ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1040/2017

Decizia

nr. 1040/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/100/2012 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanta Societatea A. Vișeu de Jos - prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B., a chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., G., H. și I., solicitând în principal, obligarea pârâților la restituirea, către societatea debitoare, a bunurilor mobile prezentate în Anexa nr. 1 a cererii, reprezentând stocuri, cu o valoare contabilă de 269.746,77 lei; predarea unui imobil situat pe raza comunei Vișeul de Jos, neidentificat în actele contabile, cu o valoare declarată de 82.200 lei, potrivit Anexei nr. 2, precum și predarea sumei de 20.235,27 lei, evidențiată în contul 5311 „casă în lei”. În subsidiar, în măsura în care restituirea bunurilor nu este posibilă, s-a solicitat obligarea pârâților la achitarea, către societatea debitoare, a sumei de 372.182,04 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor ce constituie gestiunea societății cooperative, în locațiile în care și-a desfășurat activitatea.

La termenul din 20 ianuarie 2014, reclamanta a înțeles să își precizeze acțiunea, în sensul extinderii cadrului procesual și a introducerii în cauză a altor patru persoane, respectiv J., K., L. și M., arătând că aceștia au avut responsabilitatea a patru din cele șase locații de gestiune în care debitoarea și-a desfășurat activitatea.

Prin întâmpinare, pârâții nou introduși în cauză au invocat tardivitatea modificării acțiunii în raport de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 4547 din 27 octombrie 2014 a Tribunalului Maramureș, s-a admis excepția tardivității modificării cererii introductive de instanță.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților inițial chemați în judecată.

A respins acțiunea, ca nefondată și a obligat reclamanta să plătească pârâților J., M., K. și L. câte 1.000 lei fiecăruia, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta debitoare, iar prin decizia nr. 2315 din 2 martie 2015, s-a admis recursul și a fost casată sentința atacată, fiind trimisă cauza spre competentă soluționare, în primă instanță Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că judecătorul sindic, soluționând cauza, a încălcat competența funcțională a instanței de drept comun, întrucât a fost dedusă judecății o veritabilă acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., iar nu o cerere întemeiată pe prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 85/2006.

Cât privește modificarea cererii introductive de instanță, după prima zi de înfățișare, a reținut că sancțiunea depășirii termenului procedural nu este decăderea.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș sub nr. x/100/2012*/R.

La data de 23 februarie 2016 lichidatorul judiciar al reclamantei a formulat cerere de renunțare la judecată față de pârâții D., E., F., G., H. și I., menținându-și acțiunea împotriva pârâților: C., K., L., M. și J.

Totodată a solicitat obligarea la restituirea bunurilor, pe fiecare din cele patru centre de gestiune, astfel: Magazin metalo-chimice - M. - 147.499,82 lei marfă; Cofetăria Vișeu de Jos - L. - 53.791,84 lei marfă; Bufet - Centru Vișeu de Jos - K. - 38.286,82 lei sumă în casă; Magazin alimentar Petrova - J. - 21.701,40 lei marfă și 11.948,45 lei sumă în casă, cu obligarea pârâților gestionari, în solidar cu pârâtul C. la restituirea acestor mărfuri și sume de bani, iar în caz contrar la obligarea acestora la plata sumei de 289.982,04 lei, astfel cum a fost defalcată.

Prin sentința nr. 1318 din 2 iunie 2016, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea, ca nefondată și a obligat reclamanta să plătească pârâților J., M., K. și L. câte 1.000 lei fiecăruia, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că Societatea A. Vișeu de Jos a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Maramureș la data de 16 noiembrie 2005 potrivit încheierii nr. 6101 pronunțată de Judecătorul delegat la O.R.C.

În calitate de administrator figurează C.

Societatea are în componență patru gestiuni, respectiv cele indicate de către lichidatorul judiciar al reclamantei.

Față de reclamantă s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență prin sentința civilă nr. 1529 din 25 septembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/100/2009 al Tribunalului Maramureș, fiind numit în calitate de lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B., preluat ulterior de N. IPURL Baia Mare.

