ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1483/2017

Decizia nr. 1483/2017

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.08.2011 pe rolul Judecătoriei Tecuci, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Tecuci și B. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.215 mp, situat în Tecuci, sau, dacă măsura nu este posibilă, acordarea unei suprafețe în echivalent în intravilanul aceleiași localități ori acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

La data de 28.09.2011, reclamanta a depus o cerere completatoare prin care a arătat că solicită introducerea în cauză a Municipiului Tecuci reprezentat prin Primar, Comisiei Locale pentru aplicarea Legii fondului funciar de pe lângă Primăria Tecuci, Instituției Prefectului Galați, Comisiei Județene Galați pentru aplicarea Legii fondului funciar de pe lângă Prefectura Galați, precum și a pârâților C., D. și E. Prin aceeași cerere, a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996, emis pe numele pârâtului E. pentru o suprafață de teren 2.427 mp, situat în Tecuci, jud. Galați, precum și nulitatea absolută a tuturor actelor subsecvente titlului de proprietate menționat.

Totodată, prin cererea depusă la data de 12.10.2011, reclamanta a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârâți și a Consiliul Local Tecuci reprezentat prin Primar, F. și G.

Prin sentința civilă nr. 459 din 29 februarie 2012 Judecătoria Tecuci a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 18.09.2012, Tribunalul Galați a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția tardivității acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Tecuci și a respins capătul de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu aceasta.

Totodată, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 20.12.2012, Tribunalul Galați a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Tecuci, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Tecuci și Instituția Prefectului Județului Galați și a respins capătul de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu acești pârâți.

Prin sentința civilă nr. 163 din 16 februarie 2016, Tribunalul Galați a respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., G., F., Primăria Municipiului Tecuci reprezentată prin Primar, Consiliul Local Tecuci reprezentat prin Primar, Municipiul Tecuci reprezentat prin Primar, Comisia Locală Tecuci pentru aplicarea Legii fondului funciar de pe lângă Primăria Tecuci, Instituția Prefectului Galați, Comisia Județeană Galați pentru aplicarea Legii fondului funciar de pe lângă Prefectura Galați.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în raport de obiectul inițial al cererii de chemare în judecată, dar și de precizările ulterioare, acțiunea dedusă judecății are ca obiect revendicarea (în natură sau prin echivalent) a imobilului situat în Tecuci, constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996, emis pe numele lui E., precum și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărarea nr. 2508 din 25 mai 2006, încheiat între E., F. și B., G.

Reclamanta a moștenit de la părinții săi un imobil situat în municipiul Tecuci, compus dintr-o casă de locuit și un teren aferent, în suprafață de 2.061 mp, aspect care rezultă din mențiunile certificatelor de moștenitor nr. 105 din 06 aprilie 1983 și nr. 391 din 02 august 1983.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1268 din 29 mai 1984, reclamanta a vândut pârâților C. și D. casa de locuit, iar terenul aferent, în suprafață de 2.215 mp, a trecut în proprietatea statului.

Prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1183 din 31 martie 1988 și nr. 2114 din 24 mai 1990, pârâții C. și D. au vândut imobilul casă de locuit pârâților E. și F., cu mențiunea că terenul aferent casei este proprietatea statului.

Prin titlul de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 2.427 mp teren aferent construcției în favoarea pârâtului E.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2508 din 25 mai 2006, E. și F. au vândut casa și terenul pârâților B. și G.

Tribunalul a reținut că în cauză este aplicabilă decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii deoarece aceasta, prin caracterul obligatoriu, are valoare de izvor de drept secundar.

Instanța a apreciat că, atâta timp cât reclamanta nu a dovedit că a uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea din data de 18.09.2012, Tribunalul Galați a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, cererea reclamantei trebuie analizată prin raportare la teza a II-a a deciziei în interesul legii menționate.

Din această perspectivă, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit existența vreunei cauze mai presus de voința sa care să o împiedice să solicite restituirea imobilului și nici că se află în vreo situație particulară, care în baza art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să permită valorificarea dreptului pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

În contradictoriu, pârâtul E. opune titlul de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996. Intervalul de timp în care acest titlu a produs efecte și în baza căruia pârâții E. și F. au dispus în favoarea pârâților B. și G., conduce la concluzia că titlul de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996 s-a consolidat, iar o eventuală modificare a acestuia ar afecta siguranța circuitului civil.

Instanța a mai reținut că, în favoarea pârâtului E. operează și dispozițiile legii fondului funciar și ale Decretului-lege nr. 42/1990 și că reclamanta nu a dovedit că a urmat și finalizat vreun demers pentru a obține restituirea terenului ce face obiectul prezentei cauze, în temeiul Legii nr. 18/1991 sau al Legii nr. 10/2001.

Față de soluția dispusă pe capătul de cerere principal, prima instanță a considerat că se impune și respingerea cererii de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996 și a contractului de vânzare-cumpărarea autentificat sub nr. 2508 din 25 mai 2006.

Împotriva sentinței civile nr. 163 din 16 februarie 2016 a Tribunalului Galați, reclamanta A. a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 2/A/11.01.2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a revendicat suprafața de teren aferentă imobilului din Tecuci, susținând că aceasta i se cuvine întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1268 din 29 mai 1984, terenul a fost preluat în mod abuziv de stat, fără ca ea să primească vreo despăgubire.

Deși terenul în litigiu a trecut, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în proprietatea statului direct din proprietatea reclamantei, această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia temeiniciei pretențiilor formulate. Raportat la situația de fapt conturată în cauză și la regimul juridic al terenului litigios, imobilul intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991, lege specială de reparație, ale cărei dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ. invocate de reclamantă în acțiune.

Regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost stabilit de legiuitor prin dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 în favoarea dobânditorilor construcției, în beneficiul cărora s-a prevăzut dreptul de a obține titlul de proprietate asupra terenului aferent construcției, cu precizarea că, acest drept operează numai în ipoteza existenței construcției, aceasta fiind ipoteza la care face trimitere și art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Cum, în speță, construcția edificată pe terenul în litigiu exista la data aplicării Legii nr. 18/1991, și există și în prezent, este evident că doar proprietarul construcției, în speță pârâtul E. era îndreptățit să obțină titlu de proprietate asupra terenului, și în niciun caz reclamanta, fosta proprietară a imobilului.

Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit că ar fi făcut vreun demers pentru a obține restituirea terenului în procedura instituită de Legea nr. 18/1991 și, cum terenul litigios intră în câmpul de aplicare al acestei legi, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, fiind practic înlocuită de legea specială. Nu există posibilitatea pentru reclamantă de a opta, în demersul judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, argumentele avute în vedere la pronunțarea acestei decizii fiind pe deplin aplicabile și în speța de față atâta timp cât Legea nr. 18/1991 este o lege specială de reparație ca și Legea nr. 10/2001.

În lumina celor stabilite prin decizia nr. 33/2001, este de principiu că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile unei legi speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acel act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. În condițiile în care reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale valorificarea drepturilor asupra imobilului în litigiu nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Pretențiile reclamantei cu privire la terenul în litigiu nu pot fi primite nici din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece reclamanta nu are un „bun actual” în patrimoniul său în sensul Convenției europene întrucât nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun alt act emanând de la autorități dreptul de proprietate cu privire la terenul litigios.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta formulează următoarele critici:

Față de dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 4/1973, reclamanta a fost obligată să înstrăineze imobilul în litigiu, rămas moștenire de la părinții săi. Astfel, a vândut intimaților-pârâți C. și D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1268 din 29 mai 1984 casa de locuit, cu precizarea că terenul aferent construcției, în suprafață de 2.215 mp, a trecut în proprietatea statului, în temeiul dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, urmând ca dobânditorilor să li se atribuie în folosință, pe durata existenței construcției, terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 din aceeași lege.

Deși terenul în suprafață de 2.215 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) Legea nr. 58/1974 care prevedea că, în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, reclamanta nu a primit niciodată vreo despăgubire.

Prin demersurile pe care le-a efectuat, reclamanta a constatat că nu a existat nicio dispoziție de atribuire în folosință și nu a fost încheiat niciun contract de închiriere între Consiliul popular al municipiului Tecuci și intimații-pârâți C. și D. privind terenul de 2.215 mp, deși în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1268 din 29 mai 1984 se preciza că dobânditorilor li se atribuia în folosință, pe durata existenței construcției, terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 58/1974.

Intimații-pârâți C. și D. au vândut lui E. și F., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1183 din 31 martie 1988, o parte din casa de locuit, cu precizarea că „terenul eferent părții determinate ce se înstrăinează în suprafață de 1.107 mp este proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, urmând ca dobânditorilor să li se atribuie în folosință pe durata existenței construcției, terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 din aceeași lege”.

Ulterior, intimații-pârâți C. și D. au vândut lui E. și F., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2114 din 24 mai 1990, și restul casei de locuit cu mențiunea că „terenul aferent locuinței este proprietatea statului”, iar prin autorizația de înstrăinare a construcțiilor nr. 71/6092 din 22 mai 1990 eliberată de Primăria Municipiului Tecuci se stipulează că terenul în suprafață de 1.240 mp este proprietatea statului.

La data de 24.05.1990, data semnării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2114 din 24 mai 1990, Legea nr. 58/1974 nu mai era în vigoare, fiind abrogată prin Decretul-lege nr. 1/1989.

Reclamanta arată că nu există nicio decizie de atribuire în folosință a terenului, nici către C. și D. și nici către E. și F. Or, deși intimații pârâți nu au prezentat niciun înscris care să ateste că terenul le-a fost atribuit în folosință sau le-a fost închiriat, instanța de apel a reținut greșit că titlul de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996 a fost obținut în conformitate cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, prin decizia recurată, instanța de apel reține eronat că pârâtul E. a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991 și că a obținut în mod legal titlul de proprietate, întrucât intimatul nu a urmat nicio procedură prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru a obține titlul de proprietate, la dosar neexistând nicio documentație în acest sens.

Recurenta arată că, deși a depus numeroase înscrisuri care atestă demersurile efectuate în vederea restituirii imobilului (cererea de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 nr. 24.359 din 4 iunie 1991, răspunsul Primăriei Municipiului Tecuci nr. 24359 din 4 iunie 1991, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate adresată Comisiei Locale Tecuci având confirmarea de primire din data de 26.06.1993, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nr. 13859 din 05 octombrie 1995, răspunsul nr. 13859 din 5 octombrie 1995 al Municipiului Tecuci, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nr. 3471 din 26 ianuarie 1998 adresată Comisiei Locale Tecuci, cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nr. 662/471 din 17 martie 1998 adresată Comisiei Județene Galați pentru stabilirea dreptului de proprietate, răspunsul nr. 662/471 din 17 martie 1998), instanța de apel reține în mod eronat că „reclamanta nu a dovedit că ar fi făcut vreun demers pentru a obține restituirea terenului în perioada instituită de Legea nr. 18/1991”.

Reclamanta susține că doar asupra unei suprafețe de 100 mp de teren se poate constitui un drept de proprietate în favoarea dobânditorilor construcției, întrucât la această suprafață este limitat terenul ce poate fi atribuit în folosință pe durata existenței construcției, conform art. 8 din Legea nr. 58/1974 și art. 56 din Legea nr. 4/1973. Restul terenului, care odată cu vânzarea construcției, trecuse în proprietatea statului, urma a-i fi restituit reclamantei.

Recurenta arată că instanța de apel a apreciat greșit că, întrucât terenul litigios intră în sfera de aplicare al Legii nr. 18/1991, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială, deoarece foștii proprietari ai terenurilor preluate de stat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 nu au fost niciodată destinatari sau beneficiari ai Legii nr. 18/1991, iar pretențiile lor s-au rezolvat exclusiv pe tărâmul dreptului comun.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a învestit instanțele în prezentul litigiu cu o cerere având ca obiect revendicarea imobilului situat în Tecuci, constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. 14743-96 din 27 martie 1996, emis pe numele pârâtului E., precum și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărarea nr. 2508 din 25 mai 2006, încheiat între E., F. și B., G.

Instanța de apel a respins apelul declarat în cauză de reclamantă, confirmând în acest fel soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, pentru argumente ce au vizat: regimul juridic aplicabil imobilului și care este cel guvernat de Legea nr. 18/1991 și incidența deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea prezentului litigiu.

Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat dezlegările date de instanța de apel sub ambele aspecte, iar Înalta Curte apreciază ca fiind fondate aceste critici pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 18/1991, instanța de apel reține, pe de o parte, că „regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost stabilit de legiuitor prin dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 în favoarea dobânditorilor construcției, în beneficiul cărora s-a prevăzut dreptul de a obține titlul de proprietate asupra terenului aferent construcției”, că „este evident că doar proprietarul construcției, în speță pârâtul E., era îndreptățit să obțină titlu de proprietate asupra terenului, și în niciun caz reclamanta, fosta proprietară a imobilului”, iar pe de altă parte constată culpa reclamantei în a „nu a fi dovedit că ar fi făcut vreun demers pentru a obține restituirea terenului în procedura instituită de Legea nr. 18/1991”, în condițiile în care „terenul litigios intră în câmpul de aplicare al acestei legi”, concluzionând că, în aceste condiții, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, fiind practic înlocuită de legea specială.

Înalta Curte apreciază că, astfel dezvoltate, considerentele instanței de apel sunt contradictorii: pe de o parte curtea de apel apreciază că reclamanta nu avea deschisă procedura reglementată de legea specială, iar pe de altă parte reține culpa acesteia în neefectuarea vreunui demers în temeiul respectivei legi speciale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului și concluzionează că, neurmând procedura reglementată de legea specială, reclamanta nu mai are deschisă calea dreptului comun pentru redobândirea bunului.

În plus, reclamanta a depus la dosarul cauzei, contrar celor reținute de instanța de apel, înscrisuri care dovedesc efectuarea unor demersuri în temeiul Legii nr. 18/1991. Dacă, contrar primei părți a argumentației sale, potrivit căreia doar intimatul E. era îndreptățit să obțină titlu de proprietate asupra terenului în baza Legii nr. 18/1991, instanța de apel aprecia că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada demersurilor efectuate în temeiul acestei legi (așa cum se desprinde din a doua parte a considerentelor), curtea de apel avea obligația să indice care erau acele demersuri aflate la dispoziția reclamantei și să arate de ce demersurile probate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu sunt suficiente pentru a dovedi că recurenta și-a îndeplinit obligația care, potrivit instanței de apel, îi revenea în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, atâta timp cât, pe de o parte apreciază că reclamanta nu are o opțiune între legea specială și dreptul comun (procedura legii speciale fiind deschisă numai intimatului), iar pe de altă parte susține că aceasta trebuia să urmeze procedura Legii nr. 18/1991 pentru a redobândi dreptul de proprietate asupra terenului, și atâta timp cât constată culpa reclamantei în neefectuarea unor demersuri în procedura acestei legi, fără a le indica (în condițiile în care reclamanta a susținut că foștii proprietari ai terenurilor preluate de stat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 nu au fost niciodată destinatari sau beneficiari ai Legii nr. 18/1991, iar pretențiile lor s-au rezolvat exclusiv pe tărâmul dreptului comun), decizia instanței de apel conține considerente contradictorii și nu respectă dispozițiile art. 261 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat fondul pretențiilor reclamantei, apreciind că, în condițiile în care aceasta nu a uzat de prevederile legii speciale, valorificarea drepturilor asupra imobilului în litigiu nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, pentru argumente ce se desprind, pentru identitate de rațiune, din considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de recurs apreciază că decizia nr. 33/2008 nu este incidentă în cauză, deoarece respectiva decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii a vizat acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și care au fost formulate după intrarea în vigoare a acestei legi. Or, este necontestat în cauză că terenul în litigiu nu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001. În plus, în cazul deciziei nr. 33/2008, rațiunea ocrotirii dreptului dobândit legal, cu bună-credință de către terțul cumpărător și a respectării principiului securității raporturilor juridice a fost aceea ca, prin implementarea legilor reparatorii, să nu se ajungă din nou la crearea unor nedreptăți de aceeași natură cu cele produse prin preluările abuzive dispuse de stat și în cazul chiriașilor care, încrezându-se cu bună-credință în calitatea statului de proprietar, au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, locuințele pe care le ocupau. Or, o astfel de rațiune nu se regăsește în cauză, cât timp intimații au dobândit succesiv imobilul în litigiu, prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare cu peroane fizice și în condițiile dreptului comun.

Prin urmare, constatând că instanța de apel nu a analizat fondul pretențiilor reclamantei, că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii și că instanța de apel nu a analizat toate susținerile și apărările reclamantei, în temeiul art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2/A din data de 11 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 octombrie 2017.