ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2248/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2248/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2248/2016

Deliberând asupra cauzei,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 292 din

29 mai 2015,

pronunțată de Tribunalul Bacău a fost admisă, în parte,

acțiunea reclamanților reținându-se, în esență,

următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. x/110/2014,

reclamanții

A. (tatăl victimei B.), C. (mama victimei B.), D. (bunicul patern al victimei

B.), E. și F. (bunicii materni ai victimei B.), G., (în calitate de victimă

directă a accidentului rutier), prin reprezentant legal H. și I. (în calitate

de victimă directă a accidentului rutier), prin reprezentant legal J.,

au chemat în judecată pe pârâta K. prin mandatar L., în calitate de asigurător,

pentm ca prin hotărâre judecătorească, să fie obligată

ia plata sumelor cu titlu de despăgubire, ce se cuvin reclamanților, ca

urmare a accidentului rutier produs la data de 14 august 2013, pe raza localității

Năstăseni, com. Parincea, jud. Bacău, după cum urmează:

- pentru A. - 20.000 RON, daune materiale și 2.000.000 RON, daune morale; -

pentru C. - 2,000.000 RON, daune morale; - pentru D. - 100.000 RON cu titlu de daune

morale; - pentru E. și F. câte 100.000 RON, daune morale; - pentru G. - 50.000

RON, daune morale; - pentru I.- 50.000 RON, daune morale. De asemenea, s-a solicitat

obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la

data apariției riscului asigurat (25 septembrie 2010) și până la

momentul plății efective precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată efectuate în cauză.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că în data de 14 august 2013, numitul M. a provocat un accident

de circulație, pe raza comunei Parincea, ca urmare a consumului de alcool șî

neadaptarii vitezei, accident în care și-au pierdut viața minorii N. (16

ani), O. (10 luni) și B. (13 ani), precum și autorul accidentului M. și

au fost răniți I. (13 ani) și G. (7 ani).

Ca urmare a morții autorului

accidentului, prin ordonanța de clasare din 03 aprilie 2014, dată în Dosarul

nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, s-a dispus

încetarea urmăririi penale.

Având în vedere că reclamanții

au suferit, prin accident, un prejudiciu grav material și moral, au chemat

în judecată pe asigurător, pe temeiul răspunderii civile contractuale

și a Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, solicitând despăgubiri materiale și

morale.

Instanța a reținut ca

autoturismul marca x, înmatriculat în Italia, era asigurat de răspundere civilă

auto la societatea de asigurare K., prin mandatar L., conform poliței de asigurare

nr. xxx.

În ceea ce privește situația

familială a minorului B., decedat în accidentul produs, din probele administrate,

a rezultat că părinții acestuia sunt divorțați din anul

2013, conform sentinței civile nr. 3920 din 09 mai 2013 a Judecătoriei

Bacău, minorul având domiciliul stabilit la mamă, care locuiește

în Italia, însă autoritatea părintească era exercitată în comun,

de ambii părinți. Conform anchetelor sociale efectuate în dosarul de divorț,

în vara anului 2010, minorul B. a locuit cu bunicii paterni, cât timp părinții

erau plecați din țară și deși din luna august 2011, acesta

locuia cu mama în Italia, situație care a continuat și după divorțul

părinților, minorul era atașat și de tată, având relații

apropiate cu acesta, vorbind la telefon și vizitându-i cu regularitate.

Față de situația

de fapt reținută, instanța a constatat întemeiată, în parte,

acțiunea, potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, în sensul că despăgubirea

se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească

cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată, persoanelor păgubite

prin vătămare corporală și deces, prin avariere sau distrugere

bunuri. Conform art. 55 din aceeași lege, despăgubirile se plătesc

de asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în

măsura în care nu au fost despăgubite de asigurat, iar conform art. 57

alin. (1), acțiunea împotriva asigurătorului este o acțiune în răspundere

contractuală, în limitele obligației acestuia.

Limitele despăgubirilor ce

se pot acorda reclamanților în cauză sunt de 5,000,000 euro, conform

art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (aplicabil la data accidentului)

pentru toate persoanele prejudiciate prin acest accident. Art. 49 din Ordinul CSA

nr. 14/2011, prevede, la pct. 1 și 2, modul în care se stabilesc despăgubirile

în caz de vătămare corporală și deces și ce cuprind acestea,

dându-se eficiență principiului reparării integrale, în sensul că

acestea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită (damnum emergens),

cât și beneficiul de care a fost lipsită pârâta vătămată

(lucram cessans).

