ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 711/2016

Decizia nr. 711/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 octombrie 2013, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea măsurilor prevăzute la pct. I.2 și I.5 din Decizia nr. 15/2013 privind înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de audit financiar și înlăturarea acestor măsuri, precum și suspendarea executării măsurilor contestate, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința nr. 1045 din 28 martie 2014, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării Măsurii nr. 2 prevăzută la pct. 3 și a Măsurii nr. 5 prevăzută la pct. 6 din Decizia nr. 15/2003, recurenta consideră că instanța de fond nu a argumentat neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv a cazului bine justificat și a pagubei iminente.

În realitate, apreciază recurenta, cele două condiții sunt întrunite. Astfel, pentru dovedirea cazului bine justificat referitor la Măsura nr. 2 pct. 3, se invocă aplicabilitatea O.G. nr. 86/2003 pentru unele reglementări în domeniul financiar și ale O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea și completarea C. fisc.

Judecătorul fondului a dat o altă interpretare textelor de lege, fără să se rețină că o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 125/2011, competența de administrare a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice a revenit C., iar începând cu data de 1 iulie 2012 au fost predate organului fiscal creanțele reprezentând contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice în vederea colectării acestora.

Preluarea atribuțiilor de către C. conduce la nelegalitatea măsurii cu privire la drepturile constatate rămase de încasat raportate în situațiile financiare, în sensul colaborării cu organele fiscale pentru identificarea și clarificarea situației acestor venituri aferente anilor precedenți, respectiv dacă acestea mai sunt sau nu în termenul de prescripție, organizarea evidenței pe plătitori și structurarea pe vechime a creanțelor de încasat.

Pentru dovedirea cazului bine justificat în ceea ce privește Măsura nr. 5 pct. 6, recurenta consideră că interpretarea disp. O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale este în sensul că stimulentele sunt incluse în salariul de bază și că fac obiectul reîntregirii salariale.

În ceea ce privește cerința pagubei iminente, aceasta constă în crearea unei perturbări grave a activității la nivelul a două instituții publice, dar și la nivelul fiecărui salariat.

Pe fondul cererii, raportat la măsura nr. 2 pct. 3 din Decizia nr. 15/2013, recurenta invocă aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederilor legale speciale în materia asigurărilor sociale de sănătate.

Deși recurenta recunoaște că are atribuții în ceea ce privește gestionarea bugetului D., conform art. 270 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, aceasta nu înseamnă că are atribuții de colectare/ gestionare a contribuțiilor de asigurări de sănătate, întrucât acestea aparțin C.

Prima instanță a făcut o gravă confuzie și a asimilat obligația A. de gestionare a bugetului fondului și obligația colectării/administrării contribuției de asigurări sociale de sănătate.

Mai mult, instanța de fond a confundat obligațiile A. și obligațiile stabilite în sarcina Consiliului de administrație al A.

În sensul celor învederate, recurenta arată că lunar, unitățile teritoriale ale C. transmit caselor de asigurări de sănătate „Anexa C”, care este un document justificativ ce stă la baza înregistrării în contabilitate a drepturilor constatate și a veniturilor încasate la D.

Potrivit legislației în vigoare, existența analitică pe persoane juridice revine C., iar declarațiile persoanelor fizice, precum și extrasele de cont cu încasarea de la persoane juridice sunt date care se află la C.

Casele de asigurări de sănătate nu primesc date care să le permită organizarea evidenței analitice pe plătitori și nu au această obligație legală.

În mod greșit, instanța de fond nu a reținut importanța sentinței civile nr. 2891/2008 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2008 și anume, că analizele privind veniturile colectate cuvenite bugetului D. intră în competența E. și nu în competența A., iar intimata nu poate crea competențe în sarcina recurentei fără suport legal.

Referitor la Măsura nr. 5 pct. 6 din Decizia nr. 15/2013 pentru aplicarea unitară a legislației privind salarizarea personalului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite și la nivelul unităților subordonate, recurenta consideră că instanța de fond a dat o interpretare greșită actelor normative ce reglementează salarizarea personalului din cadrul autorităților și instituțiilor publice plătite din fonduri publice.

În speță, recurenta indică dispozițiile art. 11 din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar care prevăd că în anul 2012, indemnizațiile, compensațiile, sporurile, majorările salariilor de bază și alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010 și art. 10 din Legea nr. 283/2011.

Legea nr. 285/2010 prevede astfel în mod expres includerea stimulentelor în salariile de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prin raportare la nivelul mediu al acestor drepturi bănești aferente lunii octombrie 2010, adică la nivelul cuantumului diminuat cu procentul de 25% în temeiul Legii nr. 118/2010.

Instanța de fond a apreciat greșit că stimulentele nu fac parte din salariul de bază și, prin urmare, atât timp cât procentul de reducere nu a fost aplicat acestor drepturi, nu există temei legal al reîntregirii lor.

În sensul arătat de recurentă este adresa din 27 iunie 2011 a F., care confirmă aplicarea majorării prevăzute de O.U.G. nr. 9/2012 și la drepturile bănești introduse în salariul de bază potrivit art. 14 din Legea nr. 285/2010 și art. 10 din Legea nr. 283/2011, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 1250 din 7 octombrie 2010.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în complet de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 23 iulie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2015, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

II. Analiza motivelor de casare;

Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Din cuprinsul actelor de constatare întocmite de intimată rezultă că recurenta și entitățile teritoriale subordonate nu au respectat prevederile legale în ceea ce privește modul de stabilire, evidențiere și urmărire a încasării veniturilor D., în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, precum și identificarea cauzelor care au determinat nerealizarea acestora.

