ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 715/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 715/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 septembrie

2011 pe rolul Judecătoriei Iași, întemeiată de dispozițiile art. 998 și art. 999

C. proc. civ., reclamantul P.G. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin

Ministerul de Finanțe, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași,

Ministerul Sănătății și Spitalul U., solicitând obligarea acestora la plata daunelor

morale și materiale de 4.357.700 RON, pentru suferințele la care a fost supus ca

urmare a unor erori medicale ce au dus la decăderea sa fizică și psihică.

A arătat că, în urma unei

internări de urgență, la vârsta de 5 luni, a pierdut legătura cu mama sa, P.P. (în

prezent T.P.), căreia, i s-a comunicat că a fost transferat la Spitalul U., iar

la Spitalul U. că a decedat și a fost incinerat. În consecință, a fost instituționalizat

și crescut la centre de plasament.

Din actele din dosarul

personal rezultă că mama lui s-ar fi numit P.L., că în anul 1982 nu mai locuia la

adresa din str. V.L., că este căsătorită și plecată în Libia cu soțul ei de circa

2 ani. În realitate, aceasta nu a fost niciodată în Libia. Poartă numele de P.,

deși a fost declarat de mamă la momentul nașterii ca având numele de P.

Din cauza acestor date,

întocmite total greșit de reprezentanții dispensarului XX, ai Consiliului Popular

al Municipiului Iași și ai Direcției Sanitare, nu s-a putut integra în familia sa

biologică. Mama sa nu l-a abandonat, ci l-a căutat tot timpul, dar nu a reușit să

îl găsească (el fiind înregistrat cu numele de P.).

În urma declinării prin

sentința civilă nr. 1209 din 20 ianuarie 2012 a Judecătoriei Iași la Tribunalul

Iași, prin sentința civilă nr. 863 din 14 martie 2014 a Tribunalului Iași, secția

I civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă,

ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul P.G. și cererea de intervenție

formulată de T. (P.) P.

Tribunalul a reținut că

într-adevăr minorul a fost instituționalizat imediat după naștere și a fost crescut,

atât în timpul copilăriei, cât și al adolescenței, în centre de plasament, aspect

care și-a pus amprenta asupra dezvoltării sale fizice și psihice.

Reține instanța că nu

s-a dovedit în cauză că mamei minorului P.G. i s-ar fi comunicat de către organele

statului faptul că acesta ar fi decedat. Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă

în mod cert că instituționalizarea minorului s-a datorat abandonului acestuia de

către mamă imediat după naștere, iar nu unei erori de înregistrare sau comunicare

a cadrelor medicale din spital.

Astfel, instituționalizarea

minorului a avut loc ca urmare a abandonului și a lipsei de îngrijire a minorului

de către mama acestuia, conform referatului de anchetă socială din anul 1980 întocmit

de asistenta medicală de la Dispensarul nr. XX Tătărăști la domiciliul bunicii materne

unde locuise și mama minorului.

Chiar dacă ulterior mamei

i-a fost greu să localizeze minorul datorită diferenței de nume, acest aspect nu

este imputabil organelor statului ci abandonului și confuziilor făcute de însăși

mama minorului cu privire la numele de familie.

În consecință, instanța

a apreciat că reclamantul nu a reușit să dovedească faptul că instituționalizarea

sa a avut loc ca urmare a unor erori ale organelor statului și nu ca urmare a abandonului

acestuia de către mamă, aspect care rezultă din toate actele oficiale depuse la

dosarul cauzei și ca atare a respins acțiunea reclamantului, cât și cererea de intervenție

accesorie.

Prin decizia civilă

nr. 240 din 22 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția I civilă,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile

pronunțate de instanța de fond.

Curtea de apel a observat

că, pentru a fi antrenată răspunderea unei persoane este necesar ca să existe o

legătură între faptă invocată ca ilicită și prejudiciu, în sensul că prejudiciul

să fi fost provocat de acea faptă. Dacă această legătură de cauzalitate a fost stabilită,

se impune repararea prejudiciului.

Or, din verificarea probatoriului

administrat în cauză, Curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada unei acțiuni

ilicite a organelor statului care să fi condus la instituționalizarea minorului

reclamant și la consecințele care decurg din acest fapt.

Astfel, Curtea de apel

a reținut că, din întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul

nu a făcut dovada faptului că instituționalizarea sa în diverse centre de plasament

s-a făcut dintr-o eroare săvârșită de instituții și organisme ale statului, ci această

măsură s-a impus ca urmare a abandonului său de către mama biologică, intervenienta

din cauză, imediat după nașterea sa, nu a dorit niciodată să-și reia fiul în familie,

cum corect a reținut și tribunalul.

S-a reținut că nu sunt

fondate criticile apelantului referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat

în întregime probatoriul administrat în cauză și nici nu și-ar fi exercitat rolul

său activ în aflarea adevărului, fiind contrazise de motivarea amplă și argumentată

a sentinței de fond.

Prin recursul declarat

la data de 28 noiembrie 2014, reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe,

motivat de faptul că, prin decizia recurată, s-a reținut greșit că nu a făcut dovada

unei acțiuni ilicite a organelor statului care sa fi condus la instituționalizarea

sa, întemeiat de faptul că prin Hotărârea nr. 1168 din 16 august 1983 a Consiliului

Popular al Județului, s-a dispus internarea sa întrucât a fost abandonat de mama,

că ancheta socială din data de 27 noiembrie 1980 a reținut că mama sa nu a putut

fi depistată, fiind plecată din țară, iar adeverința emisă de Parohia Sf. P.I. a

fost anulată de instituția emitentă.

Față de argumentele invocate

de instanța de apel, apreciază că decizia nu este motivată, iar probele administrate

nu au fost analizate fiind incidente pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 din C. proc.

civ.

În sinteză, recurentul

mai susține că nu au fost analizate următoarele apărări:

Ancheta socială a fost

efectuată la o altă adresă, nu acolo unde locuia mama și nici la domiciliul bunicii

subsemnatului.

Domiciliul reținut în

Hotărârea nr. 1168 din 16 august 1983 a Consiliului Popular al Județului este greșit,

mama sa nelocuind niciodată în Iași, str. C.

Aspectul privind plecarea

mamei în Reșița și/sau în Libia l-a demonstrat ca fiind nelegal prin înscrisuri

și prin martori.

Adeverința emisă de Parohia

Sf. P.I., deși inițial anulată, a fost reconfirmată în data de 12 februarie 2014

(ulterior adresei de anulare a adeverinței emise de Parohia Sf. P.I.), de către

Mitropolia Moldovei și Bucovinei, prin secretarul Eparhial C.M.

Prin recursul declarat

împotriva deciziei nr. 240, pronunțată de Curtea de Apel Iași, intervenienta T.

(fosta P.) P. a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea

acțiunii reclamantului, așa cum a fost formulată.

În sinteză s-a invocat

faptul că decizia nu este deloc motivată, iar probele administrate nu au fost analizate

fiind incidente pct. 7, 8 și 9 ale art. 340 C. proc. civ.

S-a mai invocat faptul

că, din întregul probatoriul administrat cauză, rezultă că sunt îndeplinite cele

patru condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, vinovăția

autorului și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Analizând prioritar posibilitatea

încadrării criticilor formulate în dispozițiile limitative ale art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în considerarea următoarelor

argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu respectarea termenului legal, imperativ,

de decădere pentru motivarea recursului.

Dispozițiile legale stipulează,

în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs

sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus și

dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate,

conform celor statuate de art. 304 pct. 1–9 C. proc. civ.

Totodată, instanța este

obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispozițiile înscrise în art. 306

alin. (3) C. proc. civ., conform cărora: „indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Sancțiunea nerespectării

acestor exigențe legale este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit căreia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea, atunci când

se constată de către instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de

parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică

sancțiunea nulității recursului, întrucât nu orice nemulțumire a părții poate duce

la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În materia nulității recursului,

astfel cum este reglementată această sancțiune de art. 306 C. proc. civ., există,

deci, numai excepția care privește motivele de ordine publică, ce pot fi puse în

dezbaterea părților ex officio, în ipoteza de principiu, instanța de recurs putând

examina numai criticile privitoare la decizia atacată, formulate de părțile interesate,

care fac posibilă încadrarea în motivele expres prevăzute de art. 304.

