ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3385/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Soluția instanței de fond

Prin acțiunea formulată de reclamantul A., înregistrată inițial la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. x/2011 s-a solicitat în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu anularea Deciziei nr. 13/08.06.2011 prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Dispoziției de măsuri nr. 6468 din 28 aprilie 2011 și anularea Dispoziției de măsuri contestate; anularea Deciziei nr. 264/29.06.2011 prin care a fost soluționată contestația împotriva Deciziei de impunere nr. 6467 din 28 aprilie 2011 și anularea deciziei de impunere contestate; anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.04.2011.

La data de 21 mai 2012 reclamantul a depus la dosar un înscris prin care a înțeles să invoce excepția necompetenței materiale a instanței sesizate prin raportare la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, întrucât actul administrativ - fiscal emis de către instituția pârâtă privește taxa/contribuții a căror valoare depășește 500.000 RON.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, a cărei valoare este de 2.698.167 lei reprezentând 1.738.029 RON TVA, 699.434 RON majorări de întârziere aferente, 260.704 RON penalități de întârziere aferente.

Prin sentința nr. 2720/CA/2012 Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub același număr de dosar.

La termenul de judecată din 09.09.2013 ca urmare a reorganizării ANAF prin O.U.G. nr. 74/2013, instanța a dispus introducerea în cauză a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov, succesoare în drepturi și obligații a DGFP Sibiu.

Prin sentința nr. 79 din 24 martie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, succesoare în drepturi și obligații a DGFP Sibiu, și în consecință a modificat actele administrativ fiscale atacate, respectiv Decizia nr. 264 din 29.06.2009 privind soluționarea contestației, decizia de impunere nr. 6467 din 28 aprilie 2011 și raportul de inspecție fiscală nr. 6466 din 28.04.2011 întocmite de DGFP Sibiu, în sensul că obligațiile fiscale suplimentare sunt de 1.463.216,72 RON TVA, la care se adaugă accesoriile aferente acestei sume pentru perioada reținută de organele fiscale și a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că în baza Raportului de inspecție fiscală din data de 28.04.2011, înregistrat la D.G.F.P. Alba, sub nr. 6466/2011, întocmit ca urmare a verificării documentelor privind tranzacțiile imobiliare efectuate de către reclamant în perioada 01.01.2006 - 31.12.2010, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a emis Decizia de impunere nr. 6467/28.04.2011, prin care a stabilit în sarcina reclamantului A. obligația de plată a sumei de 1.738.029 RON, reprezentând TVA și a sumei de 699.434 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA și 260.704 RON, penalități de întârziere.

Totodată, s-a emis și Dispoziția de măsuri nr. 6468 din 28 aprilie 2011, prin care s-au dispus în sarcina reclamantului următoarele măsuri: întocmirea registrului bunurilor de capital pentru imobilele construite și respectiv, întocmirea jurnalelor de vânzări și cumpărări pentru perioada 15.02.2007 - până la zi.

Organele de inspecție fiscală au reținut că în perioada 01.01.2006 - 31.12.2010, reclamantul a construit 62 de apartamente la mansardă, a vândut cele 62 de apartamente construite prin încheierea a 60 de contracte de vânzare - cumpărare, a cumpărat și revândut apartamentul M2 pe care l-a construit la mansarda din Sibiu, str. Semaforului, a cumpărat 4 terenuri fâneață din extravilanul localității Turnu Roșu în anul 2000, pe care le-a revândut în anul 2010 printr-un contract de vânzare - cumpărare. Prin urmare, întrucât reclamantul a desfășurat activitate economică cu caracter de continuitate, s-a reținut că acesta este persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, depășind plafonul de scutire la data de 31.08.2007 și în consecință devenind plătitor de TVA începând cu 01.10.2007.

Contestația împotriva acestor acte fiscale, formulată de către reclamant în conformitate cu prevederile art. 205 din Codul de procedură fiscală, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 264/29.06.2011, respectiv Decizia nr. 13 din 08 iunie 2011 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu.

