ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2097/2016

Decizia nr. 2097/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații - UM nr. X București, constatarea nulității deciziei de imputare nr. 2074305 din 1 iulie 2011 emisă de pârâtă, confirmată prin Hotărârea nr. 2074555 din 25 august 2011 și a clauzei contractuale conform căreia „studentul se obligă să restituie cheltuielile de școlarizare și întreținere în caz de trecere în rezervă la cerere sau prin demisie, înainte de expirarea termenului de minimum 10 ani de la absolvire pentru care s-a obligat prin contract sa raport de nevoile instituției" precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Pârâtul SRI a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, SCAF, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii astfel cum a fost formulată și motivată ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 8723 din 9 octombrie 2013, Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată sub același număr pe rolul acestei instanțe.

La solicitarea reclamantei au fost administrate proba cu martori și cu expertiza judiciară specialitatea contabilitate, refăcută și completată ulterior depunerii documentației de către pârâtul SRI în formă declasificată la dosarul cauzei, precum și procesul-verbal de cercetare administrativă.

La termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2014, pârâtul a precizat că nu mai insistă la invocarea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, față de înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Prin Sentința nr. 3107 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații - UM nr. X;

- a anulat în parte Decizia de imputare nr. 2074305 din 1 iulie 2011 emisă de pârâtul SRI - UM nr. X București cu privire la diferența dintre suma de 11.424,11 RON (imputată inițial) și suma de 10.579,18 RON (stabilită prin raportul de expertiză refăcut) și a înlăturat obligația reclamantei de a plăti această diferență;

- a omologat raportul de expertiză refăcut de expertul contabil S., parte integrantă din prezenta (varianta din 14 octombrie 2015);

- a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 90 RON cheltuieli de judecată, proporțional pretențiilor admise;

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente:

Reclamanta a urmat cursurile Academiei Naționale de Informații, Facultatea de Comunicare Socială, în perioada 2001 - 2005.

În anul 2002, între reclamantă și Serviciul Român de Informații s-a încheiat Contractul de școlarizare nr. 1658785 din 19 martie 2002.

La data de 11 mai 2011, ca urmare a depunerii raportului de demisie, reclamanta a fost trecută în rezervă, iar la data de 1 iulie 2011, Serviciul Român de Informații, Unitatea Militară nr. X București, a emis Decizia de imputare nr. 2074307 și a stabilit, prin procesul-verbal de cercetare administrativă întocmit de comisia de cercetare administrativă din cadrul UM nr. X București, în baza Ordinului de zi pe unitate nr. 100 din 23 mai 2011 modificat prin Ordinului de zi pe unitate nr. 128 din 1 iulie 2011, cuantumul presupusei pagube produse de către reclamantă Serviciului Român de Informații.

În urma contestației formulate, la data de 25 august 2011, pârâtul a emis Hotărârea nr. 2074555 prin care a respins contestația și a menținut imputația stabilită în sarcina reclamantei.

Reclamanta a depus plângere la Comisia de jurisdicție a Imputaților a Serviciului Roman de Informații, în termen legal, plângere respinsă prin Hotărârea nr. 9 din 4 noiembrie 2011.

Decizia de imputare nr. 2074305 din 1 iulie 2011, atacată în prezenta cauză, a fost emisă de către pârât în temeiul prevederilor art. 24 și art. 25 din O.G. nr. 121 din 28 august 1998, a raportului de demisie și a procesului-verbal de cercetare administrativă, acesta din urmă având la bază documentația atașată în formă declasificată de către pârât.

Critica ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 121/1998, este neîntemeiată, întrucât reclamanta putea invoca nerespectarea termenului de decădere numai în situația în care termenul de un an a început să curgă de la data înregistrării actului său unilateral de demisie, fără însă a fi angajată răspunderea sa contractuală, prin emiterea unei decizii de imputare în interiorul termenului de decădere.

În caz contrar, pârâtul s-ar afla în imposibilitate legală de a angaja răspunderea patrimonială a reclamantei în contextul faptic dat, luând în considerare că data finalizării studiilor, pentru care au fost realizate ci cheltuielile de întreținere și de școlarizare a fost 2005, iar actul demisiei a fost înregistrat abia în cursul anului 2011.

O astfel de interpretare este susținută chiar de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, esențial pentru respectarea termenului de un an de decădere fiind constatarea pagubei în termenul de un an de la data primirii sumelor cu caracter nedatorat.

Critica ce vizează nelegalitatea clauzei contractuale, conform căreia „studentul se obliga sa restituie cheltuielile de școlarizare și întreținere în caz de trecere în rezerva la cerere sau prin demisie, înainte de expirarea termenului de minimum 10 ani de la absolvire pentru care s-a obligat prin contract sa raport de nevoile instituției” este, de asemenea, neîntemeiată.

Inserarea acestei clauze în cadrul contractul de școlarizare nu reprezintă, în fapt, nașterea unor raporturi juridice civile a căror legalitate să poată fi verificată din perspectiva unui motiv de nulitate absolută, precum ar fi cauza ilicită, imorală sau pentru lipsa obiectului, având în vedere specificul raporturilor juridice născute între părți, acelea de serviciu, dar mai ales a prevederilor legale și regulamentare care au generat în sarcina reclamantei obligația de a suporta, cel puțin parțial aceste costuri de școlarizare în contextul în care nu își îndeplinește întocmai obligația de a respecta perioada minimă de 10 ani de la finalizarea studiilor prin ocuparea unui post în cadrul pârâtului.

O astfel de obligație are corespondent și în prevederile art. 161 din H.G. nr. 206/1995, în forma în vigoare la data începerii studiilor dar și la data încheierii contractului de școlarizare și în cele ale art. 91 din Legea nr. 80/1995, obligatorii pentru reclamantă, astfel încât urmarea și finalizarea studiilor de către aceasta, coroborat cu încheierea contractului de școlarizare, chiar ulterior începerii cursurilor, a generat în sarcina sa obligația respectării perioadei minime contractuale, iar în cazul nerespectării acestei obligații, obligația suportării prejudiciului imputat acesteia prin decizia de imputare contestată în prezenta cauză.

Referitor la criticile de nelegalitate ce vizează nerespectarea prevederilor art. 25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998 la emiterea deciziei de imputare, prima instanță a reținut că, în temeiul acestor dispoziții de lege, pârâtului îi revenea obligația de a emite o decizie de imputare temeinic motivată care să cuprindă în mod obligatoriu, alături de termenul în care poate fi contestată și organul competent să soluționeze contestația, inclusiv dovada prejudiciului produs în patrimoniul său și a tuturor celorlalte elemente ale răspunderii administrativ-patrimoniale, desprinse din răspunderea civilă delictuală/contractuală, în sensul de a proba temeinicia și legalitatea deciziei inclusiv cu privire la aceste din urmă aspecte.

În cauză, pârâtul și-a îndeplinit, cel puțin, în parte această obligație, în sensul că decizia de imputare a fost întemeiată în fapt pe ordinul de trecere în rezervă a reclamantei, dar și pe conținutul procesului-verbal de cercetare administrativă, acesta conținând, succint, dar suficient, elementele răspunderii administrativ-patrimoniale a reclamantei, arătând în concret modalitatea de calcul a prejudiciului suferit prin demisia reclamantei, prin raportare la elementele constitutive ale pagubei, astfel cum acestea sunt definite chiar de dispozițiile normative avute în vedere la emiterea deciziei de imputare, respectiv cheltuielile de întreținere și de școlarizare, acestea cuprinzând „cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi asigurate studenților pe timpul școlarizării, suportate din bugetul Serviciului Roman de Informații."

Astfel, din analiza procesului-verbal de cercetare administrativă, dar și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acestuia, inițial parțial declasificată și depusă la dosarul cauzei, fiind adusă la cunoștința reclamantei în faza administrativă, ulterior completată în vederea verificării modului de calcul efectiv al prejudiciului din perspectiva realizării raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, rezultă că debitul imputat în sarcina reclamantei este conform, în cea mai mare parte, cu debitul calculat în mod fundament de toate actele contabile și toate înscrisurile declasificate puse în acest scop la dispoziția instanței.

În ceea ce privește împrejurările reținute în raportul de expertiză, în varianta refăcută în final, față de care reclamanta a avut obiecțiuni, solicitând în acest sens administrarea probei cu martori, prima instanță a reținut, din declarațiile martorilor audiați, că în timpul școlarizării reclamantei, existau anumite norme interne potrivit cărora era obligatorie înregistrarea intenției de a servi masa în cadrul cantinei pârâtului, în zilele în care reclamanta se afla în unitatea de învățământ, prin declararea acestei intenții către șefii de grupă și consemnez ea sa în cadrul unui registru ținut de către responsabilii desemnați în acest sens de către conducerea unității de învățământ.

Deși aceste declarații nu au fost combătute prin probe contrarii de către pârât, instanța a apreciat că au un caracter general, deoarece evocă doar o prezumție simplă cu privire la modalitatea în care era servită masa în cadrul unității de învățământ administrată de către pârât, nu însă și împrejurarea că reclamanta nu și-ar fi exprimat intenția de a servi masa în cadrul instituției respective sau că, în fapt, cheltuielile ocazionate de hrana nu ar reflecta înregistrările din cadrul evidențelor scrise ale pârâtului.

Ținând seama de specificul raporturilor de serviciu născute între părți, și modalitatea concretă relatată de către martorii audiați în cauză, prima instanță a apreciat că declarațiile martorilor urmează a fi valorificate numai în contextul probatoriului administrat în cauză, respectiv prin coroborare cu evidențele depuse de către pârât cu privire la perioadele în care reclamanta nu a fost prezentă în cadrul unității de învățământ, perioadă contabilizată strict inclusiv de către expertul desemnat în cauză, calculul nefiind contestat ca atare de către părți.

În opinia instanței, esențială pentru imputarea cheltuielilor cu hrană în perioada în care reclamanta s-a aflat în interiorul unității pârâtului nu este servirea efectivă a mesei, ci prezența acesteia în unitate și absența unor dovezi în sensul că aceasta și-a manifestat refuzul de a servi în această modalitate masa, chiar în contextul în care existau anumite registre în care se înregistra numai intenția de a servi masa, iar nu și refuzul, or, în cauză nu s-a făcut o astfel de dovadă.

Legat de cheltuielile privind echipamentul reclamantei, prima instanță a reținut, pe de o parte, că deși aceasta a susținut că nu ar fi primit anumite elemente de vestimentație, expertul a avut, totuși, în vedere această susținere și a scăzut valoarea anumitor articole de care reclamanta nu a beneficiat. Pe de altă parte, conform evidențelor semnate chiar de către reclamantă, rezultă că valoarea reținută în raportul de expertiză corespunde realității, reclamanta beneficiind pe durata școlarizării de aceste articole de vestimentație/elemente de cazarmament a căror valoare, cel puțin în parte a fost ulterior imputată.

Împrejurarea invocată de reclamantă, în sensul că articolele de vestimentație - elemente de uniformă - nu ar fi fost „noi" sau ar fi fost „de o calitate inferioară", fiind „restituite", nu a fost dovedită, or, dovada primirii acestora sub semnătura reclamantei naște prezumția că acestea au fost noi și de o calitate corespunzătoare datoare scopului atribuit acestora, nefiind invocată și dovedită înregistrarea unei plângeri/solicitări administrative formulate în acest sens, în perioada respectivă.

Cu referire la criticile ce vizează greșita imputare a cheltuielilor privind solda plătită în cursul anilor de studiu, prima instanță a constatat că sunt neîntemeiate, raportat la concluziile expertului, care a luat în considerare statele de plată a sumelor achitate cu acest titlu reclamantei pe întreaga durată a anilor de studiu, inclusiv a soldei de merit, dar și a soldei aferente anului I de studiu, având în vedere că dispozițiile legale și contractuale nu fac distincție în acest sens, respectiv, a excluderii acestora urmare a scopului achitării acestora (meritele școlare sau natura juridică a primului an de studiu, asimilat din punct de vedere al normelor militare cu stagiul militar, obligatoriu pentru bărbați la data respectivă).

Prima instanță a subliniat faptul că ceea ce este esențial pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale este că sumele reținute i-au achitate reclamantei exclusiv din perspectiva admiterii acesteia în cadrul unității de învățământ, în cazul său nefiind obligatoriu serviciul militar, înscrierea la aceste cursuri urmate în cadrul pârâtului fiind facultativă pentru reclamantă.

Totodată, instanța a constatat deși reclamanta a mai susținut că, în fapt, elementele de vestimentație și alte obiecte pe care le-a menționat pârâtul și a căror valoare i-a fost imputată prin decizia atacată, ar fi fost achiziționate la un preț situat peste prețul pieței, susținerea are un caracter general și nu are legătură cu obiectul prezentei cauze, fiind probată modalitatea concretă în care pârâtul a achiziționat ținutei/echipamente/obiecte atribuite în fapt reclamantei, a căror legalitate nu a fost contestată până în prezent sub aspectul prețului de achiziționare, pârâtul dovedind cu acte că a achiziționat prin modalitatea prevăzută de lege, în raportul de prețurile practicate la data respectivă.

În concluzie, pentru aceste considerente, prima instanță a reținut că, în parte, decizia atacată, astfel cum a fost menținută în urma soluționării contestației, este legală și temeinică, fiind corespunzătoare, în limita sumei reținută în final prin raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă refăcut ulterior în prezenta cauză, în cuantum de 10.579,18 RON, pentru diferența până la suma inițial imputată reclamantei, în cuantum de 11.424,11 RON, urmând a fi anulată în parte decizia de imputare, corespunzător calculelor rezultate din același raport de expertiză contabilă care va fi omologat în acest sens prin prezenta hotărâre, parte integrantă din prezenta.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că:

• obligația motivării deciziei de imputare nu a fost respectată de către reprezentanții intimatului, aceștia nefăcând altceva decât să prezinte rezultatul unor calcule care se folosesc de valori a căror proveniență este necunoscută. De asemenea, actele doveditoare ale achizițiilor de echipamente nu au fost prezentate și, pe cale de consecință, nu există dovada că recurenta-reclamantă ar fi beneficiat într-adevăr de toate articolele pe care pârâta susține că le-ar fi primit.

• în ceea ce privește determinarea cheltuielilor cu hrănirea și cazarea, recurenta arată că modalitatea de calculare a sumei este contrară dispozițiilor legale. De asemenea, susținerea instanței de fond este în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile, întrucât în lipsa acțiunii de a servi masa, oferită de pârâtul-intimat, nu poate fi primit raționamentul că s-ar fi efectuat niște cheltuieli în sensul menționat.

Susține recurenta că în lipsa unor înscrisuri (registre) care să ateste prezența sa la fiecare masă, nu există nicio prevedere legală care să investească pârâtul cu puterea de prezuma că prezența sa în unitate la o anumită dată presupune automat participarea sa la toate mesele din ziua respectivă.

• conduita procesuală a pârâtului nu a fost una de bună credință.

Valorile cheltuielilor efectuate de pârâtă pentru școlarizarea recurentei nu reprezintă informații de interes pentru securitatea națională, a căror dezvăluire ar putea produce consecințe negative pentru țară. Acest aspect, arată recurenta, a fost demonstrat tocmai prin faptul că, treptat, a fost declasificat un număr mare de înscrieri pentru a putea înlesni efectuarea multiplelor expertize contabile judiciare dispuse în cauză.

• probele administrate în cauză demonstrează netemeinicia deciziei de imputare, rapoartele de expertiză evidențiind diferențe între sumele stabilite de pârâtă prin decizia atacată și cele calculate de expertul cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 mai 2016 intimatul SRI a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând coordonatele esențiale ale cauzei.

Intimatul a susținut că decizia de imputare contestată a fost emisă în baza procesului-verbal de cercetare administrativă nr. 2074304 din 1 iulie 2011 și a fost motivată în baza comunicărilor scrise ale UM nr. Y București, unitate care a asigurat școlarizarea recurentei-reclamante, iar contravaloarea cheltuielilor de școlarizare a fost determinată conform procedurilor prevăzute în normele în vigoare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și sub toate aspectele conform disp. art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea acesteia.

În esență, recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ Hotărârea nr. 2074555 din 25 august 2011, emisă de intimat prin care s-a respins contestația formulată de aceasta împotriva Deciziei de imputare nr. 74305 din 1 iulie 2011 emisă de același intimat, prin care i-a fost imputată suma de 11.434,11 RON reprezentând cheltuieli de școlarizare și întreținere pentru perioada neservită conform contractului de școlarizare nr. 1658785 semnat la data de 19 martie 2002.

Soluția primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii și anulare în parte a deciziei de imputare pentru o parte din cheltuielile de școlarizare stabilită prin raportul de expertiză refăcut, este legală fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, fiindcă reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Potrivit disp. art. 16

1

din H.G. nr. 206/1995, forma în vigoare la data începerii studiilor de către reclamantă: „(1) Candidații declarați admiși la facultățile Academiei Naționale de Informații vor încheia contracte de școlarizare cu Serviciul Român de Informații. (2) Prin contractul de școlarizare aceștia se obligă ca după absolvire să lucreze minimum 10 ani în cadrul Serviciului Român de Informații, în funcție de nevoile instituției. (3) În cazurile de exmatriculare, încetare a școlarizării la cererea studentului, trecerea în rezervă pentru: săvârșirea de infracțiuni, abateri disciplinare grave sau repetate ori încălcări ale onoarei și demnității militare, statuate în coduri interne de evidență, alte fapte incompatibile cu Statutul cadrelor militare, precum și în situația nerespectării angajamentului de a lucra minimum 10 ani în cadrul SRI, studentul sau absolventul este obligat să restituie cheltuielile de școlarizare și întreținere”.