Astfel, din documentele justificative

depuse de reclamantul A. a rezultat un prejudiciu material de 8,025,82 RON, constând

în cheltuieli de înmormântare șl îndeplinirea ritualurilor litigioase, precum

și contravaloarea biletelor de avion, pentru participarea la înmormântarea

fiului.

În ceea ce privește prejudiciul

moral, s-a ținut cont de faptul că legea asigurărilor nu prevede

criterii de stabilire a acestora și de cuantificare, însă ele trebuie

să reflecte un prejudiciu real și să excludă orice tendință

de îmbogățire fără just temei, dar în același timp, să

nu fie derizorii. S-a arătat că, atât majoritatea instanțelor naționale,

cât și CEDO nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă

în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare

a cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea prejudiciului suferit

de fiecare persoană prejudiciată și s-au invocat deciziile Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 1179 din 11 februarie 2011,

prin care s-a stabilit că acordarea daunelor morale este supusă principiului

judecării în echitate, și nr. 2617/2009, conform căreia, despăgubirile

morale se disting de cele materiale, prin faptul că nu se probează, ci

se stabilesc de instanța de judecată, prin evaluare, și art. 1391

C. civ., ce instituie o prezumție simplă privind persoanele îndreptățite

la acordarea de daune morale.

În cazul reclamanților A.

și C., (în calitate de părinți ai minorului decedat B.), s-a apreciat

că prejudiciul moral suferit de aceștia este prezumat de lege, că

trauma psihică suferită de aceștia, și modul în care, decesul

unicului fiu, le-a afectat viața familială și socială, determină

acordarea unor despăgubiri morale în echivalentul în RON a 100.000 euro, pentru

fiecare părinte.

În ceea ce-i privește pe bunici,

reclamanții D., E. și F., s-a prezumat existența unei relații

de afecțiune puternică, cu atât mai mult cu cât minorul B. a locuit cu

bunicii paterni, aproximativ un an, când părinții se aflau în Italia,

astfel că s-a acordat fiecărui reclamant bunic echivalentul în RON a sumei

de 5.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de afecțiune suferit.

În ceea ce-i privește pe reclamanții

I. și G., în raport de vârstele acestora (13 ani și respectiv 7 ani),

s-a considerat că accidentul soldat cu vătămarea lor corporală

a reprezentat o mare traumă fizică și psihică, și s-au

acordat despăgubiri morale, în echivalentul în RON de câte 10.000 euro.

În temeiul art. 2 și 3 din

O.G. nr. 13/2011, a fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale aferentă

sumelor stabilite ca despăgubiri, dobândă ce va fi calculată de la

data producerii accidentului (14 august 2013) și până la data plății

integrale a sumelor.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, au formulat apel

reclamanții

A., C., D., E., F. și pârâta K.

Prin decizia nr. 225 din 10 februarie

2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanți și admițând apelul pârâtei,

a schimbat, în parte, sentința

apelată, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului

A. suma de 80.000 RON daune morale, reclamantei C. suma de 80.000 RON, daune morale,

reclamantului I. suma de 4.500 RON, daune morale și reclamantului G. suma de

1.500 RON, daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței

apelate, și luând act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli

de judecată.

Pentru a se pronunța astfel

instanța de apel

a reținut, în esență, următoarele:

Apelanta - pârâtă nu a contestat,

existența prejudiciului de ordin moral, în ceea ce privește pe reclamanți,

ci doar a considerat că pretențiile formulate de o parte din aceștia

sunt exagerate și ar constitui venituri nejustificate ce nu sunt conforme cu

legislația și jurisprudența din România.

Ca atare, în materia daunelor morale,

atât jurisprudența națională cât și hotărârile C.E.D.O.

pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de

despăgubiri și respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului

acestora.

Criteriul echității,

impune ca suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie

să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se

cont de criteriul gravității prejudiciului moral, dar și de criteriul

echității. Or, judecând în echitate, s-a considerat că suma acordată

de instanța de fond reclamanților cu titlu de despăgubire pentru

prejudiciul moral suferit nu este în concordanță cu scopul și finalitatea

prevăzute de lege. Astfel, s-a apreciat că în compensarea prejudiciului

moral suferit de reclamanții A. și C. este suficientă suma de 80.000

RON, pentru fiecare și nu de 442.000 RON cum a reținut instanța de

fond.

În ce privește cuantificarea

despăgubirilor acordate în favoarea victimelor accidentelor rutiere ca urmare

a vătămărilor corporale, s-a arătat că practica judiciară

a stabilit drept criteriu raportarea nivelului daunelor morale la numărul de

zile de îngrijiri medicale necesare părții vătămate pentru vindecare

stabilite prin expertiză medico-legală, astfel că sumele stabilite

cu titlu de daune morale în favoarea celor două victime directe ale accidentului

I. și G. s-au considerat mult superioare mediei acordate la nivel național,

raportat și la numărul de zile de îngrijiri medicale (2-3 zile și

respectiv 9 zile de îngrijiri medicale), astfel că, pentru a-și păstra

caracterul de satisfacție echitabilă, și în raport de principiul

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, au

fost reduse sumele acordate reclamanților I. și G. la 4.500 RON și

respectiv 1.500 RON.

Pentru aceleași considerente

s-au apreciat nefondate criticile apelanților-reclamanți sub aspectul

majorării daunelor morale acordate către reclamanții D., E. și

F. - bunicii victimei B.

Cu privire la daunele materiale

acordate apelantului - reclamant A., s-a reținut că prima instanță

a făcut o corectă apreciere a probatoriului cu acte administrate, raportat

la dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Împotriva acestei decizii, reclamanții

A., C., D., E., F., I. și G. au declarat recurs,

prin care au solicitat, în raport de dispozițiile

art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea recursului,

reclamanții, după ce au făcut o scurtă prezentare a istoricului

cauzei, în raport de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., au arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu

încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.

proc. civ., în sensul că, în considerente hotărârii atacate nu se regăsește

nici o motivare cu privire la criteriile obiective avute în vedere la stabilirea

despăgubirilor și consecințele negative ale prejudiciului suferit

de reclamanți pe toate planurile vieții sociale și familiale, invocate

de aceștia prin motivele de apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare

a hotărârii.

Referindu-se la garanțiile

conferite de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană privind Drepturile

Omului, ce implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda

la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și

elementelor de probă ale părților, (cauzele Albina c. României și

Gheorghe c. României), au susținut că nu au fost cercetate afirmațiile

reclamanților.

În raport de motivul de recurs,

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au considerat

ca instanța de apel a ignorat principiul efectului devolutiv al apelului, consacrat

de dispozițiile art. 476 C. proc. civ. și unele dispoziții de drept

material aplicabile cauzei, care au valoare de criterii obiective, invocate de reclamanți

prin cererea introductivă și prin motivele de apel.

Invocând dispozițiile Deciziei

nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin care s-a stabilit că în materia asigurării de răspundere

civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana

prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul

de asigurare, au arătat că prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul

victimă a accidentului rutier, asigurătorul nu face o plată pentru

făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește

obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, suportând în

mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

Au mai arătat că potrivit

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995, "în asigurarea obligatorie,

raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile

fiecărei părți sunt stabilite prin lege", iar în baza art. 24

pct. 3 din Ordinul CSA nr. 14/2011, se prevede o limită minimă pentru

vătămări corporale și deces în unul și același accident

de cel puțin 5,000,000 euro, la cursul BNR de la data producerii accidentului,

dispoziție ce are valoarea unui criteriu obiectiv în stabilirea despăgubirilor

cu titlu de daune morale.

Referind-se și la legislația

europeană, au arătat că și aceasta conferă criterii obiective

în stabilirea despăgubirilor, astfel, în Directiva nr. 2005/14/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 11 mai 2005, se prevede, la art. 10, că

suma minimă asigurată, de 1 milion de euro pentru o victimă sau de

5 milioane de euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul

victimelor, reprezintă o sumă rezonabilă și adecvată, criterii

ce sunt ignorate și neregăsite în considerentele hotărârii atacate.

