ÎCCJ, Decizia nr. 168/2019

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3478 din 22 octombrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva Sentinței civile nr. 3322/19 mai 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și a Deciziei civile nr. 4117/19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2013.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat că una dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impune ca hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, adică să fi existat tripla identitate de obiect, de cauză și de părți.

Referitor la identitatea de obiect, susținerile revizuentei sunt neîntemeiate, prin raportare atât la modul în care obiectul este formulat în cele două acțiuni, cât și la scopul final urmărit prin promovarea acestora.

Astfel, prin acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2011, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire și la transmiterea deciziei către Fondul Proprietatea pentru a fi convertită în acțiuni.

În schimb, prin acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013, instanța de contencios administrativ a fost sesizată de Prefectul Municipiului București pentru a se dispune anularea Dispoziției nr. 5178/23.01.2016 emisă de Primarul Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001.

Se observă astfel, că nu este îndeplinită cerința identității de obiect, atât timp cât în primul litigiu controlul de legalitate a vizat refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, iar în al doilea litigiu, instanța a fost sesizată cu analiza legalității dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a calității de persoană îndreptățită pentru A.

Al doilea element esențial al autorității de lucru judecat vizează identitatea de cauză.

Regula generală este că identitatea de cauză implică existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestora.

Această identitate nu se regăsește în speța de față, întrucât cele două acțiuni au fost soluționate pe temeiuri de drept diferite.

Astfel, acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. x/2011 a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. g), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a fost inițiată de reclamanta A., ca urmare a refuzului pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în temeiul prevăzut de lege.

În schimb, acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013 a fost fundamentată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, art. 16 alin. (2)1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 3 din Legea nr. 554/2004, precum și pe dispozițiile H.G. nr. 250/2007 și H.G. nr. 1095/2005. Această acțiune a fost promovată de reclamantul Prefectul municipiului București și a vizat legalitatea dispoziției emise de Primarul general al municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, pe numele pârâtei A., pe considerentul că aceasta nu ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

Or, este unanim admis în doctrină și în jurisprudență faptul că nu există autoritate de lucru judecat ori de câte ori temeiul juridic al celor două acțiuni este diferit.

Referitor la cerința identității de părți, se observă că susținerile revizuentei sunt, de asemenea, neîntemeiate, întrucât în Dosarul nr. x/2011 au avut calitatea de părți: A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Primăria municipiului București prin Primar general, iar în Dosarul nr. x/2013 au fost părți: Prefectul municipiului București, Primarul general al municipiului București și A.

Prin urmare, în speță, nu este îndeplinită condiția esențială de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, aceea ca hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, respectiv să fi existat tripla identitate de obiect, de cauză și de părți.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind motivată insuficient, în sensul că este motivată superficial, fără să facă nicio mențiune privind argumentele aduse de revizuentă în sprijinul ideii, că dincolo de o aparentă lipsă de identitate între părțile, obiectul și cauza hotărârilor potrivnice, tripla identitate este întrunită.

Astfel, referitor la identitatea de obiect, recurenta arată că, deși aparent obiectul litigiilor este diferit, în realitate, numai obiectul material este diferit, dreptul subiectiv, anume dreptul de creanță pentru a obține măsuri reparatorii pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada comunistă, fiind identic în ambele litigii, iar, instanța nu a reținut decât că susținerile revizuentei sunt neîntemeiate.

În ce privește identitatea de cauză, în hotărârea atacată se reține că temeiul juridic al celor două acțiuni a fost diferit, fără a se face nicio referire la argumentul invocat în cererea de revizuire că, în realitate, temeiul juridic îl reprezintă, în ambele procese, principiul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent celor ce au fost deposedați de bunuri imobile în timpul regimului comunist, în situațiile în care restituirea în natură nu este posibilă, principiu reglementat în Legea nr. 10/2001.

Cu privire la identitatea de părți, deși revizuenta a susținut prin cererea de revizuire că, în mod evident, în procedura de Legea nr. 10/2001, toate structurile administrative implicate apar în calitatea de reprezentanți ai Statului român, iar pentru existența identității de părți nu interesează identitatea fizică a celor ce stau în judecată, instanța de revizuire nu se pronunță în niciun fel, reținând doar că într-un proces apare Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, iar, în celălalt, Prefectul municipiului București.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, toate criticile dezvoltate cu privire la primul motiv de recurs pot fi privite și prin prisma interpretării greșite a normelor care reglementează condiția de admisibilitate a revizuirii a pronunțărilor hotărârilor în aceeași pricină, deci a întrunirii triplei identități de părți, obiect, și cauză.