Reclamanta a trecut în rezervă, prin demisie la data de 11 mai 2011, conform Ordinului nr. DP0110, așadar anterior împlinirii termenului minim de 10 ani la care s-a obligat să lucreze ca militar activ.

Această obligație asumată de reclamantă rezultă nu numai dintr-o clauză contractuală prin contractul de școlarizare încheiat, ci și din dispozițiile legale menționate mai sus (H.G. nr. 206/1995), astfel încât nerespectarea acesteia conduce la suportarea prejudiciului imputat prin decizia contestată reprezentat de cheltuielile de școlarizare și întreținere aferente perioadei de 4 ani, 2 luni și 2 zile.

Referitor la critica recurentei ce vizează nerespectarea obligației de motivare a deciziei de imputare de către reprezentanții intimatului, Înalta Curte reține următoarele:

Motivarea reprezintă o condiție esențială de legalitate a unui act administrativ, având o dublă finalitate și anume:

• asigură respectarea principiului transparenței actului administrativ față de subiectul de drept vizat;

• din perspectiva instanței de judecată permite demarcația între actul administrativ adoptat de autoritatea publică în cadrul marjei de apreciere pe care legea i-o oferă și cel adoptat prin exces de putere.

Atât în jurisprudența comunitară, cât și în cea națională s-a reținut în mod constant că amploarea și detalierea motivării depind de natura actului emis și de circumstanțele fiecărui caz, scopul obligației de motivare fiind acela de a se evita abuzurile administrației, prin indicarea transparentă a mecanismului emiterii sau adoptării deciziei administrative.

În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că motivarea unei decizii nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, ci trebuie să conțină elemente de fapt și de drept care să permită, pe de o parte destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile și efectele deciziei, iar pe de altă parte să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

În cauză, decizia de imputare a fost emisă în temeiul disp. art. 24 - 25 din O.G. nr. 121/1998, normă specială în materia procedurii administrative de angajare a răspunderii patrimoniale a militarilor, dar și a dispozițiilor de drept material constituite de art. 16

1

din H.G. nr. 206/1995 și art. 91 din Legea nr. 80/1995.

De asemenea, cuprinde elementele răspunderii administrativ-patrimoniale a reclamantei cu indicarea în concret a modalității de calcul a prejudiciului cauzat prin demisia reclamantei, înainte de împlinirea termenului de 10 ani asumat prin contract.

Baza de calcul a prejudiciului constând în cheltuieli de școlarizare și întreținere a fost diminuată cu o cotă parte corespunzătoare perioadei efectuate în unitatea SRI, precum și contravaloarea zilelor de cazare și hrănire pentru perioada în care a fost decazarmată (permisii, concedii medicale, etc.).

Susține recurenta că, probele administrate, anume rapoartele de expertiză întocmite în cauză demonstrează netemeinicia deciziei de imputare, prin evidențierea unor diferențe între sumele stabilite de pârâtă prin actul contestat și cele calculate de expert.

Recurenta omite însă să spună că acest aspect a fost valorificat de către judecătorul fondului, care prin sentința recurată a omologat raportul de expertiză refăcut de expertul S. cu consecința admiterii în parte a acțiunii și anulării în parte a deciziei de imputare cu privire la diferența dintre suma de 11.424,11 RON (imputată inițial) și suma de 10.579,18 RON (stabilită prin raport), înlăturând obligația reclamantei de a plăti această diferență.

De asemenea, critică referitoare la conduita procesuală a intimatului care nu ar fi fost una de bună-credință, întrucât a invocat caracterul clasificat al informațiilor cuprinse în documentele justificative, deși valorile cheltuielilor efectuate de pârât pentru școlarizarea sa nu reprezintă informații de interes pentru securitatea națională.

Înalta Curte reține că, autoritatea pârâtă a procedat la declasificarea documentației care a stat la baza emiterii deciziei de imputare, documentație ce a fost adusă la cunoștința reclamantei inițial în faza administrativă și ulterior a fost completată și prezentată la momentul realizării raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate pentru verificarea algoritmului de calcul al prejudiciului.

În aceste împrejurări reclamanta nu a suferit nicio vătămare atâta timp cât documentele justificative și modalitatea de calcul efectiv al prejudiciului i-au fost aduse la cunoștință și, de asemenea, au fost verificate și cenzurate de expertul judiciar al cauzei, raportul de expertiză fiind omologat de prima instanță.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 3107 din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM