ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1452/2017

HOTĂRÂRE

04.10.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1452/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1452/2017

Asupra recursului constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 13 august 2007, moștenitorii defunctei A., respectiv B., C., D. și E. au solicitat desființarea Dispoziției nr. 1231 din 9 iulie 2007 emisă de Primarul municipiului Rădăuți și restituirea imobilelor specificate.

Urmare desființării Sentinței civile nr, 328 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Suceava prin Decizia nr. 60 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, secția I civilă a pronunțai Sentința nr. 743 din 3 aprilie 2015, îndreptata din oficiu prin încheierea din 7 mai 2015 a aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 961 din 2 decembrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenienta F. împotriva sentinței tribunalului. A admis apelurile reclamanților împotriva aceleiași hotărâri, pe care a des ființat-o, în parte, în sensul că, menținând dispozițiile de respingere a excepțiilor, de respingere, ca neîntemeiate, a cererilor de intervenție în interes propriu și de obligare a pârâtei Primăria municipiului Rădăuți la plata cheltuielilor de judecată, a trimis cauza instanței de fond în vederea rejudecării.

Rejudecând Tribunalul Suceava, Secția I civilă, prin Sentința nr. 465 din 11 aprilie 2017 a respins cererea având ca obiect „Legea nr. 10/2001", formulată în contradictoriu cu pârâții SC G. SA și Primăria municipiului Rădăuți prin Primar, de restituire în natură/prin echivalent a p.f. 4245/1 în suprafață de 7.794 mp și p.f. 4247 în suprafață de 4.392 mp, ambele din CF a comunei cadastrale Rădăuți, ca neîntemeiată. A admis cererea reclamanților privind p.f. 4246 din CF a comunei cadastrale Rădăuți. A restituit reclamanților în natură, pe vechiul amplasament, p.f. 4246, în suprafață de 700 mp, identificată în anexa 3 la raportul de expertiză H. pe aliniamentul 398-401-366-458-365-398, în hașură punctată. A obligat pe pârâta SC G. SA să plătească reclamanților suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul expertului H.

Soluția primei instanțe a fost menținută prin Decizia nr. 467 din 8 iunie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții SC G. SA și Primăria municipiului Rădăuți prin Primar împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Curtea a constatat că prin apelul pârâtei SC G. SA s-a criticat dispoziția primei instanțe de restituire în natură a suprafeței de 700 mp teren identică cu parcela funciară nr. 4246 din CF a comunei cadastrale Rădăuți, în esență susținându-se că terenul a fost expropriat de la autorii reclamanților în anul 1943, dovadă fiind adeverința nr. 3543/1949, prin urmare preluarea nu a fost în perioada la care se referă art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a apreciat că nu există nicio dovadă că terenul în discuție a fost expropriat de la autorii reclamanților, iar adeverința menționată nu a făcut dovada în acest sens. În adeverința nr. 3543/949 eliberată de CFR Secția L5 Ițcani la data de 19 aprilie 1949 s-a arătat că în februarie 1943 a fost expropriată proprietatea lui I. și J. în suprafață de 700,92 mp, iar în luna mai 1946 suprafața de 238,93 mp de CFR pentru lucrări de linii.

Din dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 11.1 din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 a rezultat că persoana îndreptățită trebuie să indice și/sau să depună la dosar actul normativ sau decizia administrativă prin care s-a făcut sau dispus exproprierea, or reclamanții nici nu au indicat vreun act normativ prin care s-ar fi dispus exproprierea și nici nu au depus la dosar vreo decizie administrativă în acest sens, o simplă adeverință care nu indică aceste elemente nefăcând dovada exproprierii terenului de 700 mp. Prin urmare, s-a apreciat că nu are nicio relevanță faptul că reclamanții au susținut că terenul a fost expropriat ci important este să se facă dovada exproprierii în condițiile menționate de art. 11.1 din H.G. nr. 250/2007, ceea ce nu este cazul în speță.

Dovada preluării terenului de către stat a terenului în suprafață de 700 mp aparținând autorilor reclamanților s-a făcut cu extrasul de carte funciară din CF nr. 35855 din care a rezultat că terenul, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză, a fost intabulat în favoarea Statului Român în temeiul Sentinței civile nr. 3489 din 21 octombrie 1961. La dosar a fost depusă această sentință dată de Tribunalul popular al Raionului Rădăuți din care a rezultat că s-au preluat mai multe parcele de la numitul K. care a plecat în Israel, bunul fiind părăsit, trecând în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951. Din raportul de expertiză, coroborat cu aceste înscrisuri, a rezultat că terenul autorilor reclamanților a fost preluat de Statul Român în temeiul acestei sentințe o dată cu alte parcele, fiind considerate bunuri părăsite, chiar dacă în sentință nu sunt menționați și autorii reclamanților ca foști proprietari. În concluzie, s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001. În anul 1961, fiind aplicabile prevederile art. 1 din lege. S-a reținut, ca atare, că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, invocate de apelantă, nu sunt aplicabile în speță, în mod corect prima instanță dispunând restituirea în natură a terenului în aplicarea art. 29 din lege.

