ÎCCJ, Decizia nr. 245/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 5P din 8 iulie 2020, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, a admis excepția nulității absolute a Rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare nr. 4064/B/27 noiembrie 2019 dată în lucrarea nr. 19-3594 din 3 decembrie 2019 și a constatat nulitatea acțiunii disciplinare formulate de Inspecția Judiciară împotriva pârâților A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală, B. - procuror în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul teritorial Pitești, C., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

În motivare, s-a reținut că procedura confirmării rezoluției menționate de către inspectorul-șef adjunct E. s-a efectuat cu încălcarea principiului imparțialității ce guvernează activitatea Inspecției Judiciare, întrucât acțiunea disciplinară vizează doi procurori de la o unitate de parchet în cadrul căreia a funcționat și inspectorul-șef adjunct.

Mai mult, deși nu este o cerință a textului de lege incident, secția a constatat că inspectorul-șef adjunct, E. și pârâtul A. au funcționat concomitent la Parchetul de pe lângă Tribunalul București în perioada 15 iunie 2010 - 1 decembrie 2010, iar cu pârâta C. inspectorul-șef adjunct a funcționat concomitent la aceeași unitate de parchet în perioada 9 iunie 2014 - 3 ianuarie 2016, când a ocupat funcția de prim-procuror adjunct.

De asemenea, directorul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori, F. a funcționat la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, unitate la care a funcționat și pârâta B. și, cu toate acestea, a avizat rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, împrejurare care confirmă concluzia că aparența de imparțialitate este afectată.

Pe cale de consecință, rezoluția confirmată de către inspectorul-șef adjunct al Inspecției Judiciare și avizată de directorul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori, prin care s-a exercitat acțiunea disciplinară față de pârâții A., B., C. și D. s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale și regulamentare privind principiul imparțialității care trebuie să guverneze întreaga activitate desfășurată de către Inspecția Judiciară, actul fiind lovit de nulitate absolută.

Împotriva Hotărârii nr. 5P din 8 iulie 2020 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară, solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a hotărârii recurate și trimiterea cauzei la secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii pentru continuarea judecății.

În susținerea recursului, s-au invocat critici care se circumscriu, în opinia recurentei, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că, după suspendarea cauzei, secția pentru procurori în materie disciplinară a invocat excepția nulității absolute a actului de sesizare raportat la situația de incompatibilitate prevăzută de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și art. 9 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară.

Cu toate acestea, la analiza în concret a excepției, în vederea fundamentării caracterului absolut al acesteia, au fost indicate și alte dispoziții legale decât cele inițiale (art. 175 din C. proc. civ. raportat la art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, art. 18 din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară și art. 84 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a inspecției judiciare), care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, în condițiile art. 390 și 394 din C. proc. civ., Inspecția Judiciară fiind lipsită de posibilitatea de a argumenta de ce situația constatată de secție nu era aptă să constate lipsa de imparțialitate în confirmarea rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare. Mai mult, s-a invocat că dispozițiile art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot constitui temei al unei sancțiuni cu referire la etapa administrativă a cercetării disciplinare, procedura avizării nefiind prevăzută de aceste texte; în plus, nu s-ar aplica toate prevederile din C. proc. civ. în prezența normei de trimitere din art. 49 alin. (7) din același act normativ.

S-a mai arătat că hotărârea este nelegală, în sensul că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și, pe cale de consecință, a fost constatată nulitatea acțiunii disciplinare, din interpretarea sistematică, concordantă și teleologică a celor două teze ale acestui articol rezultând că legiuitorul a avut în vedere doar activitatea desfășurată de inspectorii judiciari și nicidecum exercitarea atribuțiilor de avizare/aprobare/confirmare de către inspectorul șef. Se mai susține că sintagma "din cadrul parchetelor unde inspectorul a funcționat" are în vedere situația în care lucrarea a vizat un procuror care și-a desfășurat activitatea la parchetul unde a funcționat inspectorul judiciar, iar respectiva lucrare are legătură cu activitatea desfășurată de respectivul procuror în cadrul unității de parchet unde a funcționat inspectorul judiciar, situație neaplicabilă în speță.

S-a învederat că în mod greșit instanța disciplinară a apreciat că sancțiunea în cazul confirmării acțiunii disciplinare prin încălcarea unor norme cu forță juridică inferioară este nulitatea absolută, în condițiile în care, nefiind incidente dispozițiile art. 72 alin. (2), ci, eventual, cele ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sancțiunea fiind nulitatea relativă, potrivit art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., ce poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, ceea ce nu a avut loc în speță. În opinia recurentei, singurul temei care ar pune în discuție nulitatea procedurii de confirmare ar fi art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care instituie o incompatibilitate subiectivă și ocrotește un interes privat, caz în care nu se aplică dispozițiile art. 177 din C. proc. civ.

S-a susținut, totodată, că nu a existat starea de incompatibilitate constatată în privința directorului de Direcție, întrucât, nici anterior înregistrării lucrării de inspecție și nici anterior momentului la care s-a dispus începerea cercetării disciplinare față de doamna procuror B., acest procuror și directorul de Direcție nu au funcționat, nici concomitent, nici succesiv, în cadrul structurii de Parchet specializat, numirea doamnei procuror B. realizându-se la un moment ulterior, adică în cursul cercetării disciplinare.