Au mai susținut și faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin numeroase decizii

(ex: decizia nr. 2378 din 24 iunie 2014; decizia nr. 2129 din 30 mai 2013), a statuat

că „în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale nu pot fi reținute

criterii subiective, singurele criterii ce trebuiesc avute în vedere la cuantificarea

daunelor morale fiind cele stabilite de legislația în materie și, nu în

ultimul rând, de jurisprudența în materie.

Tot în raport motivul de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au mai

arătat că trimiterea instanței la îmbogățirea fără

justă cauză este absurdă, întrucât, suferința nu este «lucrativă»,

nu justifică remunerarea după criterii de productivitate și nu are

nici o legătură cu raportul juridic dedus judecății, care este

unul de natură contractuală, raport care a fost activat prin producerea

riscului asigurat, iar la originea drepturilor valorificate de către reclamanți

se află un tragic eveniment, de pe urma căruia au trăit o imensă

suferință.

Intimata pârâtă K. - prin

mandatar SC L. SRL, a depus întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepția

nulității recursului, motivat de faptul că motivele de casare invocate

și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488

C. proc. civ., întrucât acestea privesc netemeinicia hotărârii recurate și

situația de fapt stabilită de instanța de apel, motiv pentru care,

critica cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel, reprezintă

o chestiune de fapt ce nu poate fi analizată în recurs.

În subsidiar, în ipoteza în care

se va trece peste această excepție, intimata pârâtă a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate, ca legală,

cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții reclamanți

au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă prin care, cu

privire la excepția nulității recursului au solicitat respingerea

acesteia, întrucât, motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate, se încadrează

în cele indicate prin cererea de recurs, respectiv, pct, 6 și 8 din art. 488

C. proc. civ., și au reiterat cele susținute în cererea de recurs.

Înalta Curte a procedat, la data

de 2 iunie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu

a recursului.

Completul de filtru C 11, constatând

că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ.,

a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului

părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform

dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat

puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din camera de consiliu

din data de 13 octombrie 2016, recursul a fost admis în principiu, conform art.

493 alin. (7) C. proc. civ., stabilindu-se termen în ședință publică

pentru judecata în fond.

Referitor la excepția de nulitate

a recursului aceasta nu s-a considerat întemeiată, așa cum s-a reținut

și în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului,

constatându-se că astfel cum au fost formulate criticile de către recurenții

reclamanți acestea pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de

art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care excepția

de nulitate a recursului invocată de intimata - pârâtă va fi respinsă.

Examinând decizia ce face obiectul

prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de reclamanți,

întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 6 și 8 C. proc. civ.,

instanța constată următoarele:

În ceea ce privește motivele

de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest articol

reglementează ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea

hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre

care nu este deloc motivată, dar și una care cuprinde motive contradictorii

ori motive care sunt străine pricinii. Susținerile invocate de către

reclamanți în temeiul acestor dispoziții legale și anume, lipsa motivelor

pe care se sprijină decizia pronunțată vizează aceeași

ipoteză, respectiv nemotivarea deciziei recurate.

Motivarea hotărârii reprezintă

arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul

pronunță soluția și constituie o garanție procesuală

ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva

acestei hotărâri.

Dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor

judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de

art. 6 al Convenției Europene. Conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea

de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat

decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele

esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns

argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar

putea fi pronunțată în cauză {cauza Albina împotriva României).

În speță, contrar susținerilor

recurenților reclamanți, se constată că instanța de apel,

a arătat cu respectarea dispozițiilor menționate, motivele de fapt

și de drept, în considerentele hotărârii pronunțate, în temeiul cărora

și-a format convingerea cu privire la cuantumul daunelor morale la care sunt

îndreptățiți reclamanții, ceea ce permite efectuarea controlului

judiciar asupra soluției pronunțate de instanța de apel pe calea

prezentului recurs.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că nu este fondată critica adusă hotărârii pronunțate în

apel de către reclamanți, prin raportare la dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a dispune respingerea acesteia în consecință.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizează fără echivoc

că este vorba numai de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor

de drept material, situație în care instanța recurge la texte de lege

ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le

încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea

pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul

eronată.

Invocând nelegalitatea deciziei

ce face obiectul prezentului recurs, în baza acestui articol reclamanții au

susținut că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 136/1995 care prevăd că "în asigurarea obligatorie,

raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile

fiecărei părți sunt stabilite prin lege", și a art. 24

pct. 3 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în care se prevede o limită minimă

pentru vătămări corporale și deces în unul și aceiași

accident de cel puțin 5.000.000 euro, la cursul BNR de la data producerii accidentului,

dispoziție ce are valoarea unui criteriu obiectiv în stabilirea despăgubirilor

cu titlu de daune morale.

Tot în baza acestui motiv a fost

invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

și legislația europeană în această materie, considerând, în

esență, în raport de toate aceste dispoziții legale invocate, că

reducerea cuantumului despăgubirilor morale efectuată de instanța

de apel nu este legală, ca și trimiterea la îmbogățirea fără

justă cauză.

Se consideră că aceste

critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează:

Astfel, în ceea ce privește

suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată

că, într-adevăr, aceasta nu trebuie să devină o sursă de

îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să

aibă un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani

ce sunt necesare pentru a-Ie ușura ori compensa, în măsura posibilă,

suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure

acestea.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i

acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, trebuie

acordată într-un cuantum ce reprezintă o concordanță valorică

exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui

reparare este destinată să contribuie. Ea trebuie să fie rezultatul

unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și

durata suferințelor psihice încercate de persoană păgubită determinate

de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, legătura

de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul

material asigurat în timpul vieții de victima accidentului, numărul de

zile medicale și altele asemenea), dar și a practicii judiciare în materie,

deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea

bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire

a terțelor persoane păgubite.

Pentru a-și păstra caracterul

de „satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un

cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute

de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare

cauzală în prejudiciul, suferit" și consecințele acestuia. Ca

atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil

de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei

juste compensații a suferințelor pe care le-au Indurat sau eventual mai

trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, Înalta Curte,

constată că instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea

cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamanți,

a prezentat în motivarea hotărârii atacate, că acestea au rolul de a acoperi

prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune

o doză de aproximare și că acestea trebuie raportate la consecințele

negative suferite de reclamanți sub aspectul vieții familiale, a relațiilor

de rudenie, a zilelor de îngrijiri medicale, și că la determinarea în

concret a cuantumului daunelor morale a avut în vedere toate criteriile arătate

și dispozițiile legale incidente în cauză - art. 49 alin. (1) lit.

d) din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, art. 24 alin. (2) pct. b din același ordin

și practica judiciară din România.

Referindu-se la jurisprudența

națională, cât și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului,

instanța, a arătat că atunci când se acordă despăgubiri

morale, nu se operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci se judecă

în echitate, adică se impune ca aceea ca suma de bani ce se acordă cu

scopul acoperirii suferinței morale, trebuie să fie justă, echitabilă

și nu exagerată, ținând cont de criteriul gravității prejudiciului

moral și de criteriul echității.

Prin urmare, tocmai judecând în

echitate, și în raport de dispozițiile art. 476 C. proc. civ., instanța

de apel, (după ce a procedat la audierea unor martori propuși chiar de

reclamați) a constatat că suma acordată de instanța de fond

reclamanților cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit

nu este în concordanță cu scopul și finalitatea prevăzute de

lege, reducând aceste sume, întrucât acordarea lor în integralitate, ar fi înlăturat

caracterul de „satisfacție echitabilă" al despăgubirilor stabilite,

devenind un folos material injust.

Reținându-se astfel că,

despăgubirile acordate cu titlu de daune morale trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul

asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat

sau eventual mai trebuie să le îndure persoanele păgubite, se constată

că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente

în cauză, îar criticile formulate sunt nefodate.

În ceea ce privește invocarea

practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

se constată însă, că aceasta nu se constituie în singurul criteriu

determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât, până

în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor

care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit prin pierderea unei rude foarte

apropriate, pe de o parte, iar pe de altă parte, practica judiciară nu

constituie izvor de drept.

Față de cele arătate,

rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și

forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei

judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de

fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica

judiciară în materie.

Pentru toate aceste considerente,

apreciind ca motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și

8 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, se va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanți.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul

formulat de reclamanții A., C., D., E., F., I. și G. împotriva deciziei

nr. 225 din 10 februarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 noiembrie 2016.