S-a mai observat că pârâta-apelantă a susținut că nu are relevanță faptul că în adeverință nu s-a indicat actul normativ sau administrativ în temeiul căruia s-a tăcut exproprierea pentru că aceasta s-ar fi făcut în anul 1943 în afara perioadei de referință a Legii nr. 10/2001. Curtea a apreciat însă că exproprierea nu poate fi dovedită cu o adeverință care nu cuprinde niciun fel de date cu privire la identificarea terenului și la actul normativ sau administrativ prin care s-ar fi făcut exproprierea, în condițiile în care există o sentința judecătorească în care se arată că terenul era părăsit, în temeiul căreia s-a și înscris dreptul de proprietate al Statului Român în cartea funciară, astfel cum s-a arătat mai sus.

S-a constatat, de asemenea, că prin apelul declarat, pârâta Primăria municipiului Rădăuți a solicitat introducerea în cauza a altor doi pârâți, Statul Român și SC L. SRL, cerere respinsă de instanța de apel la termenul de judecată din 8 iunie 2017. Pârâta a arătat că terenul de 700 mp este în prezent deținut de SC L. SRL Rădăuți iar instanța nu a precizat cine trebuie să emită decizia de restituire în natură. Or, din sentința apelată a rezultat foarte clar că restituirea în natură a fost dispusă chiar de instanță prin hotărâre și nu este necesară emiterea vreunei dispoziții ulterioare.

În concluzie, criticile apelanților pârâți nu au fost găsite întemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G. SA, motivele fiind circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.:

A considerat concluzia instanței de apel, în sensul că terenul identic cu p.f. 4246 ar fi fost preluat de stat în anul 1961, în temeiul Sentinței civile nr. 3489/1961, ca fiind consecința greșitei interpretări și aplicări a prevederilor Decretului nr. 115/1938 referitoare la natura și efectele operațiunii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la suprafața de 700 mp. Astfel, în opinia recurentei, instanța a aplicat eronat dispozițiile decretului atunci când a interpretat mențiunile înscrise în CF 4944, reținând în mod nelegal că respectivele mențiuni ar atesta preluarea de către stat a terenului identic, când, în realitate, înscrierile în cartea funciară relevă doar o modificare a realității imobiliare înscrise în CF 4944, evidențiind faptul că în temeiul Sentinței civile nr. 3489/1961, statul s-a intabulat cu dreptul de proprietate asupra parcelelor ce figurau înscrise în CF 4944 la 28 noiembrie 1981, iar p.f. 4246 a fost transcrisă în această carte funciară abia la data de 6 aprilie 1984.

O altă critică a vizat aplicarea greșită a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a art. 11 pct. 1 din H.G. nr. 250/2007, atunci când instanța de apel a stabilit că adeverința nr. 3543/1949 nu face dovada exproprierii suprafeței de 700 mp teren identică cu p.f. 4246 în anul 1943 pe considerentul că din respectiva adeverință nu rezulta care a fost actul normativ sau administrativ care a stat la baza exproprierii.

Analizând cu prioritate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea atacată și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de instanța anterioară, Înalta Curte constată următoarele:

Relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta speță de drept civil este observarea normei de drept procesual civil aplicabilă, în raport de modificările operate în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010 și de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conține norme tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică, și proceselor aflate în curs de soluționare în prima instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauză, Sentința civilă nr. 328 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Suceava a fost desființată prin Decizia nr. 60 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, Secția I civilă pronunțând Sentința nr. 743 din 3 aprilie 2015, îndreptată din oficiu prin încheierea din 7 mai 2015 a aceleiași instanțe, care, de asemenea, a fost desființată, în parte, prin Decizia nr. 961 din 2 decembrie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la prima instanță. Ulterior, a fost pronunțată Sentința civilă nr. 465 din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Suceava.

Așadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 la 25 noiembrie 2010, s-au pronunțat hotărâri de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii, cât și potrivit dispoziției de drept comun incidență în cauză - art. 725 C. proc. civ.- rămân supuse regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

O hotărâre desființată nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la aceasta nu se poate determina situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speță, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic, respectiv Sentința civilă nr. 465 din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Suceava.

În acest mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2)), situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță, alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competența instanței imediat superioare tribunalului.

În atare condiții, curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispozițiile art. 84 C. proc. civ., căile de atac exercitate ca fiind recursuri.

Procedând la judecata cauzei în apel, curtea s-a situat în afara sistemului legal al căilor de atac în materie, nesocotind în același timp normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului cuprinse în art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

În consecință, constatând că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, se reține, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanței invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din cod.

Prin urmare, în temeiul acestui text de lege coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va casa decizia atacată și se va trimite dosarul curții de apel pentru judecarea cauzei în recurs.