Lichidatorul judiciar al reclamantei a promovat inițial o acțiune în angajarea răspunderii personale a administratorului statutar în persoana pârâtului C.

Acțiunea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 4449 din 27 iunie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/100/2010, soluția fiind menținută prin decizia civilă nr. 1973 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Cluj.

În decizia curții s-a reținut că stocurile de marfă și sumele de bani nu se găseau în gestiunea directă a pârâtului ci se aflau la gestionarii afiliați la societatea cooperatistă.

În acest context lichidatorul judiciar a promovat acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Tribunalul a examinat cererea prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în revendicare, așa cum a statuat Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 5315 din 2 martie 2015.

Potrivit art. 563 alin. (1) C. civ. „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are de asemenea dreptul la despăgubiri, dacă este cazul”.

În speță, înscrisurile depuse la dosar, precum și declarațiile martorilor audiați în faza de rejudecare a cauzei, nu atestă faptul că stocurile de mărfuri și sumele de bani pretinse de către reclamantă ar fi fost deținute fără drept de către pârâți în condițiile în care aceștia își achiziționau marfa din banii proprii.

În acest context acțiunea fiind neîntemeiată, a fost respinsă.

Reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către pârâții J., M., K. și L., conform dispozitivului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Societatea A. Vișeu de Jos solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost aceasta precizată.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 53 din 17 ianuarie 2017, a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, după cum urmează.

A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâta K. să predea reclamantei bunurile evidențiate în balanța contabilă aferentă lunii februarie 2010 pentru Bufet Centru Vișeu de Jos, iar, în subsidiar, să plătească contravaloarea acestora în cuantum de 46.753,71 lei și să plătească suma de 8.286,82 lei, sumă aflată în casă.

A obligat pe pârâtul L. să predea reclamantei bunurile evidențiate în balanța contabilă aferentă lunii februarie 2010 pentru Cofetăria Vișeu de Jos, iar în subsidiar să plătească contravaloarea acestora în cuantum de 53.791,84 lei.

A obligat pe pârâta M. să predea reclamantei bunurile evidențiate în balanța contabilă aferentă lunii februarie 2010 pentru Magazin Metalo-Chimice, iar în subsidiar să plătească contravaloarea acestora în cuantum de 147.499,82 lei.

A obligat pe pârâtul J. să predea reclamantei bunurile evidențiate în balanța contabilă aferentă lunii februarie 2010 pentru Magazin Alimentar Petrova, iar în subsidiar să plătească contravaloarea acestora în cuantum de 21.701,40 lei și să plătească suma de 11.948,45 lei, sumă aflată în casă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare, potrivit definiției date de art. 563 alin. (1) C. civ., este acțiunea prin care proprietarul unui bun îl revendică de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. În măsura în care pârâtul se prevalează la rândul său de un titlu de proprietate, pentru a se apăra față de acțiunea introdusă de reclamant, urmează ca instanța să procedeze la compararea celor două titluri, pentru a constata care dintre părți are un titlu de proprietate mai caracterizat.

Pornind de la aceste considerente, instanța a reținut că Societatea A. Vișeu de Jos a fost înregistrată în registrul comerțului la data de 17 noiembrie 2005, având ca asociați (membri cooperatori) pe C., D., E., F., G., H. și I.. Fostul administrator statutar al societății a fost intimatul C., cu mandat pe perioadă nedeterminată.

Prin sentința civilă nr. 1529 din 25 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în formă generală împotriva debitoarei Societatea A. Vișeu de Jos, fiind desemnat administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență B.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 4206 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a dispus trecerea debitoarei în faliment în procedură generală, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar practicianul în insolvență Cabinet Individual de Insolvență B.

La data de 9 iulie 2009, intimatul C. a predat administratorului judiciar 60 de dosare cu evidența contabilă pe perioada 2007-2008. La data de 13 iulie 2009 a mai predat 6 dosare - ianuarie - iunie 2009 (Dosar nr. x/100/2010 al Curții de Apel Cluj).