Din această cauză a rămas de încasat, la 31 decembrie 2012, suma de 7.152.774,631 lei, însă din datele publicate de C. pe site-ul oficial rezultă că totalul obligațiilor de plată datorate la acest fond la 31 decembrie 2012 sunt în sumă de 2.859.264.533 lei (contribuabili mari, mijlocii și mici).

Prin contul de execuție - venituri, recurenta a raportat la 31 decembrie 2012, drepturi rămase de încasat, în sumă de 6.656.294 lei cu 3.797.029.562 lei mai mult decât obligațiile înregistrate la C.

Prin bilanțul contabil centralizat, recurenta a raportat creanțe bugetare în sold la 31 decembrie 2012, de 6.832.848.750 lei.

Intimata a constatat astfel că există neconcordanțe, între evidențele celor două instituții, recurenta raportând drepturi rămase de încasat din anii precedenți de 2,33 ori mai mari față de cele raportate de C.

Intimata a mai constatat că în evidența contabilă, drepturile constatate de încasat trebuiau să fie organizate analitic pe persoane fizice și juridice de către unitățile subordonate A., dar în speță nu a fost îndeplinită această obligație.

Măsura nr. 2 de la pct. 3 din decizia contestată nu are legătură cu cele reținute prin sentința civilă nr. 2891/2008 invocată de recurentă, deoarece privește o altă situație.

Măsura, astfel cum a fost dispusă este legală și nu încalcă competența recurentei, deoarece aceasta nu a contestat dispoziția sub aspectul celor sesizate de Curtea de Conturi cu privire la existența unor contradicții între datele transmise de casele teritoriale, contul de execuție - venituri sau bilanțul contestat de A. și datele pe care le deține C.

Este obligatoriu ca cele două evidențe să se reanalizeze, iar cele două instituții să colaboreze în sensul solicitat de intimată.

Organizarea evidenței analitice pe plătitorii persoane fizice și juridice și structurarea pe vechime a creanțelor de încasat, dispuse prin decizia contestată, sunt în concordanță cu atribuțiile recurentei și nu implică colectarea și gestionarea contribuției, astfel cum pretinde recurenta.

Obligația se referă strict la reevaluarea evidențelor, distinct pe plătitori persoane fizice și persoane juridice, deoarece recurenta nu are o asemenea evidență cum în mod corect a constatat autoritatea de audit.

În ceea ce privește neîndeplinirea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 modificată și completată, se constată că în speță niciuna dintre cele două condiții nu este întrunită, măsura fiind legală iar analiza s-a făcut deja asupra fondului cauzei.

Recursul este întemeiat, soluția instanței de fond sub acest aspect a fost întemeiată pe o greșită aplicare a legii.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 285/2010 se prevede că, începând cu 01 ianuarie 2010, pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de drepturi bănești acordate din fondurile constituite în temeiul C. proc. fisc., salariile de bază se calculează prin includerea în acestea a nivelului mediu a acestor drepturi bănești.

Diminuarea cu 25% a salariului realizată în temeiul Legii nr. 118/2010 s-a aplicat și asupra acestor drepturi bănești (stimulente) cuvenite salariaților.

În temeiul Legii nr. 285/2010, stimulentele au fost acordate cu diminuarea de 25% prev. de Legea nr. 118/2010.

Art. 1 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale a prevăzut majorarea cuantumului brut al salariilor de încadrare cu cele două procente - 8% și 7,4%.

O.U.G. nr. 19/2012 nu precizează că majorările nu s-ar aplica și drepturilor bănești prevăzute la art. 14 din Legea nr. 285/2010.

În plus, potrivit notei de fundamentare a O.U.G. nr. 65/2014, s-a arătat că în situația în care legiuitorul ar fi intenționat să nu acorde majorările salariale prevăzute de O.U.G. nr. 19/2012 la întreg salariul de bază, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru, astfel cum a procedat în anul 2011 prin art. 14 alin. (3) din Legea nr. 285/2010, când salariul a fost majorat cu 15% și când legiuitorul a stipulat că drepturile bănești care se includ în salariul de bază nu se majorează cu procentul de 15%.

Instanța de fond s-a raportat astfel în mod greșit la prevederile art. 14 din Legea nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011, fără să țină seama de prevederile O.U.G. nr. 19/2012.

În sprijinul soluției adoptate în recurs este și conținutul adresei din 27 iunie 2012 emisă de F. conform căreia majorarea salariilor prev. de O.U.G. nr. 19/2012 s-a referit și la drepturile bănești introduse în salariul de bază, potrivit art. 14 din Legea nr. 285/2010 și art. 10 din Legea nr. 283/2011.

Cele dispuse prin intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2014 și a art. 7 din O.U.G. nr. 65/2014, prin care se statuează că se exonerează de la plată sumele reprezentând venituri de natură salarială ce trebuie restituită drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi nu au relevanță în prezenta cauză și nu determină rămânerea fără obiect a măsurii, deoarece pe de o parte, privește o procedură ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești, iar pe de altă parte, măsura intră sub incidența noului act normativ în ipoteza în care se constată legalitatea acesteia, ceea ce nu este cazul în speță.

Cu privire la cererea de suspendare a executării Măsurii nr. 5 pct. 6, în raport de soluția asupra recursului, se apreciază ca fiind lipsită de interes.

Se va respinge în rest acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 1045 din 28 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Admite, în parte, acțiunea și anulează Măsura nr. 5 pct. 6 din Decizia nr. 15 din 11 iulie 2013 emisă de B..

Respinge, în rest, acțiunea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.