuri și de depozitare a acestora, până la schimbarea regimului lor juridic.

În al doilea rând, reclamanta nu putea să cunoască implicarea partenerilor contractuali într-o fraudă fiscală, de vreme ce unele aspecte evidențiate se situează în timp după facturarea bunurilor și transportarea acestora la locul indicat de către cumpărători, într-un alt stat membru UE și orice evenimente ulterioare nu pot avea influență asupra calificării ca livrări intracomunitare a operațiunilor ori asupra calificării acestora ca operațiuni scutite de TVA cu drept de deducere, încadrare care se face la momentul emiterii facturii, de către furnizorul bunurilor.

Trebuie precizat că, în motivele de recurs, recurenta-pârâtă nu a făcut nicio referire la considerentele instanței de fond ce au vizat jurisprudența CJUE ci s-a limitat să invoce aceleași constatări din actele contestate și că instanța de fond ar fi inversat sarcina probei.

În legătură cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că prin hotărârea atacată nu a fost inversată sarcina probei, așa cum susține recurenta.

În jurisprudența CJUE, așa cum a subliniat și instanța de fond, vânzătorului i se poate refuza dreptul de a beneficia de scutirea TVA în cazul unei livrări intracomunitare, numai cu condiția de a dovedi, în lumina unor elemente obiective, că aceasta din urmă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în materie de probă sau că știa or ar fi trebuit să știe că operațiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile și că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita propria participare la această fraudă (pct. 55 din Hotărârea din 6 septembrie 2012 a CJUE în C-273/11).

Prin urmare, nu instanța de fond a "răsturnat" sarcina probei, ci chiar în jurisprudența CJUE s-a subliniat că, în cazul în care s-a invocat scutirea de la plată a TVA pentru livrările intracomunitare, organele fiscale, pentru a refuza dreptul de a beneficia de acest drept, trebuie să dovedească, în baza unor elemente obiective, că nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau sau că știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile și că nu a luat toate măsurile rezonabile pentru a evita propria participare la această fraudă, care îi stăteau în putere.

În speță, așa cum a arătat și instanța de fond, organele fiscale nu au prezentat acele elemente obiective care ar putea justifica refuzul acordării dreptului de scutire pentru livrarea intracomunitară deoarece reclamanta a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita să se considere că participă la o fraudă comisă de persoanele care au achiziționat bunurile.

După cum se poate observa, organele fiscale reproșează reclamantei că pot constitui astfel de elemente obiective acceptarea livrării unor bunuri în alte locuri decât sediul societății, recepționarea mărfii de către alte persoane decât reprezentanții beneficiarului, ridicarea mărfii din centrele logistice de către alte societăți decât cele care au fost înscrise ca fiind deținătorul mărfii.

Or, acceptarea livrării mărfii în alte locuri decât sediul societății beneficiare nu îi poate fi imputată deoarece beneficiarul mărfii putea indica un loc de predare, altul decât sediul societății, iar reclamanta nu putea avea suspiciuni cu privire la această ipoteză în condițiile în care locul de predare era pe teritoriul unui alt stat din Uniunea Europeană.

Nici recurenta nu precizează ce temei legal a fost încălcat prin livrarea bunurilor în alt loc decât sediul social al societății beneficiare, mai ales că părțile într-un contract pot stabili de comun acord locul de predare a bunurilor ce fac obiectul acestuia, în baza principiului libertății contractuale.

Celelalte aspecte invocate sunt ulterioare predării bunurilor la locul indicat pentru livrare și nu pot dovedi că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea de livrare întocmită făcea parte dintr-o fraudă comisă de beneficiarul bunurilor, astfel că nu se poate considera că actele fiscale contestate ar fi legal întocmite și că reclamata nu ar putea beneficia de scutire de plată a TVA pentru livrările intracomunitare către C. SRL, D. SRL, E. SRL, F. SRL.

De aceea, apreciind că soluția instanței de fond este corectă, dată cu aplicarea și în temeiul legii, în baza art. 497 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 222 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL