ÎCCJ, Decizia nr. 13/2021

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 133 din 25 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, a respins, ca nefondate, atât recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 20 septembrie 2017, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2017, cât și recursul declarat de pârâtul A. împotriva Hotărârii nr. 11P din 20 septembrie 2017 și încheierilor de ședință din 14 iunie 2017, 5 iulie 2017 și 13 septembrie 2017, pronunțate de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în același dosar.

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii recursului.

În susținerea cererii de revizuire s-a arătat că instanța de contencios constituțional a soluționat excepția invocată prin Decizia nr. 441/2020 și a constatat că a devenit inadmisibilă în condițiile în care se constatase neconstituționalitatea prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 printr-o decizie anterioară (381/2018). Așadar, prezenta cerere de revizuire are un alt temei, anume Decizia nr. 441/2020, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, 15 octombrie 2020, născându-se dreptul de a formula o nouă cerere de revizuire.

Totodată, a învederat că, în mod eronat, instanța de recurs s-a limitat doar la motivarea respingerii recursului în raport cu fiecare aspect de nelegalitate invocat, precum și la recunoașterea formală a aptitudinii secției pentru procurori de a analiza cauza sub aspectul temeiniciei și de a respinge probele, fără să efectueze ea însăși în vreun fel o analiză concreta a pertinenței, concludenței și utilității fiecărui mijloc de probă administrat sau propus de revizuent în apărare, pentru corecta stabilire a situației de fapt și pronunțarea unei hotărâri temeinice.

Ulterior, revizuentul a invocat excepția nulității absolute a deciziei recurate, în baza art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., conform notelor de ședință depuse la dosar.

În temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., analizând cererea de revizuire și excepția nulității absolute invocate, subsumată motivului de revizuire invocat, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

În cauză, cererea de revizuire este formulată în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., conform cărora:

"Art. 509. - Obiectul și motivele revizuirii

(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...)

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, fără a presupune o analiză în privința temeiniciei soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății.

Prin Decizia nr. 441/2020, Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, excepție ridicată de A..

Însă, instanța constată că, prin Decizia nr. 381/2018, invocată de revizuent, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de B. în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, și a constatat că dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară.

Faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 381/2018 a fost pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate în alt dosar decât dosarul de recurs al revizuentului A. nu reprezintă un fine de neprimire, o cauză de inadmisibilitate a cererii de revizuire formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., întrucât revizuentul a invocat în fața instanței de recurs aceeași excepție de neconstituționalitate care a fost admisă prin decizia respectivă.

Sub acest aspect, este relevantă jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut admisibilitatea cererii de revizuire în situația în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, ca devenită inadmisibilă, întrucât anterior fusese admisă aceeași excepție de neconstituționalitate invocate într-o altă cauză. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că "pot forma obiect al revizuirii numai hotărârile judecătorești definitive care au fost pronunțate în cauze în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate admisă sau în cele în care aceasta a fost ridicată până la publicarea deciziei Curții de admitere și a fost, în consecință, respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1.02.2016)". [Decizia Curții Constituționale nr. 163/2017, pct. 33]

Prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale cu privire la caracterul devolutiv al recursului reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analizând motivele invocate în susținerea cererii de revizuire, instanța reține că, pentru argumentele arătate în cele ce succed, nu pot fi primite criticile revizuentului în sensul că instanța de recurs nu a analizat criticile de netemeinicie expuse cu privire la hotărârea instanței disciplinare.

Astfel, contrar susținerilor revizuentului, se constată că instanța de recurs a analizat hotărârea instanței disciplinare, inclusiv din perspectiva temeiniciei, fiind dovedită de considerentele prin care s-a răspuns criticilor recurentului A. referitoare la încuviințarea, administrarea sau evaluarea probelor cauzei, precum și a celor referitoare la întrunirea condițiilor de atragere a răspunderii disciplinare atât din perspectiva situației de fapt, cât și sub aspectul dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește abaterile disciplinare imputate magistratului și individualizării sancțiunii disciplinare.

În realitate, se constată că, prin criticile formulate, revizuentul își expune dezacordul cu privire la soluția și motivarea hotărârii pronunțate de instanța de recurs și tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei disciplinare, ceea ce, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (revizuirea) să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

În sensul celor expuse, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (...). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855/21.12.2010)".

Referitor la excepția nulității absolute a deciziei atacate, potrivit art. 405 din C. proc. civ., se constată că nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.

Acest text de lege consacră principiul conform căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât, în materia nulității hotărârilor, nu sunt incidente dispozițiile art. 176 și 178 din C. proc. civ. invocate de revizuent.

Normele referitoare la "nulitatea actelor de procedură" cuprinse în Capitolul III al Titlului IV - " Actele de procedură" din Cartea I - " Dispoziții generale" din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu specificul mijloacelor de invocare a nulității hotărârii judecătorești reglementate de art. 405 - Titlul I "Procedura în fața primei instanțe" al Cărții a II-a " Procedura contencioasă" a aceluiași act normativ.

În același sens sunt și dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care, sub denumirea generică "Legalitatea căii de atac", statuează că obiectul căilor de atac îl constituie hotărârea judecătorească.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nici acest motiv de revizuire nu poate fi reținut.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 133 din 25 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 25 ianuarie 2021.

GGC - GV