ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub nr. x/233 din 05 august 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea sa la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv "C." și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 4565 din data de 8 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/233/2016, Judecătoria Galați, secția civilă, a admis excepția lipsei competenței teritoriale a acestei instanțe invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Galați a reținut, în esență, că, potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul,

În cauza de față, instanța a constatat că niciuna dintre părți nu mai locuiește efectiv în circumscripția Judecătoriei Galați.

Astfel, reclamanta locuiește în străinătate (acesta fiind și motivul înfățișării în procesul de divorț prin mandatar), iar pârâtul are domiciliu necunoscut, acesta fiind și motivul citării sale prin publicitate.

Prin urmare, Judecătoria Galați a constatat că în cauză, nu mai este aplicabilă prima teză a art. 915 C. proc. civ., care stabilește competența teritorială în favoarea judecătoriei de la ultimul domiciliu comun al soților, câtă vreme aceasta competență este subordonată îndeplinirii a doua condiții; soții să fi avut un domiciliu comun și cei puțin unul dintre aceștia să mai locuiască în circumscripția instanței de la ultimul domiciliu comun.

Câtă vreme acest text folosește noțiunea de "locuiește", iar nu pe aceea de domiciliu, este evident că pentru cea de-a doua condiție prevăzută de art. 915 C. proc. civ., s-a avut în vedere locul unde părțile locuiesc efectiv, iar nu domiciliile înscrise în actele de identitate.

Or, întrucât niciuna dintre părți nu locuiește efectiv în circumscripția teritorială a Judecătoriei Galați, instanța a constatat că, în cauză, devine aplicabilă cea de-a doua teză stabilită de art. 915 C. proc. civ., care stabilește competența teritorială în favoarea instanței de la domiciliul pârâtului.

În lipsa oricăror dovezi privind domiciliul efectiv și actual pârâtului, instanța nu a putut reține că acesta ar mai locui în circumscripția Judecătoriei Galați, astfel cum a susținut reclamanta.

De altfel, instanța a avut în vedere faptul că pentru situația pârâtului cu domiciliu necunoscut, există dispoziții separate în materie de competență în Codul de procedură civilă.

Astfel, în măsura în care pârâtul are domiciliul necunoscut, Judecătoria Galați a apreciat că devin aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 108 C. proc. civ., conform cărora dacă domiciliul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce ia instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz.

Având în vedere că reclamanta locuiește în străinătate, Judecătoria Galați a reținut că acesta este domiciliul real și efectiv al părții indiferent de mențiunile din actul de identitate.

În acest sens, potrivit art. 87 din noul C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.

În plus, alin. (2) al aceluiași text de lege arată că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc. a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală. Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.

În cauza de față, având în vedere faptul că reclamanta locuiește și lucrează în străinătate de 4 ani conform susținerilor sale, instanța a apreciat că aceste împrejurări de fapt exclud ipoteza unei reședințe temporare și sunt suficiente pentru a demonstra o adevărată schimbare de domiciliu a acesteia în străinătate, dincolo de mențiunile din actul de identitate.

De asemenea, instanța a avut în vedere făptui că în cauză, nu s-a probat nici măcar împrejurarea că reclamanta ar mai avea cel puțin o reședință pe teritoriul României, în sensul dispozițiilor art. 88 C. civ.

În concret, instanța a reținut că reședința, ca locuință secundară a unei persoane, presupune o prezență efectivă, a acesteia, pentru perioade de timp mai reduse, astfel încât să nu se transforme într-un domiciliu de fapt. Totuși, pentru a deveni efectiv o locuință secundară, șederea ar trebui să se întindă pe o perioadă de timp suficientă pentru a excede unui caracter ocazional (precum o simplă vizită), împrejurare care nu a fost probată în cauză.

Prin urmare, întrucât părțile nu se regăsesc în nici una dintre situațiile enumerate în art. 915 și 107 - 108 C. proc. civ., devin aplicabile dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează raporturi de drept internațional privat, în sensul că este atrasă competența absolută a Judecătoriei Sector i București.

Față de aspectele reținute anterior, judecătoria Galați a admis excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București,

Cauza a fost înregistrată la data de 12 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. x/299/2017.

Prin Sentința civilă nr. 6617 din data de 19 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/299/2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, a decimat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

În esență, Judecătoria Sectorului 1 București a dat eficiență dispozițiilor art. 915 C. proc. civ. și a reținut că, potrivit acestui text de lege, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință a soților, cu condiția ca, la data introducerii acțiunii, cel puțin unui dintre soți să mai locuiască în raza teritorială a instanței în circumscripția căreia se artă cea din urmă locuință comună.

Instanța a apreciat că nu se poate concluziona că locuința pârâtului nu este în circumscripția Judecătoriei Galați (de natură să atragă aplicabilitatea art. 108 C. proc. civ.), câtă vreme nu au fost efectuate demersuri suplimentare pentru aflarea locuinței efective unde poate fi citat pârâtul (astfel cum prevede de altfel și art. 923 C. proc. civ.).

În acest sens, în lipsa unor dovezi (obținute pe baza demersurilor efectuate), s-a apreciat că nu se poate se naște prezumția că reședința/domiciliul pârâtului sunt necunoscute, cu atât mai mult cu cât din verificările efectuate de Judecătoria Sectorului 1 București prin mijlocirea Poliției Locale Galați, reiese cu claritate că pârâtul locuiește în municipiul Galați, împreună cu mama sa, la o altă adresă decât cea indicată de reclamantă, fiind văzut la data de 11 august 2017.

În aceste condiții, s-a considerat că, competența de soluționare a acestei cauze trebuie să se raporteze la regula generală în materie de divorț, respectiv la faptul că pârâtul încă locuiește în circumscripția ultimei locuințe comune a soților, respectiv în municipiul Galați.

În al doilea rând, chiar dacă în cauză s-ar considera ca domiciliul/reședința pârâtului sunt necunoscute, tot nu s-ar putea extrage concluzia că acesta nu mai locuiește în țară (parag. 7, pag. 2 din Sentința civilă nr. 4565 pronunțată de Judecătoria Galați la data de 08 iunie 2017).

În al treilea rând, chiar presupunând că pârâtul nu mai locuiește în România, în condițiile speței, în care nici reclamanta nu are domiciliul în România, sunt aplicabile prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., respectiv părțile pot alege de comun acord să se judece la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui asemenea acord, competentă este Judecătoria Sectorului 5 București. Deci, nici în această ipoteză, în care ambele părți din prezenta cauză nu locuiesc în România, nu este atrasă competența Judecătoriei Sectorului 1 București, în lipsa unui acord expres ai părților (care în cauză nu există).

Mai mult, instanța a observat că în temeiul art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, reclamantul are posibilitatea de a alege instanța competentă, în funcție de anumite criterii, și aplicându-le în prezenta speța, se constată că niciunui dintre acestea, nu indică cu necesitate Judecătoria Sectorului 1 București ca instanță competentă să judece cauza.

"(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află:

- reședința obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau

- reședința obișnuită a pârâtului sau

- în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

- reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

- reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are "domiciliul" în acel loc;

(b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul "domiciliului" comun.".

În acest sens, în condițiile în care la stabilirea instanței competente se are în vedere reședința reclamantei, nu se poate concluziona că Judecătoria Sectorului 1 București este competentă din punct de vedere teritorial să judece cauza, deoarece, nu sunt aplicabile prevederile art. 1072 C. proc. civ. ["(1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină potrivit regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă în aplicarea prevederilor art. 1, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiul București, respectiv la Tribunalul București."], prin raportare la prevederile art. 1079 pct. 5 C. proc. civ. ["Instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal referitoare la: (...) 5. desfacerea (...) căsătoriei, (...) dacă la data introducerii cererii ambii soți domiciliază în România și unul dintre ei este cetățean român sau apatrid."].

Or, așa cum s-a arătat deja, chiar acceptând raționamentul Judecătoriei Galați, potrivit căruia pârâtul are domiciliul/reședința necunoscute în mod absolut, fapt ce atrage potrivit regulilor generale în materie, competența de la domiciliul/reședința reclamantei, care momentan se află în Italia, tot nu se justifică sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 București, deoarece nu ne aflăm în ipoteza în care potrivit regulilor de drept internațional privat, instanța română este competentă absolut să judece cauza (deoarece lipsește ipoteza premisă prevăzut de art. 1079 pct. 5 C. proc. civ., suscitat) și în plus, aceasta nu poate fi identificată (art. 1072 C. proc. civ., suscitat).

În aceste condiții, competența s-ar determina potrivit art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, reclamanta având dreptul de a alege dintre mai multe instanțe deopotrivă competente, sub rezerva dovedirii unor elemente de fapt, referitoare la ultimul domiciliu comun, domiciliu/reședința pârâtului și domiciliul/reședința sa. Astfel, în ultimă instanță, va fi competentă instanța de la ultima reședința/domiciliu al reclamantei, care se află în Italia, cel puțin din luna februarie 2012, așa cum reiese din copia actului de identitate al reclamantei aflat la Dosarul nr. x/233/2016 (document la care face referire și Judecătoria Galați, în considerentele Sentinței civile nr. 4565 din data de 08 iunie 2017).