Printr-o interpretare eronată a dispozițiilor ce reglementează autoritatea lucrului judecat (art. 430 și 431 C. proc. civ.) se ajunge la concluzia vădit contrară legii a inexistenței condiției pronunțării hotărârilor în aceeași pricină și, pe cale de consecință, a nesocotirii autorității lucrului judecat de care beneficiată prima hotărâre.

Intimatul Prefectul Municipiului București a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență, motivul de recurs ce vizează insuficienta motivare a deciziei recurate este nefondat, din motivarea acesteia rezultând atât susținerile părților, cât și considerentele de fapt și de drept avute în vederea la pronunțarea soluției, iar, din criticile recurentei nu rezultă în ce mod instanța de revizuire ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea cererii de revizuire, sens în care și cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele.

Conform acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Argumentele invocate de recurentă nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată.

Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluția adoptată de instanța de revizuire, se constată, însă, că acestea sunt în concordanță cu hotărârea pronunțată, cu natura și cu circumstanțele speței.

Cât privește pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de revizuentă cu privire la întrunirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, se reține că acest argument nu poate fi reproșat instanței de revizuire din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Se reține că decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul cererii de revizuire a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și respectiv, a apărărilor, formulate de părți pe parcursul procesului, și a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către revizuentă în susținerea admisibilității cererii de revizuire, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care revizuenta a înțeles să convingă instanța de judecată.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de revizuire nu a răspuns fiecărei susțineri formulate de revizuentă sau a grupat și a structurat aceste susțineri în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanța de recurs nu poate reține nici critica recurentei-revizuente potrivit căreia decizia recurată cuprinde motive superficiale în raport cu argumentele revizuentei ce nu au fost analizate, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentei în privința argumentelor care au stat la baza soluției de respingere a cererii de revizuire, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanței de revizuire în privința problemelor de drept în discuție.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea admisibilității căii de atac, supusă examinării în speță.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, se constată, că deși cel de-al doilea motiv de recurs a fost întemeiat în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând autoritatea de lucru judecat, situație în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, încălcarea normei prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire), Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește cazul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de textul menționat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare, în litigii diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, situație în care executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul menționat.

În sensul ipotezei reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune existența triplei identități: de cauză, de obiect și de părți, așa cum prevăd dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Examinând prin prisma acestor considerații teoretice speța, se constată contrar susținerilor recurentei, că instanța de revizuire, analizând condițiile autorității de lucru judecat, în mod corect a reținut că, în ceea ce privește hotărârile potențial potrivnice în opinia revizuentei, nu există tripla identitate în privința părților, obiectului și cauzei.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, detaliat prezentate la pct. 1, Înalta Curte reține la rândul său că, în litigiile soluționate prin deciziile potențial potrivnice în opinia revizuentei, părțile sunt diferite (A., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Primăria municipiului București prin Primar general în cazul Dosarului nr. x/2011, respectiv Prefectul municipiului București, Primarul general al municipiului București și A., în cazul Dosarului nr. x/2013), obiectul este diferit (în primul litigiu, refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, iar în al doilea litigiu, analiza legalității dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, respectiv a calității de persoană îndreptățită pentru A.) și cauza este diferită (acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ, respectiv acțiune întemeiată pe dispozițiile Titlului nr. VII din Legea nr. 247/2005 și ale Legii contenciosului administrativ, în cazul celui de a-l doilea proces).

Criticile din recurs referitoare la faptul că instanța de revizuire a constatat, în mod greșit, inexistența triplei identități în privința părților, obiectului și cauzei nu pot fi reținute.

Astfel, prin acțiunea cu care a fost învestită Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la 5 aprilie 2011 (Dosarul nr. x/2011) reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București pentru obligarea acesteia la emiterea deciziei pentru stabilirea despăgubirilor ce i se cuvin, conform Dispoziției Primarului general nr. 5178/23.01.2006 - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Rezultă, deci, că Dosarul nr. x/2011 al Curții de Apel București, finalizat cu pronunțarea Deciziei civile nr. 5172 din 06.12.2012, s-a purtat între reclamanta A., pe de o parte, și pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Primăria municipiului București prin Primar general, pe de altă parte, și a avut ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei pentru stabilirea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, conform Dispoziției Primarului general nr. 5178/23.01.2006 - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, acțiunea fiind întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 12 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și pe dispozițiile din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, așa cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată aflată la Dosarul nr. x/2011 al Curții de Apel București.

Pe de altă parte, cauza ce a formulat obiectul Dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și fiscal, finalizată cu pronunțarea hotărârilor a căror revizuire se solicită, s-a purtat între reclamantul Prefectul municipiului București, pe de o parte, și pârâții Primarul general al municipiului București și A., pe de altă parte, și a avut ca obiect anularea Dispoziției nr. 5178/23.01.2006 emise de Primarul General al Municipiului București, acțiunea fiind promovată potrivit atribuțiilor ce îi revin prefectului în baza art. 16 alin. (2

1

) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum și în baza atribuțiilor generale de control al fazei administrative de soluționare a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 554/2004 și normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Privite comparativ, contrar susținerilor recurentei, cele două litigii nu s-au purtat între aceleași părți, iar obiectul și cauza juridică, prin aceasta din urmă înțelegând scopul urmărit de reclamanți la momentul sesizării instanțelor de judecată, sunt diferite.

Referitor la părțile din cele două litigii, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Prefectul municipiului București reprezintă instituții diferite, cu roluri diferite în procedura administrativă prevăzută de legile speciale de restituire a bunurilor preluate în abuziv de statul român în perioada comunistă.

Privitor la obiectul celor două litigii, în prima cauză, înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curții de Apel București, obiectul a fost reprezentat de refuzul de emitere a deciziei de acordare a titlului de despăgubiri de către Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar obiectul Dosarului nr. x/2013 pe rolul Curții de Apel București a fost reprezentat de anularea Dispoziției nr. 5178/23.01.2006 emise de Primarul General al Municipiului București.

Așadar, se constată că nu există identitate de obiect între cele două litigii, scopul final urmărit de reclamanții din cele două litigii fiind diferit.

În ceea ce privește cauza, demersul judiciar întreprins de reclamantă în primul litigiu, acesta a fost generat de împrejurarea că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a soluționat într-un termen rezonabil Dosarul nr. 19.760/ C. civ. având ca obiect emiterea deciziei de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 315,00 m.p. și construcție demolată, trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 74/1980, ca urmare a faptului că prin Dispoziția nr. 5178/23.01.2006 emisă de Primarul General al Municipiului București a fost dispusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În cel de al doilea litigiu, finalizat cu hotărârile a căror revizuire se solicită, reclamantul Prefectul Municipiului București s-a adresat instanței de judecată în exercitarea prerogativelor sale de verificare a legalității asupra dispozițiilor emise de primarul general al municipiului București în baza Legii nr. 10/2001, conținând propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, comunicate în vederea avizării de legalitate în baza O.U.G. nr. 81/2007. Conform dispozițiilor legale, în cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este nelegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ.

Împrejurarea că litigiile au privit, în esență, același drept de creanță pentru a obține măsuri reparatorii pentru un imobil preluat în mod abuziv imobil, situat în București, str. x, nu reprezintă o condiție suficientă pentru a se putea tranșa asupra îndeplinirii condiției identității de cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, și deci a dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., întrucât cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății, ci și la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat același litigiu pe un alt temei juridic.

Astfel, primul demersul judiciar al reclamantei a fost impus de nemulțumirea față de conduita pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a nu emite titlul de despăgubire într-un termen rezonabil, litigiul fiind soluționat de instanțele de judecată doar din perspectiva cerința respectării unui termen rezonabil în soluționarea unei cereri, fără o analiză a dreptului pretins, în timp ce, în al doilea litigiu, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat anularea Dispoziției nr. 5178/23.01.2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul General al Municipiului București, prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, imobil imposibil de restituit în natură pârâtei A., pentru considerentul că aceasta din urmă nu face dovada calității de persoană îndreptățită.

Prin urmare, rezultă fără echivoc că, pentru hotărârile pretins contradictorii, nu există identitate nici de părți, nici de obiect și nici de cauză, recurenta neputând susține întemeiat că cele două cereri de chemare în judecată ar fi urmărit aceeași finalitate și că, prin pronunțarea hotărârilor a căror revizuire a solicitat-o, s-ar fi încălcat principiul autorității de lucru judecat.

Suplimentar față de cele reținute de instanța de revizuire a cărei motivare va fi complinită de prezentele considerente, se constată că, în cel de-al doilea litigiu, prin decizia pronunțată de instanța de control judiciar în primul ciclu procesual în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București a apreciat asupra puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 4663/05.07.2011 și a Deciziei nr. 5172/06.12.2012 pronunțate în primul litigiu, reținând că nu există putere de lucru judecat întrucât problemele de drept deduse judecății sunt diferite și constatând că obiectul și cauza deduse judecății sunt fundamental distincte în cadrul celor două dosare, prezenta cauză și respectiv cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2011.

Prin urmare, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit în mod just că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate în cauză de A., care să atragă incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În atare situație, susținerea recurentei, în sensul că ar fi întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire în discuție, ca și celelalte argumente invocate în acest context, sunt lipsite de relevanța acordată de autoarea căii de atac și nu pot fi reținute.

În raport cu cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 3478 din 22 octombrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2019.

Procesat de GGC - NN