ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2530/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2013, la data de 29.04.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând în temeiul Legii nr. 8/1996 să se constatate că pârâta a încălcat dreptul său asupra bazei de date "A.", să se dispună obligarea acesteia să nu mai săvârșească niciun act de natură a aduce atingere dreptului său asupra bazei de date "A.", să se dispună publicarea dispozitivului hotărârii judecătorești în ziarele "Săptămâna financiară" și "C.", pe cheltuiala pârâtei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1221 și urm., art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Prin încheierea din data de 11.11.2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L., arătând că certitudinea încălcării dreptului de autor a intervenit la momentul expertizei efectuate de specialiștii ORDA, acela fiind momentul la care reclamanta a avut posibilitatea de a cunoaște fapta ilicită și autorul acesteia, așadar, momentul de la care curge dreptul la acțiune.

Pe de altă parte, tribunalul a arătat că dreptul la acțiune este imprescriptibil.

Prin sentința civilă nr. 236/24.02.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a constatat că pârâta S.C. B. S.R.L. a încălcat drepturile reclamantei S.C. A. S.R.L. asupra bazei de date "A."; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să nu mai săvârșească niciun act de natură a aduce atingere drepturilor reclamantei asupra bazei de date "A."; a dispus publicarea în ziarele "Săptămâna financiară" și "C.", pe cheltuiala pârâtei S.C. B. S.R.L., a dispozitivului hotărârii judecătorești; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 3.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile 236/24.02.2015 și a încheierii de ședință din data de 11.11.2014 a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând hotărârile apelate pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a arătat argumentele pentru care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 585A din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, precum și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta-pârâtă învederează că norma aplicată greșit de către instanța de apel și de către prima instanță este reprezentată de dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, în vigoare la momentul săvârșirii faptelor reclamate.

Se arată că termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la momentul în care cel ce se pretinde a fi păgubit printr-o faptă ilicită "a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea", deoarece faptele presupus culpabile, reclamate de intimata A., au avut loc în anul 2010, iar în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., prescripțiile începute sau neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit (C. civ. de la 1865 și Decretul-lege nr. 167/1958).

În considerentele deciziei recurate s-a reținut astfel: "apelanta-pârâtă solicită aplicarea în cauză a momentului obiectiv pentru calculul termenului de prescripție, în sensul de a se constata că intimata-reclamantă trebuie să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul solicitării expertizei."

Recurenta susține că instanța de apel a refuzat să aplice acest criteriu obiectiv susținând că "în cauză nu este aplicabil momentul subiectiv, al datei la care intimata reclamantă trebuia să cunoască atât paguba cât și cel care răspunde de ea, deoarece nu se poate reține că intimata trebuia să cunoască cele două elemente de la momentul solicitării efectuării expertizei de către un expert din cadrul ORDA."

În ipoteza de față nu se poate spune însă că reclamanta nu a cunoscut fapta și obiectul litigiului la momentul la care a făcut cererea de expertiză către ORDA, întrucât expertiza ORDA nu a avut rolul de a elucida cine este efectiv autorul faptei, de vreme ce era imposibil statistic ca acei markeri A. să apară din întâmplare în textul recurentei și al reclamantei, ci reclamanta și-a propus să mai adauge un plus de greutate probatorului pe care intenționa să îl administreze.

Practic, intimata și-a preconstituit o probă întrucât avea informații că unii dintre concurenții de pe piața softurilor pentru profesiile juridice vor cădea în această "capcană" și că va apărea un produs similar (bază de date având texte legislative identice), conținând "markerii" inserați în conținutul textelor legale de către intimată. Prin urmare, nefiind posibil statistic o altă explicație logică a apariției în text a markerilor A., nu se poate afirma că intimata nu cunoștea cine a săvârșit fapta.

În continuare, recurenta arată că fiind începută sub imperiul legii vechi, prescripția putea fi întreruptă până cel târziu în data de 22.03.2013, ori cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 29.04.2013, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune era prescris la data formulării acțiunii.

Se consideră de către recurentă a fi foarte important de reținut faptul că intimata reclamantă A. a utilizat o capcană pentru a-și preconstitui proba încălcării drepturilor asupra bazei de date.

Or, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate "dreptul subiectiv la reparațiune și dreptul la acțiune în răspundere civilă se nasc la data cauzării prejudiciului, dar exercițiul lor depinde de cunoașterea de către titular (cel vătămat) a unui minim de elemente pentru a putea acționa: pârâtul și obiectul (valoarea) litigiului. În absența cunoașterii acestor elemente, cel păgubit se găsește în imposibilitate absolută de a acționa."

Contrar argumentului instanțelor de fond care au considerat că termenul de prescripție ar începe să curgă de la momentul certitudinii încălcării dreptului de autor, textul legal aplicabil este cât se poate de clar: termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care A. "a cunoscut sau trebuia să cunoască fapta", întrucât nu există în corpul textului de lege vreo mențiune cu privire la "certitudine".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează următoarele:

Instanța de apel nu a examinat argumentul său prin care a susținut că nu expertiza ORDA stabilește "caracterul ilicit al faptei", ci doar ceea ce reclamanta știa deja, anume că nu este posibil din punct de vedere logic și statistic ca literele "eronat scrise A." să fi apărut dintr-o pură coincidență și în baza de date a recurentei-pârâte.

Or, chiar intimata-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată a recunoscut că faptele reclamate (despre care, în mod evident, a avut cunoștință) au avut loc cel târziu în luna ianuarie 2010, data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 12/2010. Pe de altă parte, momentul la care a formulat cererea de expertiză către ORDA și a anexat atât extras din baza sa de date, cât și din baza de date a recurentei, intimata reclamantă avea certitudinea că recurenta este persoana care a săvârșit pretinsa faptă ilicită, expertul neavând altă posibilitate decât să confirme ipoteza susținută de A.

Prin urmare, în opinia recurentei, nu este vorba despre o expertiză propriu-zisă prin care expertul, folosindu-și cunoștințele proprii, pornește de la o situație de fapt cunoscută, ca să ajungă la niște concluzii pe care părțile nu le pot decela cu cunoștințele lor, ci la afirmarea unui truism.

În consecință, nu se poate afirma că intimata-reclamantă A. nu "a luat cunoștință despre faptele menționate în cererea de chemare în judecată" la momentul solicitării expertizei, dată la care se verifica atât elementul intelectiv - "îmi reprezint mental că cineva îmi copiază textele legislative și de aceea inserez o capcană (niște markeri) într-o lege pe care nu o citește decât foarte puțină lume - legea bugetului", cât și elementul volitiv - prin publicarea în baza de date a actelor normative cu markerii respectivi.

Or, în momentul în care intimata-reclamantă A. a solicitat expertului ORDA să verifice dacă actele normative din baza de date a recurentei (pe care le-a indicat expres) sunt identice cu cele din baza de date a intimatei-reclamante, în mod evident se cunoștea care va fi răspunsul expertului. Ca urmare, nu este corect și nu este în spiritul textului art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 ca în intervalul de timp în care ORDA a elaborat raportul de expertiză, prescripția să nu curgă.

În opinia recurentei, dacă instanța de apel ar fi examinat și acest argument expus în cererea de apel și răspunsul la întâmpinare, ar fi trebuit să ajungă la o altă concluzie pe problema prescripției.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, pentru motivele arătate în cuprinsul întâmpinării; totodată, intimata-reclamantă a învederat că, în cazul în care recursul este admisibil în principiu, solicită soluționarea căii de atac de completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Fiind epuizată etapa comunicărilor prealabile, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității recursului, raport care a fost întocmit la data de 15 februarie 2018, fiind însușit de completul de judecată și ulterior a fost comunicat părților; părțile nu au comunicat un punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 4 mai 2018, recursul a fost admis în principiu și, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen în ședința publică de azi, 15 iunie 2018, pentru judecata pe fond a recursului, întrucât a lipsit și acordul recurentei pentru ca recursul să fie soluționat de completul de filtru.

Recursul formulat de pârâtă este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat două motive de casare: art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, precum și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva primului motiv de recurs, s-a susținut greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Cererea de chemare în judecată, formulată la 29.04.2013, a avut ca obiect antrenarea răspunderii pârâtei, pe temei delictual, prin invocarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) din legea nr. 8/1996, pentru încălcarea drepturilor reclamantei asupra bazei de date "A.", drepturi sui-generis recunoscute și reglementate de art. 1221 și urm. din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Pârâta a invocat în fața primei instanțe excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă prin încheierea din 11.11.2014.

Împotriva acestei încheieri, ca și împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, pârâta a formulat apel, curtea de apel menținând soluția dată de tribunal atât cu privire la excepția dreptului material la acțiune, cât și pe fondul cauzei.

Prin prezentul recurs, aceeași pârâtă invocă motive de nelegalitate doar în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, termenul de prescripție aplicabil fiind termenul general de 3 ani.

Referitor la începutul cursului termenului de prescripție, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede astfel: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Fapta ilicită imputată pârâtei a constat în folosirea neautorizată în cadrul propriului său program legislativ D., fără acordul fabricantului bazei de date - intimata-reclamantă - a unui număr de trei acte normative astfel cum au fost prelucrate de către reclamantă și introduse în baza sa de date A. - Legea nr. 11/2010, Legea nr. 12/2010 și Legea nr. 18/2009, fiindu-i încălcat dreptul patrimonial reglementat de art. 1222 din Legea nr. 8/1996.

În speță, este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că fapta imputată pârâtei a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. noului (1 octombrie 2011), respectiv la începutul anului 2010.

Aplicabilitatea legii vechi pentru situații de natura celei deduse judecății este prevăzută de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, astfel: "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Astfel cum corect s-a arătat de ambele părți ale cauzei, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reglementează două momente pentru începutul curgerii termenului de prescripție - un moment subiectiv - data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, precum și un moment obiectiv - data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea (momente pe care, de altfel, instanța de apel le-a analizat eronat, tratând ca moment subiectiv momentul obiectiv și invers).

Astfel cum s-a reținut de instanțele de fond, pentru a-și verifica suspiciunile de încălcare a drepturilor sale asupra bazei de date de către recurentă, intimata-reclamantă a recurs la solicitarea unei expertize de către specialiști ORDA, în condițiile art. 138 lit. k) din Legea nr. 8/1996, solicitare formulată la 22.03.2010; expertiza care îi confirma suspiciunile i-a fost comunicată intimatei la data de 3.05.2010.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, într-o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la 3.05.2010, iar nu la data solicitării expertizei la ORDA, 22.03.2010.

În opinia recurentei, la data solicitării expertizei, intimata-reclamantă cunoștea paguba, cât și faptul că extrasul din baza de date D. aparținea recurentei-pârâte, deci, cunoștea și pe cel care răspunde de ea, expertul ORDA neavând decât să confirme identificarea markerilor inserați de către intimată (A.) și în cuprinsul actelor normative extrase din baza de date a recurentei, prin această expertiză intimata intenționând doar să își preconstituie probe, iar nu să dobândească certitudine cu privire la autorul faptei ilicite.

Înalta Curte constată că deși art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu folosește termenul de certitudine a cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, o atare semnificație o poate primi momentul obiectiv reglementat de text - data la care păgubitul trebuia să cunoască cele două elemente - paguba și autorul faptei ilicite, iar nu fapta ilicită însăși - pentru a putea acționa în instanță pe cel care răspunde de pagubă.

Or, din perspectiva circumstanțelor speței, un astfel de moment obiectiv a fost cel al comunicării expertizei nr. 13/3.05.2010 către intimată (aceasta susținând că a luat cunoștință de expertiză la data de 3.05.2010).

Pentru a nu fi incident momentul obiectiv, era necesar la recurenta să fi dovedit și instanțele de fond să fi reținut momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, adică cel al luării efective la cunoștință de către reclamantă atât despre pagubă, cât și despre cel care răspunde de ea, cumulativ.

Or, cererea adresată ORDA de către intimată în temeiul art. 138 lit. k) din Legea nr. 8/1996 nu poate primi o astfel de semnificație.

Mai mult decât atât, recurenta nu a susținut și instanțele de fond nu au reținut că intimata-reclamantă, la momentul formulării solicitării de expertiză către ORDA, deja cunoștea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei se regăseau markerii inserați în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date A. pentru a putea face recognoscibile eventuale încălcări comise de terți; în același timp, recurenta nu a susținut sau demonstrat în cauză că acești markeri puteau fi identificați ori detectați cu ușurință sau într-o altă modalitate decât utilizându-se diverse programe de calculator, în cuprinsul unor extrase din bazele de date unor concurenți.

Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei susținute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanța de apel nu a analizat argumentul său prin care a susținut că nu expertiza ORDA stabilește "caracterul ilicit al faptei", ci doar ceea ce reclamanta știa deja, anume că nu este posibil din punct de vedere logic și statistic ca literele "eronat scrise A." să fi apărut dintr-o pură coincidență și în baza de date a recurentei-pârâte.

Înalta Curte constată că o atare susținere nu este susceptibilă de încadrare în motivul de casare arătat de recurentă, cele invocate de aceasta fiind, în principal, critici de netemeinicie, care nu ar putea fi analizate în recurs, cenzura instanței de recurs putând fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.

În plus, motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate (critică susceptibilă de analiză pe temeiul art. 488 pct. 5) nu presupune că s-ar putea reține încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. numai pentru motivul că instanța nu a răspuns punctual fiecărui argument al părților.

Dimpotrivă, potrivit textului invocat, instanța are obligația de a analiza probele cauzei în baza cărora a reținut situația de fapt dedusă judecății, să arate încadrarea faptelor și să demonstreze raționamentul juridic care a condus-o la pronunțarea soluției "arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Prin urmare, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu stabilește în sarcina instanței obligația de a analiza fiecare argument sau apărare invocate de către părți, putând să le analizeze grupat, sistematic și în mod preponderent esențiale sau care au condus-o la adoptarea soluției, în timp ce unele dintre acestea își pot găsi și o rezolvare implicită.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585A din 21 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15.06.2018.