Pentru toate aceste motive, instanța a apreciat că în prezenta speță, Judecătoria Sectorului 1 nu este instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență în condițiile art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Judecătoria Galați și Judecătoria Sectorului 1 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect "divorț".

Se constată că ambele instanțe în stabilirea competenței de soluționare a litigiului s-au raport la dispozițiile art. 915 C. proc. civ. în esență, aspectul care a generat ivirea conflictului negativ de competență îl reprezintă aprecierile diferite ale celor două instanțe cu privire la locuința pârâtului, judecătoria Galați a reținut că acesta nu mai are domiciliul în Galați, având domiciliul necunoscut, fiind incidente prevederile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., în timp ce Judecătoria Sectorului 1 București a constatat, pe de o parte, că soțul pârât încă locuiește în circumscripția ultimei locuințe comune a soților, respectiv în municipiul Galați, iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține că pârâtul are domiciliul necunoscut, nu se aplică prevederile art. 1072 C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită condiția premisă prevăzută de art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Competența prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, ci fiind obligat să aleagă instanța competentă în funcție de ordinea prevăzută de text.

Așadar, în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, respectiv cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

Se reține că noțiunea de "locuință" trebuie înțeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuiește efectiv și nu locuința statornică și principală. Altfel spus, ceea ce are relevanță în stabilirea competenței teritoriale în această materie este locuința faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate.

În plus, având în vedere regula cu valoare de principiu înscrisă în art. 107 alin. (2) C. proc. civ., instanța competentă se determină raportat la data sesizării instanței.

Din susținerile părților și din probele administrate în cauză, astfel cum au reținut ambele instanțe aflate în conflict, a rezultat că ultima locuință a soților a fost în orașul Galați, în circumscripția teritorială a Judecătoriei Galați.

Însă pentru a se reține că această judecătorie este competentă a soluționa prezentul litigiu trebuie îndeplinită și condiția ca locuința cel puțin a unuia dintre soți să fie în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună a soților, condiție care în cauză este îndeplinită.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat că până la momentul despărțirii dintre soți, care a avut loc la o dată neprecizată, aceștia au locuit în municipiul Galați.

Reclamanta a mai arătat că în prezent lucrează și locuiește cu forme legale în străinătate, în Italia.

Despre soțul său a precizat că după câte cunoaște acesta locuiește în continuare la Galați, indicând adresa exactă a acestuia.

Din verificările efectuate în baza de date a evidenței persoanelor (DEPABD) a reieșit că pârâtul B. are domiciliul activ din anul 2007 în municipiul Galați (ultimul domiciliu comun al soților), astfel cum rezultă din fișa DEPABD aflată la dosar Judecătoria Galați.

De asemenea, din relațiile comunicate de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Galați, în urma interogării bazei naționale de date REVISAL, a rezultat faptul că pârâtul B. a lucrat în Galați până în 2015.

Totodată, din verificările efectuate de Poliția Locală Galați a rezultat că pârâtul B. domiciliat la adresa sus-menționată, locuiește efectiv împreună cu mama sa, în municipiul Galați, adresă unde locuia și în august 2017, astfel cum rezultă din adresa nr. 11220 din 17 august 2017 a Poliției locale Galați.

Prin urmare, chiar dacă nu rezultă în mod direct unde locuia pârâtul la momentul introducerii prezentei cererii de chemare în judecată, 5 august 2016, se poate prezuma, din toate datele anterior prezentate, că acesta domicilia în Galați la acea dată.

Astfel, Înalta Curte constată că la data demarării litigiului, 5 august 2016, una dintre părți, respectiv pârâtul, locuia în circumscripția judecătoriei în care s-a aflat cea din urmă locuință comună a soților, respectiv în municipiul Galați.

În această situație, incidență în cauza este ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) prima teză C. proc. civ., care are în vedere împrejurarea ca, la data sesizării instanței, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția instanței în care se află cea din urmă locuință a soților.

Prin urmare, competența de soluționare a cererii pendinte revine instanței în circumscripția căreia s-a aflat cea din urmă locuință comună a soților, respectiv Judecătoria Galați.

Față de cele anterior arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) prima teza C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați, în circumscripția căreia s-a aflat cea din urmă locuință comună a soților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV