ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2248/2016

Decizia nr. 2248/2016 Deliberând asupra cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 292 din 29 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Bacău a fost admisă, în parte, acțiunea reclamanților reținându-se, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. x/110/2014, reclamanții A. (tatăl victimei B.), C. (mama victimei B.), D. (bunicul patern al victimei B.), E. și F. (bunicii materni ai victimei B.), G., (în calitate de victimă directă a accidentului rutier), prin reprezentant legal H. și I. (în calitate de victimă directă a accidentului rutier), prin reprezentant legal J., au chemat în judecată pe pârâta K. prin mandatar L., în calitate de asigurător, pentm ca prin hotărâre judecătorească, să fie obligată ia plata sumelor cu titlu de despăgubire, ce se cuvin reclamanților, ca urmare a accidentului rutier produs la data de 14 august 2013, pe raza localității Năstăseni, com.

Parincea, jud. Bacău, după cum urmează: - pentru A. - 20.000 RON, daune materiale și 2.000.000 RON, daune morale; - pentru C. - 2,000.000 RON, daune morale; - pentru D. - 100.000 RON cu titlu de daune morale; - pentru E. și F. câte 100.000 RON, daune morale; - pentru G. - 50.000 RON, daune morale; - pentru I.- 50.000 RON, daune morale. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data apariției riscului asigurat (25 septembrie 2010) și până la momentul plății efective precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în data de 14 august 2013, numitul M. a provocat un accident de circulație, pe raza comunei Parincea, ca urmare a consumului de alcool șî neadaptarii vitezei, accident în care și-au pierdut viața minorii N. (16 ani), O. (10 luni) și B. (13 ani), precum și autorul accidentului M. și au fost răniți I. (13 ani) și G. (7 ani). Ca urmare a morții autorului accidentului, prin ordonanța de clasare din 03 aprilie 2014, dată în Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, s-a dispus încetarea urmăririi penale. Având în vedere că reclamanții au suferit, prin accident, un prejudiciu grav material și moral, au chemat în judecată pe asigurător, pe temeiul răspunderii civile contractuale și a Ordinului C.S.A.

nr. 14/2011, solicitând despăgubiri materiale și morale. Instanța a reținut ca autoturismul marca x, înmatriculat în Italia, era asigurat de răspundere civilă auto la societatea de asigurare K., prin mandatar L., conform poliței de asigurare nr. xxx. În ceea ce privește situația familială a minorului B., decedat în accidentul produs, din probele administrate, a rezultat că părinții acestuia sunt divorțați din anul 2013, conform sentinței civile nr. 3920 din 09 mai 2013 a Judecătoriei Bacău, minorul având domiciliul stabilit la mamă, care locuiește în Italia, însă autoritatea părintească era exercitată în comun, de ambii părinți.

Conform anchetelor sociale efectuate în dosarul de divorț, în vara anului 2010, minorul B. a locuit cu bunicii paterni, cât timp părinții erau plecați din țară și deși din luna august 2011, acesta locuia cu mama în Italia, situație care a continuat și după divorțul părinților, minorul era atașat și de tată, având relații apropiate cu acesta, vorbind la telefon și vizitându-i cu regularitate. Față de situația de fapt reținută, instanța a constatat întemeiată, în parte, acțiunea, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, în sensul că despăgubirea se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată, persoanelor păgubite prin vătămare corporală și deces, prin avariere sau distrugere bunuri.

Conform art. 55 din aceeași lege, despăgubirile se plătesc de asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care nu au fost despăgubite de asigurat, iar conform art. 57 alin. (1), acțiunea împotriva asigurătorului este o acțiune în răspundere contractuală, în limitele obligației acestuia. Limitele despăgubirilor ce se pot acorda reclamanților în cauză sunt de 5,000,000 euro, conform art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (aplicabil la data accidentului) pentru toate persoanele prejudiciate prin acest accident. Art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, prevede, la pct. 1 și 2, modul în care se stabilesc despăgubirile în caz de vătămare corporală și deces și ce cuprind acestea, dându-se eficiență principiului reparării integrale, în sensul că acestea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită (damnum emergens), cât și beneficiul de care a fost lipsită pârâta vătămată (lucram cessans).

Astfel, din documentele justificative depuse de reclamantul A. a rezultat un prejudiciu material de 8,025,82 RON, constând în cheltuieli de înmormântare șl îndeplinirea ritualurilor litigioase, precum și contravaloarea biletelor de avion, pentru participarea la înmormântarea fiului. În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a ținut cont de faptul că legea asigurărilor nu prevede criterii de stabilire a acestora și de cuantificare, însă ele trebuie să reflecte un prejudiciu real și să excludă orice tendință de îmbogățire fără just temei, dar în același timp, să nu fie derizorii.

S-a arătat că, atât majoritatea instanțelor naționale, cât și CEDO nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea prejudiciului suferit de fiecare persoană prejudiciată și s-au invocat deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1179 din 11 februarie 2011, prin care s-a stabilit că acordarea daunelor morale este supusă principiului judecării în echitate, și nr. 2617/2009, conform căreia, despăgubirile morale se disting de cele materiale, prin faptul că nu se probează, ci se stabilesc de instanța de judecată, prin evaluare, și art. 1391 C. civ., ce instituie o prezumție simplă privind persoanele îndreptățite la acordarea de daune morale.

În cazul reclamanților A. și C., (în calitate de părinți ai minorului decedat B.), s-a apreciat că prejudiciul moral suferit de aceștia este prezumat de lege, că trauma psihică suferită de aceștia, și modul în care, decesul unicului fiu, le-a afectat viața familială și socială, determină acordarea unor despăgubiri morale în echivalentul în RON a 100.000 euro, pentru fiecare părinte. În ceea ce-i privește pe bunici, reclamanții D., E. și F., s-a prezumat existența unei relații de afecțiune puternică, cu atât mai mult cu cât minorul B. a locuit cu bunicii paterni, aproximativ un an, când părinții se aflau în Italia, astfel că s-a acordat fiecărui reclamant bunic echivalentul în RON a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de afecțiune suferit.

În ceea ce-i privește pe reclamanții I. și G., în raport de vârstele acestora (13 ani și respectiv 7 ani), s-a considerat că accidentul soldat cu vătămarea lor corporală a reprezentat o mare traumă fizică și psihică, și s-au acordat despăgubiri morale, în echivalentul în RON de câte 10.000 euro. În temeiul art. 2 și 3 din O.G. nr. 13/2011, a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale aferentă sumelor stabilite ca despăgubiri, dobândă ce va fi calculată de la data producerii accidentului (14 august 2013) și până la data plății integrale a sumelor.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel reclamanții A., C., D., E., F. și pârâta K. Prin decizia nr. 225 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și admițând apelul pârâtei, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului A. suma de 80.000 RON daune morale, reclamantei C. suma de 80.000 RON, daune morale, reclamantului I. suma de 4.500 RON, daune morale și reclamantului G. suma de 1.500 RON, daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate, și luând act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Apelanta - pârâtă nu a contestat, existența prejudiciului de ordin moral, în ceea ce privește pe reclamanți, ci doar a considerat că pretențiile formulate de o parte din aceștia sunt exagerate și ar constitui venituri nejustificate ce nu sunt conforme cu legislația și jurisprudența din România. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Criteriul echității, impune ca suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral, dar și de criteriul echității.

Or, judecând în echitate, s-a considerat că suma acordată de instanța de fond reclamanților cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit nu este în concordanță cu scopul și finalitatea prevăzute de lege. Astfel, s-a apreciat că în compensarea prejudiciului moral suferit de reclamanții A. și C. este suficientă suma de 80.000 RON, pentru fiecare și nu de 442.000 RON cum a reținut instanța de fond.

În ce privește cuantificarea despăgubirilor acordate în favoarea victimelor accidentelor rutiere ca urmare a vătămărilor corporale, s-a arătat că practica judiciară a stabilit drept criteriu raportarea nivelului daunelor morale la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare părții vătămate pentru vindecare stabilite prin expertiză medico-legală, astfel că sumele stabilite cu titlu de daune morale în favoarea celor două victime directe ale accidentului I. și G. s-au considerat mult superioare mediei acordate la nivel național, raportat și la numărul de zile de îngrijiri medicale (2-3 zile și respectiv 9 zile de îngrijiri medicale), astfel că, pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, și în raport de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, au fost reduse sumele acordate reclamanților I. și G. la 4.500 RON și respectiv 1.500 RON.

Pentru aceleași considerente s-au apreciat nefondate criticile apelanților-reclamanți sub aspectul majorării daunelor morale acordate către reclamanții D., E. și F. - bunicii victimei B. Cu privire la daunele materiale acordate apelantului - reclamant A., s-a reținut că prima instanță a făcut o corectă apreciere a probatoriului cu acte administrate, raportat la dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Împotriva acestei decizii, reclamanții A., C., D., E., F., I. și G. au declarat recurs, prin care au solicitat, în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținerea recursului, reclamanții, după ce au făcut o scurtă prezentare a istoricului cauzei, în raport de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., au arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că, în considerente hotărârii atacate nu se regăsește nici o motivare cu privire la criteriile obiective avute în vedere la stabilirea despăgubirilor și consecințele negative ale prejudiciului suferit de reclamanți pe toate planurile vieții sociale și familiale, invocate de aceștia prin motivele de apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Referindu-se la garanțiile conferite de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, ce implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, (cauzele Albina c. României și Gheorghe c. României), au susținut că nu au fost cercetate afirmațiile reclamanților.

În raport de motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au considerat ca instanța de apel a ignorat principiul efectului devolutiv al apelului, consacrat de dispozițiile art. 476 C. proc. civ. și unele dispoziții de drept material aplicabile cauzei, care au valoare de criterii obiective, invocate de reclamanți prin cererea introductivă și prin motivele de apel.

Invocând dispozițiile Deciziei nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a stabilit că în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, au arătat că prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului rutier, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

Au mai arătat că potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995, "în asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", iar în baza art. 24 pct. 3 din Ordinul CSA nr. 14/2011, se prevede o limită minimă pentru vătămări corporale și deces în unul și același accident de cel puțin 5,000,000 euro, la cursul BNR de la data producerii accidentului, dispoziție ce are valoarea unui criteriu obiectiv în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale.

Referind-se și la legislația europeană, au arătat că și aceasta conferă criterii obiective în stabilirea despăgubirilor, astfel, în Directiva nr. 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, se prevede, la art. 10, că suma minimă asigurată, de 1 milion de euro pentru o victimă sau de 5 milioane de euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, reprezintă o sumă rezonabilă și adecvată, criterii ce sunt ignorate și neregăsite în considerentele hotărârii atacate. Au mai susținut și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin numeroase decizii (ex: decizia nr. 2378 din 24 iunie 2014; decizia nr. 2129 din 30 mai 2013), a statuat că „în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale nu pot fi reținute criterii subiective, singurele criterii ce trebuiesc avute în vedere la cuantificarea daunelor morale fiind cele stabilite de legislația în materie și, nu în ultimul rând, de jurisprudența în materie.

Tot în raport motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au mai arătat că trimiterea instanței la îmbogățirea fără justă cauză este absurdă, întrucât, suferința nu este «lucrativă», nu justifică remunerarea după criterii de productivitate și nu are nici o legătură cu raportul juridic dedus judecății, care este unul de natură contractuală, raport care a fost activat prin producerea riscului asigurat, iar la originea drepturilor valorificate de către reclamanți se află un tragic eveniment, de pe urma căruia au trăit o imensă suferință. Intimata pârâtă K. - prin mandatar SC L. SRL, a depus întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc.

civ., întrucât acestea privesc netemeinicia hotărârii recurate și situația de fapt stabilită de instanța de apel, motiv pentru care, critica cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel, reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi analizată în recurs. În subsidiar, în ipoteza în care se va trece peste această excepție, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate, ca legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă prin care, cu privire la excepția nulității recursului au solicitat respingerea acesteia, întrucât, motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate, se încadrează în cele indicate prin cererea de recurs, respectiv, pct, 6 și 8 din art. 488 C. proc.

civ., și au reiterat cele susținute în cererea de recurs. Înalta Curte a procedat, la data de 2 iunie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C 11, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 octombrie 2016, recursul a fost admis în principiu, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilindu-se termen în ședință publică pentru judecata în fond.

Referitor la excepția de nulitate a recursului aceasta nu s-a considerat întemeiată, așa cum s-a reținut și în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, constatându-se că astfel cum au fost formulate criticile de către recurenții reclamanți acestea pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care excepția de nulitate a recursului invocată de intimata - pârâtă va fi respinsă. Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de reclamanți, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 6 și 8 C. proc. civ., instanța constată următoarele: În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., acest articol reglementează ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată, dar și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Susținerile invocate de către reclamanți în temeiul acestor dispoziții legale și anume, lipsa motivelor pe care se sprijină decizia pronunțată vizează aceeași ipoteză, respectiv nemotivarea deciziei recurate. Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acestei hotărâri.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene. Conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză {cauza Albina împotriva României).

În speță, contrar susținerilor recurenților reclamanți, se constată că instanța de apel, a arătat cu respectarea dispozițiilor menționate, motivele de fapt și de drept, în considerentele hotărârii pronunțate, în temeiul cărora și-a format convingerea cu privire la cuantumul daunelor morale la care sunt îndreptățiți reclamanții, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra soluției pronunțate de instanța de apel pe calea prezentului recurs. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este fondată critica adusă hotărârii pronunțate în apel de către reclamanți, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a dispune respingerea acesteia în consecință. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., precizează fără echivoc că este vorba numai de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, situație în care instanța recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Invocând nelegalitatea deciziei ce face obiectul prezentului recurs, în baza acestui articol reclamanții au susținut că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 care prevăd că "în asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", și a art. 24 pct. 3 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în care se prevede o limită minimă pentru vătămări corporale și deces în unul și aceiași accident de cel puțin 5.000.000 euro, la cursul BNR de la data producerii accidentului, dispoziție ce are valoarea unui criteriu obiectiv în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale.

Tot în baza acestui motiv a fost invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și legislația europeană în această materie, considerând, în esență, în raport de toate aceste dispoziții legale invocate, că reducerea cuantumului despăgubirilor morale efectuată de instanța de apel nu este legală, ca și trimiterea la îmbogățirea fără justă cauză. Se consideră că aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează: Astfel, în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, aceasta nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-Ie ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, trebuie acordată într-un cuantum ce reprezintă o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoană păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului, numărul de zile medicale și altele asemenea), dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a terțelor persoane păgubite. Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul, suferit" și consecințele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au Indurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, Înalta Curte, constată că instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamanți, a prezentat în motivarea hotărârii atacate, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare și că acestea trebuie raportate la consecințele negative suferite de reclamanți sub aspectul vieții familiale, a relațiilor de rudenie, a zilelor de îngrijiri medicale, și că la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale a avut în vedere toate criteriile arătate și dispozițiile legale incidente în cauză - art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, art. 24 alin. (2) pct. b din același ordin și practica judiciară din România.

Referindu-se la jurisprudența națională, cât și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța, a arătat că atunci când se acordă despăgubiri morale, nu se operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci se judecă în echitate, adică se impune ca aceea ca suma de bani ce se acordă cu scopul acoperirii suferinței morale, trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținând cont de criteriul gravității prejudiciului moral și de criteriul echității. Prin urmare, tocmai judecând în echitate, și în raport de dispozițiile art. 476 C. proc.

civ., instanța de apel, (după ce a procedat la audierea unor martori propuși chiar de reclamați) a constatat că suma acordată de instanța de fond reclamanților cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit nu este în concordanță cu scopul și finalitatea prevăzute de lege, reducând aceste sume, întrucât acordarea lor în integralitate, ar fi înlăturat caracterul de „satisfacție echitabilă" al despăgubirilor stabilite, devenind un folos material injust. Reținându-se astfel că, despăgubirile acordate cu titlu de daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure persoanele păgubite, se constată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. nu sunt incidente în cauză, îar criticile formulate sunt nefodate. În ceea ce privește invocarea practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată însă, că aceasta nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit prin pierderea unei rude foarte apropriate, pe de o parte, iar pe de altă parte, practica judiciară nu constituie izvor de drept. Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

Pentru toate aceste considerente, apreciind ca motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A., C., D., E., F., I. și G. împotriva deciziei nr. 225 din 10 februarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2016.