Prin notificarea nr. 47 din 12 ianuarie 2010, lichidatorul judiciar a notificat administratorul special să se prezinte la data de 20 ianuarie 2010 pentru predarea evidenței contabile la zi și să predea bunurile societății la data de 25 ianuarie 2010. La data de 25 ianuarie 2010, s-au prezentat administratorul special C., soțul intimatei M., L. și J. și s-a stabilit că gestionarii societății vor depune actele pentru evidența contabilă la data de 31 ianuarie 2010, la data de 15 februarie 2010 evidența contabilă va fi prezentată lichidatorului judiciar, se va efectua inventarierea la 31 ianuarie 2010 de către gestionari, nu se vor mai efectua aprovizionări în numele societății.

La data de 18 februarie 2010, au mai fost predate lichidatorului judiciar mai multe documente contabile aferente mai multor puncte de gestiune ale societății apelante (Dosar nr. x/100/2010 al Curții de Apel Cluj). Nu au fost predate lichidatorului judiciar nici un fel de bunuri (marfă, aflată pe stoc la punctele de gestiune) și nici vreo sumă de bani, aspect necontestat.

Din răspunsurile pârâților la interogatoriul administrat în fața primei instanțe (Dosar nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș), raportul de inspecție fiscală nr. 1068 din 24 februarie 2009 (Dosar nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș) și declarația martorei E., a rezultat că societatea apelantă a avut patru puncte de gestiune: Alimentara Petrova (gestionar J.), Magazin Metalo-Chimice Vișeu de Jos (gestionar M.), Cofetăria Vișeu de Jos/Braserie (gestionar L.), Bufet Centru Vișeu de Jos (gestionar K.). Deși în raportul de inspecție fiscală s-a menționat că aceste gestiuni funcționează în baza unui contract de cooperare încheiat între gestiunile menționate și societatea apelantă, respectiv contractul nr. 6101 din 16 noiembrie 2005, în realitate acest număr a fost alocat încheierii prin care s-a dispus de către Tribunalul Maramureș, în Dosarul nr. x/2005, autorizarea constituirii și înmatricularea în registrul comerțului a societății apelante (Dosar nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș). În cauză niciuna dintre părțile în litigiu nu a fost în măsură să prezinte vreun contract de cooperare încheiat de un punct de gestiune/gestionar cu societatea apelantă. Intimatul C. a susținut în ședința publică din data de 6 decembrie 2016 că ar fi existat astfel de contracte, pe care le-ar fi predat lichidatorului judiciar, însă nu a făcut nicio dovadă în acest sens, iar prin adresa emisă la solicitarea instanței, lichidatorul judiciar a infirmat primirea unor astfel de contracte.

Potrivit balanței contabile aferente lunii februarie 2010 a societății apelante, aceasta deținea mărfuri în valoare de 269.746,77 lei și suma de 20.235,27 lei în casă. Potrivit balanței contabile aferente Magazinului Metalo-Chimice (februarie 2010), erau înregistrate pe această gestiune mărfuri în valoare totală de 147.499,82 lei. Similar, potrivit balanței de verificare aferente Magazinului Alimentar Petrova (februarie 2010), erau înregistrate pe această gestiune mărfuri în valoare de 21.701,40 lei și o sumă de 11.948,45 lei în casă. Conform balanței de verificare aferente Cofetăriei Vișeu de Jos (februarie 2010), erau înregistrate mărfuri în valoare de 53.791,84 lei. De asemenea, conform balanței de verificare aferente punctului de gestiune Bufet Centru Vișeu de Jos (februarie 2010), erau înregistrate mărfuri în valoare de 46.753,71 lei și suma de 8286,82 lei, în casă.

Din declarația martorei E. reiese că evidența primară în punctele de gestiune era ținută de gestionari. Evidențele întocmite de aceștia erau transmise societății cooperatiste, iar aceasta întocmea actele contabile. Atât din depoziția martorei, cât și din balanțele mai sus menționate rezultă că acestea erau întocmite atât aferent societății apelante (centralizat), cât și pe fiecare punct de gestiune în parte.