Cu privire la calitatea de persoană impozabilă care desfășoară activitate economică:

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor legale în materie de TVA, Curtea a reținut că reclamantul consideră că nu datorează sumele stabilite prin actele atacate, întrucât operațiunile realizate nu pot fi supuse TVA pentru că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să fie realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare, și livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) .

Referitor la aceasta, instanța a reținut că, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în forma în vigoare în perioada pentru care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantului, intră în sfera de aplicare a TVA livrările de bunuri și prestările de servicii realizate cu plată pe teritoriul României în condițiile în care sunt realizate de către o persoană impozabilă, astfel cum a fost definită la art. 127 alin. (1), iar livrarea bunurilor rezultă din una din activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).

A apreciat instanța că aceste condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea unei singure condiții din cele prevăzute în mod expres la art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, determină neîncadrarea operațiunii în categoria operațiunilor impozabile din punct de vedere al TVA.

S-a mai reținut că vânzarea celor 62 de apartamente construite, constituie o livrare de bunuri în sensul art. 128 din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora prin livrare de bunuri se înțelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar la o altă persoană, precum și că locul de livrare al bunurilor și prestare a serviciilor este considerat în România.

Cu privire la îndeplinirea celorlalte două cerințe prevăzute de art. 126 din Legea nr. 571/2003, respectiv ca livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să fie realizată de o persoană impozabilă și livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) s-au constatat următoarele:

Activitatea reclamantului de a vinde apartamentele construite constituie o activitate economică în sensul legii fiscale, ceea ce unit cu maniera independentă în care această activitate s-a desfășurat face ca reclamantul să fie considerat persoană impozabilă în scop de TVA, astfel că, din momentul în care cifra de afaceri a depășit plafonul de scutire de taxă adăugată, avea obligația de a solicita înregistrarea în scop de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de scutire pentru a fi luat în evidență ca plătitor de TVA.

În ceea ce privește vânzarea - cumpărarea celor 4 terenuri din extravilanul localității Turnu Roșu, instanța a reținut că, potrivit pct. 37 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, în aplicarea art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., calificarea unui teren drept teren construibil sau teren cu altă destinație la momentul vânzării de către proprietar rezultă din certificatul de urbanism.

În opinia instanței, contrar susținerilor reclamantului care recunoaște faptul că la vânzarea acestor imobile nu a fost prezentat un certificat de urbanism, în mod corect au apreciat organele de inspecție fiscală că, în lipsa acestuia, nu poate fi reținută încadrarea acestor terenuri la momentul vânzării lor în terenuri cu altă destinație decât construibile.

De asemenea, a apreciat instanța că afirmația reclamantului potrivit căreia pentru o serie de tranzacții se impunea aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, se dovedește a fi nefondată, raportat la dispozițiile art. 140 pct. 2 lit. c) din C. fisc., precum și la normele metodologice de aplicare.

A reținut instanța că nici unul din contractele de vânzare - cumpărare nu se încadrează la aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, întrucât aceste contracte nu aveau atașate nicio declarație dată de vreun cumpărător în conformitate cu prevederile legale mai sus menționate.

În ceea ce privește deducerea de TVA pe care a invocat-o reclamantul, instanța a reținut că aceasta nu a putut opera, deoarece dreptul de deducere al TVA poate fi exercitat pe cale administrativă, ulterior, cu depunerea solicitării și a actelor justificative ale deducerii în vederea întocmirii actului de rambursare.

În consecință, s-a apreciat că întrucât reclamantul nu a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA, acesta nu poate beneficia de acordarea dreptului de ducere a taxei în conformitate cu prevederile art. 145-1471 din C. fisc..

În legătură cu susținerea reclamantului vizând obligația ANAF de înregistrare automată a celor pe care îi consideră plătitori de TVA, instanța a reținut că, art. 152 alin. (6) din C. fisc. stipulează clar că, în ipoteza în care persoana impozabilă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligații privind taxa de plată și accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrată în scopuri de taxă conform art. 153.

Ca atare, în mod legal au fost calculate și accesorii, conform art. 119, art. 120 și art. 120<SUP>1</SUP> din C. proc. fisc. În această situație, reclamantul nu se poate prevala de culpa organelor fiscale de a nu-l fi înregistrat din oficiu ca plătitor de TVA întrucât, așa cum s-a menționat mai sus, acest lucru nu a fost posibil anterior datei de 14.03.2011, data începerii inspecției fiscale.

Referitor la Dispoziția de măsuri nr. 6468 din 28 aprilie 2011 și Decizia nr. 13 din 08 iunie 2011 prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, instanța a reținut că, în esență, reclamantul nu formulează apărări în concret legate de aceste acte administrative, ci se rezumă la a susține că aceste acte sunt netemeinice și nelegale pe motiv că reclamantul nu reprezintă persoană impozabilă.

Cu privire la modul de calcul al TVA, organele fiscale au calculat TVA prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, în conformitate cu prevederile art. 140 alin. (1) din C. fisc., iar autoritatea fiscală nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că reclamantul ar avea posibilitatea legală de a recupera taxa de la cumpărătorii imobilelor.

În consecință, s-a apreciat că suma reprezentând TVA trebuia să fie inclusă în baza impozabilă, astfel că potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, în cazul în care TVA este inclusă în preț, reclamantul datorează TVA în sumă de 1.463.216,72 RON, aferent perioadei reținute de inspecția fiscală.

Totodată a apreciat instanța că, având în vedere această sumă, accesoriile calculate inițial de pârâtă vor trebui recalculate în raport de noua sumă, printr-o nouă decizie de impunere, în conformitate cu prezenta hotărâre.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel - Alba Iulia au declarat recurs reclamantul A. și DGRFP Brașov.

În motivarea recursului formulat, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ. - 1865, recurentul-reclamant a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- în mod eronat instanța de fond nu a reținut că nu a existat obligarea legală de plată a TVA pentru tranzacțiile imobiliare anterioare anului 2010;

- se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei pentru a se determina cuantumul accesoriilor și pentru a fi administrate probe în vederea aplicării cotei de TVA de 5%, data exigibilității obligației de înregistrare în scop de TVA;

- din valoarea TVA datorată trebuie scăzut TVA-ul deductibil identificat în cuprinsul raportului de expertiză în cuantum de 336.449,91 RON.

Recurenta-pârâtă, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, în cuprinsul recursului formulat, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. - 1865, a susținut, în esență, că sentința recurată este netemeinică și nelegală, fiind determinat în mod corect TVA de plată în valoare de 1.738.029 RON calculată prin aplicarea cotei de 19% asupra prețului înscris în contractele de vânzare-cumpărare, având în vedere și Decizia nr. 2/2011 a Comisiei Fiscale Centrale, aprobată prin OMFP nr. 1873/2011.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a combătut criticile recurentului-reclamant și a solicitat respingerea recursului acestuia, ca nefondat.

Prin încheierea din 7 mai 2015, judecata recursurilor a fost suspendată până la pronunțarea CJUE a hotărârii preliminare.

Ulterior, urmare a pronunțării Hotărârii din 9 iulie 2015 de CJUE, în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, apreciază că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

În mod corect instanța de fond a reținut obligația în sarcina reclamantului de plată a TVA și accesoriilor pentru tranzacțiile imobiliare din perioada 2007 - 2010, stabilind că TVA-ul trebuia considerat ca fiind inclus în prețul indicat în contracte și nu adăugat la prețul contractului, astfel cum s-a statuat în actele administrative fiscale contestate în cauză.

Critica privind caracterul insuficient și neclar al cadrului normativ incident în cauză nu este întemeiată.

În cauză nu sunt contestate tranzacțiile imobiliare și nici cuantumul/veniturile obținute în urma acestora, astfel cum acestea au fost menționate în cuprinsul actelor administrative fiscale contestate în cauză.

Potrivit pct. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) din C. fisc., "în cazul achiziției de terenuri și/sau construcții de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persona fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic".

În raport de aceste prevederi legale, și cum reclamantul a desfășurat activități economice constând în vânzarea de bunuri imobile cu caracter de continuitate, acesta a devenit persoană impozabilă în scop de TVA.

În cauză nu au fost încălcate principiile transparenței fiscale și a clarității normei fiscale.

Recurentul-reclamant a susținut că prevederile alin. (2) din art. 127 din C. fisc., prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct. 98 din O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010, deci ulterior efectuării unor operațiuni economice vizate de actele fiscale, iar aplicarea lor ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii.

Într-adevăr, potrivit art. III din O.U.G. nr. 109/2009, dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct. 98 din acest act normativ, la art. 127, după alin. (2) a fost introdus un aliniat nou, alin. (21) cu următorul conținut:

"situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme".

Deci, potrivit art. 127 alin. (21) din C. fisc., prin normele metodologice nu urmau să fie stabilite situații noi în care persoanele fizice urmau să devină persoane impozabile, ci urmau să fie explicate situațiile la care se refereau alin. (1) și alin. (2) de la art. 127, care se refereau generic la noțiunea de persoane.

Or, în cazul actelor administrative normative, normele metodologice în cauza de față, aplicarea acestora/intrarea lor în vigoare/coincide cu data intrării în vigoare a legii/dispozițiilor din lege pe care le explicitează/exemplifică.

La art. 127 alin. (2), fraza a II-a din C. fisc., se specifică în mod expres că "De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate", adică situația care urma să fie explicitată/exemplificată prin normele metodologice.

Deci, cu alte cuvinte, atâta vreme cât dispozițiile alin. (21) din art. 127 rămân constituționale, dispozițiile normelor metodologice de aplicare a art. 127 din C. fisc. rămân pe deplin legale și aplicabile, inclusiv perioadei anterioare datei de 1.01.2010, la care se referă art. III din O.U.G. nr. 109/2009.

Prin urmare, nu se poate susține lipsa clarității și a transparenței normelor fiscale aplicabile în cauză în domeniul TVA-ului.

Mai mult, o astfel de concluzie se confirmă și în raport cu Hotărârea CJUE din 9 iulie 2015, pronunțată în cauza C-183/14, la întrebarea preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj care a vizat, într-o cauză similară, dezlegarea problemei dacă respectarea principiului securității juridice și protecției încrederii legitime se opun ca o administrație fiscală națională să decidă, cu ocazia unui control fiscal, că anumite tranzacții ar fi trebuit să fie supuse TVA-ului.

Referitor la principiul securității juridice, prin hotărârea CJUE menționată, s-a statuat, în esență, cu referire la dispozițiile art. 127, art. 141 din C. fisc. cât și la dispozițiile pct. 3 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., că:

"Nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și precis că livrarea unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului".

În ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, în raport de jurisprudența CJUE menționată anterior, se impune a reține că, și în cauza de față, ținând seama de dimensiunea operațiunii imobiliare în discuție în litigiu, care totalizează un număr considerabil de tranzacții imobiliare, un operator economic prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operațiune nu este supusă TVA-ului, cu atât mai mult cu cât pare să fie vorba de un profesionist în domeniul imobiliar.

De asemenea, practica administrativă a autorităților fiscale naționale nu este de natură să demonstreze că l-a determinat pe justițiabil/reclamant să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise că operațiunile imobiliare nu sunt supuse TVA-ului.

În concluzie, față de toate aceste considerente, în mod corect instanța de fond a reținut că operațiunile economice efectuate de reclamant sunt supuse TVA-ului, cadrul juridic național aplicabil, fiind suficient de clar, fiind nedovedit că autoritățile fiscale au creat în percepția reclamantului, în calitatea sa de operator economic normal de prudent și de avizat, a unei încrederi rezonabile în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni.

În cauză este corect modul de calcul/cuantumul TVA, în raport cu jurisprudența CJUE și anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), fiind nefondate criticile recurentei-pârâte din această perspectivă, recursul formulat de aceasta fiind nefondat.

Astfel, potrivit Hotărârii din 7 noiembrie 2013 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

Or, în cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, adică la 6.540.488 RON care reprezintă contrapartida obținută de intimatul-reclamant din vânzarea imobilelor, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceasta ar avea posibilitatea legală/faptică să recupereze taxa de la cumpărători/dobânditorii imobilelor.

Cu alte cuvinte, suma reprezentând TVA trebuie să fie inclusă în baza impozabilă/prețul total obținut de reclamant/furnizor.

Deci, în mod corect a fost calculat/stabilit TVA datorat de reclamant în cuantum de 1.463.216,72 RON.

De altfel, acest cuantum a fost stabilit și în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, modul de calcul nefiind contestat.

În altă ordine, susținerile recurentului-reclamant referitoare la aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, sunt nefondate.

Nici la judecata în fond și nici în recurs nu au fost dovedite afirmațiile recurentului-reclamant în acest sens și nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 142 pct. 2 lit. c) din C. fisc., precum și Normele metodologice de aplicare.

De altfel, în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, necontestat, s-a reținut, în raport cu înscrisurile aferente dosarului cauzei, că este aplicabilă cota de 19% a TVA "fără a avea nici un contract căruia să i se aplice cota redusă de TVA de 5%".

Soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză referitoare la deducerea TVA.

Prin Decizia nr. 264/2011 s-a respins contestația formulată de recurentul-reclamant, susținându-se că aceasta, "în calitate de persoană impozabilă care desfășoară activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate nu a fost înregistrată în scopuri de TVA și nu beneficiază de acordarea dreptului de deducere a taxei".

Într-adevăr, din interpretarea literală a prevederilor art. 1471 C. fisc., rezultă că numai o persoană impozabilă care s-a înregistrat în scopuri de TVA, conform art. 153, are dreptul să scadă din valoarea totală a TVA colectată, pentru perioada fiscală, valoarea TVA deductibilă.

Or, prin Hotărârea din 9 iulie 2015, dată în Cauza C-183/14 Salomie și Oltean, ca urmare a unei întrebări preliminare, CJUE a statuat că:

"2) Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate".

Astfel fiind, având în vedere dispozițiile art. 267 TFUE și art. 148 din Constituție, urmează ca dispozițiile art. 1471 din C. fisc. să fie interpretate/aplicate în interpretarea dată prin pct. 2 al Hotărârii din 9 iulie 2015 dată în cauza C-183/14 a CJUE.

Având în vedere considerentele expuse și faptul că în cauză nu au fost contestate calculele făcute de expertul contabil, în sensul că TVA deductibil este în sumă de 336.449,91 RON, recursul recurentului-reclamant va fi admis, stabilindu-se dreptul de deducere a TVA în acest cuantum, astfel că obligațiile fiscale datorate sunt de 1.126.766,81 RON, la care se adaugă accesoriile aferente care urmează a fi recalculate de organul fiscal.

Pe cale de consecință, accesoriile calculate inițial de organele fiscale, vor trebui recalculate de organele fiscale la noua sumă de 1.126.766,81 RON, printr-o nouă decizie de impunere, în conformitate cu hotărârea prezentă.

Referitor la aceste accesorii aferente TVA, instanța de recurs reține că se impun a fi plătite de reclamant, nefiind dovedită vreo culpă a autorității fiscale, astfel cum s-a reținut și anterior, dispozițiile art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 sunt aplicabile în cauză, nefiind afectate de vreun viciu de neconstituționalitate.

În concluzie, Înalta Curte, în raport de cele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței recurate și va modifica această sentință, în sensul că va fi stabilit pentru recurent dreptul de deducere a TVA în sumă de 336.449,91 RON, obligațiile fiscale fiind de 1.126.768,81 RON (1.463.216,72 RON - 336.449,91 = 1.126.766,81 RON), la care se adaugă accesoriile aferente care urmează a fi recalculate de organul fiscal competent, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței nr. 79/2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de recurs, având în vedere considerentele expuse anterior în cuprinsul acestei decizii, cu privire la modul de stabilire/cuantumul TVA datorată de reclamant și TVA deductibilă, care nu se mai impun a fi reluate, va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 79 din 24 martie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința recurată.

Stabilește că recurentul-reclamat are dreptul de deducere a TVA în sumă de 336.449,91 RON, obligațiile fiscale fiind 1.126.766,81 RON la care se adaugă accesoriile aferente, care urmează să fie recalculate de organul fiscal competent.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 79 din 24 martie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.