În speță însă, reclamantul,

în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate,

care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori de casare

prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar

și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Astfel, în cuprinsul cererii

de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel

și nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția

pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea

hotărârii.

Prin urmare, fără să combată

în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze astfel de critici susceptibile

de cenzură în recurs, recurentul s-a raportat numai la probele reținute de instanță

în legătură cu caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată.

Or, în calea de atac a

recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare

a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condițiile expres

și limitativ prevăzute de C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.

Astfel recurentul-reclamant,

deși reprezentat de un avocat ales, nu a reușit să demonstreze în baza unui raționament

juridic, întemeiat pe dispoziții legale, care sunt argumentele de nelegalitate ale

deciziei recurate.

În acest context, în ipoteza

în care se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise

în cuprinsul acestui text legal, (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), recurentul era

dator să argumenteze rațiunea pentru care consideră că hotărârea atacată este lipsită

de temei legal și să indice în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate

sau aplicate în mod greșit.

În același sens, indicarea

ca temei juridic a art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi apreciată decât ca

o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu

este dezvoltat și nu se susține de către recurent, în baza unei argumentații juridice,

o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, ci se invocă, în esență,

o interpretare greșită a probelor administrate în cauză, ce constituie o chestiune

de fapt care excede controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța

de recurs.

În ceea ce privește indicarea

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate constata, de asemenea, că nici acestui temei

juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentație juridică, indicarea unui alt

mod de interpretarea a probelor, neputându-se substitui motivele de drept invocate.

În același sens, potrivit

normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei

hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate

ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor legale menționate sunt dintre cele

mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii; contrarietatea

flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin

dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de

chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă

a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura

pricinii.

Or, recurentul nu dezvoltă

acest pretins motiv de nelegalitate, putându-se constata, de altfel, că, în cauză,

instanța de apel a expus într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele de

fapt și de drept ce au stat la baza adoptării hotărârii pronunțate.

În aceste circumstanțe,

Înalta Curte reține că susținerile reclamantului, din cuprinsul cererii de recurs,

nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluția pronunțată

prin decizia instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, au fost indicate, ca

temei de drept, dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând

excepția

inadmisibilității

recursului declarat de intervenienta T. (fostă P.) P., împotriva deciziei civile

nr. 240 din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă,

invocată din oficiu de instanță, Înalta Curte

o va admite,

pentru considerentele care succed.

Înalta Curte reține că

prin încheiere din data de 16 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași, secția

I civilă, a fost admisă cererea de intervenție în interes alăturat reclamantului

formulată de numita T. (fostă P.) P. Totodată se reține că intervenienta în interesul

altei persoane nu a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 863 din 14

martie 2014 a Tribunalului Iași, secția I civilă, prin care s-a soluționat fondul

cauzei.

Din coroborarea

dispozițiilor art. 299 cu cele ale art. 377 C. proc. civ., rezultă că hotărârile

date în primă instanță și care nu au fost atacate cu apel, nu pot fi atacate cu

recurs.

Altfel spus,

recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio.

Principiul

ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite

căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu

a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul

acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de

atac a recursului.

Atribuțiile

instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate

ale deciziei din apel și, cât timp intervenienta nu a declarat apel, criticile sunt

formulate

omisso medio

și nu pot fi primite de această instanță.

În cauza supusă

analizei, intervenenta a formulat critici care nu pot fi analizate de instanța de

recurs, fără să fi fost ridicate și în fața instanței de apel, motiv pentru care

calea de atac astfel exercitată, cu încălcarea principiului respectării gradelor

de jurisdicție, este inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 240 din 22 octombrie

2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de intervenienta T. (fostă P.) P. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2015.