Probele administrate în cauză nu au confirmat încheierea de către gestionari a vreunui act juridic cu societatea apelantă. Din adresa emisă la data de 16 noiembrie 2015 de Inspectoratul Teritorial de Muncă Maramureș a rezultat că niciunul dintre gestionari nu a încheiat cu apelanta contract individual de muncă. Martora E. a afirmat că a avut cunoștință că intimații erau în raporturi de muncă cu societatea apelantă, însă această declarație a fost înlăturată, în condițiile în care martora a recunoscut că nu a semnat astfel de contracte, iar astfel de acte juridice, chiar neînregistrate la I.T.M., nu au fost depuse de către niciuna dintre părțile în litigiu la dosar. În mod evident, intimații nu au avut nici calitatea de membri cooperatori, după cum rezultă din certificatul constatator emis de O.N.R.C. (Dosar nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș). La dosar nu au fost depuse nici altfel de contracte încheiate de intimați cu societatea apelantă, iar reprezentantul convențional al intimaților, în ședința publică din data de 6 decembrie 2016, nu a putut explica în ce bază își desfășurau activitatea cei patru gestionari, limitându-se la a afirma că societatea cooperativă funcționa în raport de cele patru puncte de gestiune ca o firmă de contabilitate, ținând contabilitatea și reținând bani pentru impozite și pentru alte contribuții la stat.

În aceste condiții, singura concluzie care se poate desprinde este aceea că aceștia își desfășurau activitatea ca gestionari de fapt, asigurând gestiunea respectivelor locații în absența unui act juridic scris care să le organizeze activitatea.

Prin susținerile reprezentantului convențional al intimaților s-a tins spre a se sugera că cei patru intimați ar fi acționat în calitate de mici întreprinzători (persoane fizice), în mod autonom din punct de vedere juridic față de societatea cooperatistă. O asemenea susținere nu a fost însă probată ci, dimpotrivă, este infirmată prin probele administrate în cauză. Din răspunsurile intimaților la interogatoriu reiese că abia ulterior anului 2009 aceștia au început să desfășoare activitate ca întreprindere individuală, stocul inițial de marfă fiind cel aflat în gestiune la momentul începerii acestei noi activități. Astfel, la dosarul cauzei au fost depuse mai multe balanțe de verificare pentru fiecare din cele patru gestiuni și o balanță de verificare centralizată, acte contabile întocmite în baza documentelor de contabilitate primară prezentate de intimați. Or, întocmirea actelor contabile pe numele societății apelante, în baza acordului intimaților, pentru activitatea desfășurată de către aceștia, reflectă faptul că intimații nu au acționat în mod autonom, distinct și în afara oricărui raport juridic cu societatea apelantă, ci au acceptat faptul că își desfășoară activitatea în cadrul acesteia, desfășurând o activitate de administrare a punctelor de lucru organizate de societatea cooperatistă. Raportul juridic de subordonare al intimaților de rând 2-4 față de societatea apelantă este confirmat și prin adresa nr. 90 din 14 septembrie 2009 emisă de Societatea A. Vișeu de Jos, prin administrator special C., prin care se menționa că vor fi somați gestionarii să prezinte toate actele pentru întocmirea evidenței primare (Dosar nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș). Deși se menționa în această adresă că gestionarii au calitatea de angajați, raportul de muncă nu a fost probat, în schimb transpare abordarea pe care societatea apelantă o avea în relația cu intimații.

Mai mult decât atât, prin răspunsurile la interogatoriu intimații au confirmat că au avut calitatea de gestionari la punctele de lucru ale societății apelante. Or, chiar și prin raportare la noțiunea de „gestionar” în limbajul de uz curent (responsabil cu o gestiune, prin „gestiune” înțelegându-se administrarea bunurilor unei întreprinderi, instituții sau persoane, răspunderea păstrării bunurilor și a mânuirii fondurilor unei întreprinderi, instituții sau persoane), intimații au acceptat legătura de subordonare față de societatea ale cărei bunuri le administrau.

Nu în ultimul rând, actele contabile depuse la dosar - registru de casă, note de recepție, facturi fiscale emise pe seama Societății A. Vișeu de Jos (sau a punctelor de gestiune, fiind însă indicat și codul unic de identificare al societății) și acceptate de intimați, liste de inventar (Dosar nr. x/100/2012* al Tribunalului Maramureș) și înscrisul care atestă aducerea la cunoștința gestionarilor a măsurilor dispuse de Garda Financiară Maramureș, semnat de doi dintre aceștia reflectă împrejurarea că intimații și-au desfășurat activitatea în calitate de gestionari ai societății apelante, acceptând legătura de subordonare față de această societate, toate actele primare de contabilitate fiind întocmite pe seama societății, iar nu în nume propriu.

Prin raportare la probele administrate, în temeiul dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. civ., curtea a reținut că mărfurile și sumele evidențiate în balanțele de verificare aferente lunii februarie 2010 se aflau în proprietatea apelantei, iar nu a intimaților.

Deși intimații au susținut că mărfurile erau achiziționate din bani proprii și că, în consecință, ar fi fost în proprietatea lor, această susținere nu a fost probată în mod credibil. Singurele probe în acest sens sunt răspunsul la interogatoriu al intimatului C. (răspunsul la întrebările 2, 7 și 9) și depoziția martorei E., care au afirmat că gestionarii cumpărau marfa cu banii lor. Aceste probe sunt însă contrazise în primul rând prin alte afirmații ale intimatului C., respectiv ale martorei E. Astfel, intimatul C. a declarat că marfa se achiziționa pe cele patru puncte de gestiune în numele A. Vișeu de Jos, iar din banii încasați se achita marfa cumpărată, obligațiile către stat și eventual către A. Vișeu de Jos sumele prevăzute în contractul de cooperare pentru coordonare și evidența contabilă (răspunsul la întrebarea nr. 13). Același intimat a mai afirmat că era efectuat un inventar anual al mărfii de către contabila A. Vișeu de Jos și un control trimestrial pentru sumele de bani din casierie (răspunsurile la întrebările 14 și 15). La rândul său, martora E. a afirmat că cei patru gestionari aveau încheiate contracte de muncă cu societatea apelantă și aveau obligația să-și ridice salariul din vânzările proprii, să facă plata către bugetul de stat și către bugetul de asigurări sociale și să plătească societății cooperatiste cota parte pentru ținerea evidenței contabile. Nu în ultimul rând, chiar răspunsurile la interogatoriu ale intimaților infirmă susținerile acestora referitoare la proprietatea asupra mărfii. Prin răspunsurile la întrebarea nr. 5, intimații au declarat că pentru marfa achiziționată de la furnizori întocmeau note de recepție pe care le predau contabilei societății apelante, iar furnizorii erau plătiți în numerar, din vânzarea mărfii/din încasări. Nu în ultimul rând, a fost reținută o prezumție simplă, judecătorească, în sensul că acceptând întocmirea tuturor actelor contabile pe numele societății apelante, intimații au acceptat în mod necesar și faptul că nu erau proprietarii produselor achiziționate pe seama societății.

Chiar dacă intimații ar fi creditat societatea cu anumite sume de bani, în vederea realizării aprovizionării (fapt care nu a fost probat), acest lucru nu le-ar fi conferit calitatea de proprietari asupra bunurilor, ci eventual pe aceea de creditori ai societății, câtă vreme marfa era achiziționată pe numele societății apelantă și valorificată ulterior în aceleași condiții.

Or, toate aceste mijloace de probă, coroborate și cu actele contabile anterior analizate, au condus spre concluzia certă că mărfurile și sumele evidențiate în balanțele de verificare ale A. Vișeu de Jos nu se aflau în proprietatea intimaților, ci a societății apelante, intimații K., L., M. și J. fiind simpli posesori asupra acestora, pe care le dețin fără drept. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. civ., acțiunea promovată în contradictoriu cu acești intimați a fost considerată întemeiată.

Sub acest aspect, o ultimă precizare s-a impus a fi făcută, cu privire la apărarea invocată de intimați prin reprezentant convențional, în ședința publică din data de 10 ianuarie 2017, referitor la prescripția dreptului la acțiune. Această apărare, invocată față de apelul formulat de apelanta Societatea A. Vișeu de Jos, este corelativă unei excepții procesuale de fond, cu caracter peremptoriu, care vizează însăși dreptul la acțiune al părții (excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958). Este de necontestat că această excepție este o excepție de fond, de ordine publică (în regimul reglementat de Decretul-lege nr. 167/1958), care poate fi invocată în orice stare a pricinii. Cu toate acestea, recurgerea la această componentă a dreptului la acțiune se realizează, în fața primei instanțe, prin invocarea unei excepții procesuale (în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. de la 1865), iar în calea de atac prin invocarea unui argument într-un eventual apel declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță. Întrucât invocarea acestei excepții și validarea acesteia de către instanță conduce spre un anumit tip de soluționare a acțiunii deduse judecății (respingerea acesteia ca prescrisă, iar nu ca neîntemeiată), invocarea excepției prescripției dreptului la acțiune nu se poate realiza printr-o simplă apărare formulată de către intimatul care a avut câștig de cauză la fond, în apelul declarat de partea adversă, intimatul putând deduce judecății această excepție procesuală, în condițiile în care nu a promovat un apel principal (în această ipoteză un apel principal era lipsit de interes), numai pe calea unui apel incident, declarat în conformitate cu prevederile art. 293 C. proc. civ. Ca urmare, această apărare a fost apreciată inadmisibilă, în lipsa unui apel incident.

Au fost apreciate nefondate pretențiile formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul C.. Astfel, față de pârâtul menționat lichidatorul judiciar al societății apelante a promovat o cerere de antrenare a răspunderii fostului administrator statutar, în temeiul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Prin decizia civilă nr. 1973 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/100/2010*, a fost respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 4449 din 27 iunie 2012 pronunțate în Dosarul nr. x/100/2010* al Tribunalului Maramureș (prin care era respinsă ca neîntemeiată acțiunea lichidatorului judiciar). În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel Cluj a reținut că „în acțiunea introductivă se susține la modul general că deși notificat la data de 27 aprilie 2010 administratorul statutar nu a predat stocurile de marfă în valoare de 269.746,77 lei și suma de 20.235,27 din casieria societății.

Or, așa cum rezultă din actele dosarului stocurile de marfă și sumele de bani nu se găseau în gestiunea directă a pârâtului ci se aflau la gestionarii afiliați de societatea cooperatistă, fără însă ca pârâtul să participe la întâlnirea organizată cu aceștia de practicianul în insolvență, așa cum rezultă din actul încheiat la data de 25 ianuarie 2010.

Eventual refuz de predare a acestor bunuri nu poate fi pus pe seama pârâtului singurul în drept să facă uz de prevederile art. 25 lit. b) și g) din Legea nr. 85/2006 fiind practicianul în insolvență”.

Aceste considerente ale unei hotărâri judecătorești irevocabile au intrat în putere de lucru judecat, de care pârâtul-intimat a înțeles să se prevaleze și în prezentul litigiu. Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. de la 1864 și art. 166 C. proc. civ. de la 1865) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Acest al doilea aspect se analizează de obicei ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat și presupune că într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, aspectul dezlegat prin prima hotărâre să fie considerat ca reflectând realitatea și să nu poată fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. În relația dintre părțile care au figurat în primul litigiu, această prezumție are caracter absolut, conform art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 C. civ., ceea ce înseamnă ca părțile nu pot introduce o noua acțiune prin care să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a stabilit prin prima hotărâre judecătorească.

Or, câtă vreme prin decizia civilă nr. 1973 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj s-a statuat asupra deținerii mărfurilor și sumelor pretinse de lichidatorul judiciar de la acest intimat, reținându-se că acestea nu se află în gestiunea sa directă, ci a gestionarilor, iar refuzul de predare al acestora nu îi este imputabil, urmând ca lichidatorul judiciar să facă uz de dispozițiile art. 25 lit. b) și g) din Legea nr. 85/2006 și să întreprindă măsurile necesare pentru recuperarea acestor bunuri, aceste considerente se impun și în prezenta cauză și conduc spre respingerea față de acest intimat-pârât a acțiunii în revendicare, intimatul nefiind posesor al bunurilor revendicate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs pârâții J., M., K. și L., recurs înregistrat la data de 6 martie 2017, sub nr. x/100/2012* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (2), art. 293 C. proc. civ., critici subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, au susținut că au invocat o excepție absolută, peremptorie, aceea a prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, vizând obligarea la plata echivalentului valoric al bunurilor mobile care fuseseră înstrăinate, casate etc., la data promovării cererii. Respingând acest mijloc de apărare ca inadmisibil, instanța de apel a încălcat textele de lege suscitate, precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii nr. 1/2014.

Au mai relevat recurenții că nu le-a fost legal comunicată cererea de apel, întrucât intimații-pârâți nu aveau domiciliul ales la sediul avocatului O.

Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Sub un prim aspect, apreciază recurenții că raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile prevederile vechiului C. civ., și nu dispozițiile art. 566 din noul C. civ. Astfel, posesia pârâților asupra bunurilor revendicate a încetat în anul 2010, deci anterior datei de 1 octombrie 2011. Această chestiune de drept consideră că nu a fost dezlegată de instanța de recurs, în prima etapă procesuală.

Chiar și în situația în care prevederile noii legi ar fi fost aplicabile, recurenții arată că, nu a fost în mod real stabilită situația de fapt, respectiv dacă bunurile revendicate se mai află sau nu în posesia pârâților și dacă, prin urmare, se impune restituirea în natură sau prin echivalent. În eventualitatea în care bunurile au fost înstrăinate, se impunea a se stabili adevăratele raporturi dintre părți și a se deduce, din valoarea contabilă a bunurilor, prețul de achiziție, celelalte cheltuieli etc.

O ultimă critică vizează caracterul insuficient și contradictoriu al argumentelor instanței, critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, susține recurenta, instanța de apel a reținut, în fundamentarea soluției, doar calitatea pârâților de gestionari de fapt, aspect insuficient pentru corecta soluționare a cauzei.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în termenul defipt de lege.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește necomunicarea cererii de apel către intimați (recurenții din această etapă procesuală), respectiv transmiterea acesteia la sediul avocatului, deși părțile nu aveau domiciliu ales la acest sediu, în condițiile art. 93 C. proc. civ., constată că este o critică ce nu poate fi primită.

Necomunicarea către intimați a copiei de pe cererea de apel, potrivit art. 289 alin. (2) C. proc. civ. este o neregularitate ce trebuia invocată la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate, respectiv la termenul din 6 decembrie 2016 și înainte de a pune concluzii pe fond. Ca atare, fiind vorba de o cauză de nulitate de ordine privată, constată că partea este decăzută din dreptul de a o mai invoca, în condițiile art. 108 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Instanța constată, însă, întemeiate, criticile referitoare la nesoluționarea, de către instanța de apel, a unui mijloc de apărare nou (a unei excepții de fond, respectiv prescripția dreptului material la acțiune) invocată de intimați direct în faza procesuală a apelului. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că intimații, care nu aveau interes să declare apel principal, întrucât soluția pronunțată de judecătorul fondului, de respingere a acțiunii, le era favorabilă, nu puteau să invoce un mijloc de apărare nou, respectiv o excepție de fond, decât pe calea apelului incident, în condițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., respingând, prin urmare, acest mijloc de apărare, ca inadmisibil.

Instanța constată însă că o atare soluție contravine flagrant prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi și, deci, puteau fi invocate de intimați în apel, in limine litis, respectiv prin întâmpinare, dacă nu sunt de ordine publică, sau în orice stare a procesului, în măsura în care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică. În concret, nu se putea impune intimaților pârâți să invoce o excepție de fond exclusiv pe calea apelului incident, câtă vreme nu invocaseră acest mijloc de apărare în fața instanței de fond și, prin urmare, partea nemulțumită de modul de soluționare de către judecătorul fondului, să tindă la schimbarea soluției date, pe calea apelului incident.

Ca atare, instanța de apel a soluționat calea de atac fără a analiza un mijloc de apărare invocat de către intimați, încălcând astfel dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Împrejurarea că prescripția dreptului material la acțiune reprezenta sau nu o excepție de fond, absolută ce putea fi invocată în condițiile Decretului nr. 167/1958 și în raport de dezlegările date în recurs în interesul legii, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2014 sau putea fi invocată doar în condițiile art. 2513 și a art. 2550 alin. (1) din noul C. civ. reprezintă o chestiune ce urma a fi analizată doar după corecta și completa stabilire a normei de drept incidente raportului juridic dedus judecății.

Din această perspectivă, reține întemeiate criticile formulate prin cererea de recurs, referitoare la nestabilirea cadrului procesual, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată și nedeplina stabilire a situației de fapt.

Astfel, societatea cooperativă reclamantă a formulat o cerere de chemare în judecată, intitulată „obligație de a face”, solicitând în principal, obligarea pârâților să predea anumite bunuri mobile, neindividualizate nici prin cererea introductivă, nici prin anexe sau precizările ulterioare și a indicat, drept temei juridic al acțiunii, prevederile art. 1073, art. 1075, art. 1077-1079, art. 1081 C. civ. din 1864.

Chestiunea de drept dezlegată în mod real, de către instanța de recurs, prin decizia nr. 2315 din 2 martie 2015 a Curții de Apel Cluj și care este obligatorie, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu se referă la caracterul acțiunii, petitorie sau personală, ci la încălcarea competenței funcționale a judecătorului sindic, întrucât, în adevăr, cererea de chemare în judecată nu era întemeiată pe prevederile Legii nr. 85/2006, ci pe dispozițiile dreptului comun.

Prin urmare, revenea instanțelor de fond obligația să stabilească dacă, în adevăr, era vorba de o acțiune în revendicare mobiliară, petitorie sau de o acțiune personală, întemeiată pe convenția încheiată de părți, chiar dacă o atare convenție nu este constatată printr-un înscris, în raport de formularea echivocă a motivelor de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

Astfel, reclamanta s-a limitat la a arăta că solicită restituirea unor bunuri (neindividualizate decât prin termenul „stoc de marfă” de o anumită valoare) sau contravaloarea lor, deși proprietarul unui bun are împotriva detentorului precar căruia i-a încredințat bunul mobil atât o acțiune contractuală având ca obiect restituirea în natură, cât și o acțiune în revendicare, însă, în acest ultim caz, numai dacă bunul se mai află la detentorul precar.

Așa fiind, în condițiile în care nu s-a stabilit obiectul cererii de chemare în judecată, este corectă susținerea că instanța de apel nu a stabilit dacă era aplicabil vechiul C. civ. sau noul C. civ. (Legea nr. 297/2009). Astfel, dacă era vorba de o acțiune petitorie, era, în adevăr, aplicabilă legea nouă, fiind vorba de efecte viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, derivate din raporturi de proprietate și regimul general al bunurilor [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011].

Dacă, însă, a fost dedusă judecății o acțiune personală, decurgând din convenții de mandat comercial, cum pare a statua instanța de apel, fără a aplica însă în mod rațional și coordonat prevederile legale care reglementează un atare contract numit și reglementat de art. 374-401 C. com., atunci, în adevăr, este aplicabilă legea în vigoare la data încheierii convenției, anterioară datei de 1 octombrie 2011 (art. 3 din Legea nr. 71/2011).

Față de cele mai sus arătate, constată că instanța de apel, nesoluționând un mijloc de apărare invocat de intimați în faza apelului, nestatuând asupra cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, nestabilind pe deplin împrejurările de fapt și normele legale incidente a soluționat practic, procesul, fără a intra în cercetarea fondului.

Așa fiind, potrivit art. 314, art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții J., M., K. și L. împotriva deciziei civile nr. 35 din 17 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 iunie 2017.