Totodată, din conținutul hotărârii nu rezultă cum operează situația de incompatibilitate a inspectorului șef adjunct și a directorului de Direcție în cazul intimatului D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, în condițiile în care nulitatea actului de sesizare a fost constatată și față de acesta, dar cu care inspectorii judiciari cu funcții de conducere nu au fost colegi la vreo unitate de parchet.

Intimatul D. a formulat întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susține că prin hotărârea atacată s-a modificat temeiul nulității rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare din art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 în art. 175 din C. proc. civ. raportat la art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, acest nou temei juridic nefiind pus în discuția contradictorie a părților. În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 390 și 394 din C. proc. civ., care vizează dispoziții aplicabile la dezbaterea în fond a procesului.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 390 din C. proc. civ., instanța disciplinară nu putea păși la dezbaterea în fond a cauzei mai înainte de epuizarea cererilor ori excepțiilor nesoluționate până la termenul acordat, iar, în realizarea cerințelor acestui text de lege, precum și ale art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., cu respectarea principiului contradictorialității, la data de 8 iulie 2020 a pus în discuția părților chestiunea nulității absolute a actului de sesizare raportat la situația de incompatibilitate prevăzută de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și art. 9 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară.

Împrejurarea conform căreia, ulterior, în considerentele hotărârii recurate, aceasta a făcut trimitere la dispozițiile din C. proc. civ. ce reglementează nulitatea actelor de procedură, precum și la prevederile din art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, care privesc procedura în cazul unei cercetări disciplinare, așadar, la norme procedurale, nu înseamnă că instanța disciplinară a încălcat dreptul la apărare al recurentei, ce ar fi de natură a atrage incidența art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Cât privește aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că, potrivit art. 47 alin. (1) și (3) din Legea nr. 317/2004, după efectuarea cercetării disciplinare, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; b) respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii. [...] Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. [...]

Conform art. 69 alin. .4 din Legea nr. 317/2004, inspectorul-șef adjunct este înlocuitorul de drept al inspectorului-șef, ajută inspectorul-șef în activitatea de verificare și avizare a actelor și rezoluțiilor întocmite de către inspectorii judiciari și îndeplinește toate celelalte atribuții stabilite de inspectorul-șef.

De asemenea, dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd, în mod clar și expres, că inspectorii judiciari "își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial", fără a face distincție între diferitele etape ale activității lor.

Art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 stipulează că, inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanțelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat.

Nu este întemeiată critica recurentei potrivit căreia dispozițiile art. 72 din Legea nr. 317/2004 sunt aplicabile doar în etapa soluționării de către inspectorii judiciari a lucrărilor repartizate, adică doar în ceea ce privește fondul sesizării, și nu și în ceea ce privește procedurile administrative, cum sunt cele de aprobare și avizare, de către inspectorul-șef și, respectiv, inspectorul-șef adjunct, a rezoluțiilor dispuse în procedura cercetării disciplinare, fiind evident că, referindu-se la "inspectorii judiciari", textul legal îi vizează, deopotrivă, și pe cei învestiți cu funcții de conducere, supuși, și ei, în egală măsură, imperativului respectării obligației de "independență și imparțialitate" și cazului de incompatibilitate reglementat la alin. (2) al textului de lege menționat.

Prin urmare, împrejurarea că dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu disting între diferitele etape ale activității desfășurate de inspectorii judiciari, obligându-i pe aceștia la respectarea principiului independenței și imparțialității în privința oricăreia dintre etapele cercetării disciplinare și a oricăreia dintre măsurile luate în cadrul acesteia, este suficientă, prin ea însăși, pentru respingerea criticii formulate de recurentă.

Acest argument este, însă, întărit de dispozițiile C. proc. civ. referitoare la "incompatibilitate" - art. 41 și urm., care, de asemenea, nu fac distincție între actele de procedură și cele de fond cu privire la care judecătorul care se consideră incompatibil trebuie să se abțină.

Instituția "abținerii", de altfel, nu este prevăzută de dispozițiile Legii nr. 317/2004 și nici în cuprinsul Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului șef, dar este evident că este aplicabilă, în cadrul cercetării disciplinare, indiferent de etapa în care se află acesta, ori de câte ori inspectorul judiciar, indiferent dacă ocupă sau nu o funcție de conducere, știe că există un motiv care l-ar împiedica să-și desfășoare activitatea cu respectarea obligației de "independență și imparțialitate". Aplicarea dispozițiilor din C. proc. civ. referitoare la "incompatibilitate" și "abținere", ca de altfel și cele privind incidența cauzelor de nulitate sau anulabilitate, în faza administrativă a procedurii disciplinare, se impune în temeiul prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 6 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 136/2018 al Inspectorului șef.

Astfel, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanțiilor procesuale și procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare", iar, potrivit art. 6 din Regulament, "Activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia".

Prin urmare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a normei speciale cu dispozițiile de drept procesual civil, pe deplin compatibile cu procedura disciplinară, consecința imediată a nerespectării de către inspectorul șef adjunct care a dat rezoluția de admitere a sesizării disciplinare a normelor care instituie un caz de incompatibilitate atrage, așa cum corect a reținut și instanța disciplinară, sancțiunea nulității cercetării disciplinare, instituție consacrată de dispozițiile C. proc. civ., care intervine în cazul oricărui act juridic civil, indiferent de natura lui.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei în sensul că sintagma cuprinsă în conținutul art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 "din cadrul parchetelor unde au funcționat" instituie condiția ca lucrarea inspectorului să aibă legătură cu activitatea desfășurată de respectivul procuror în cadrul unității de parchet unde a funcționat inspectorul judiciar, întrucât această interpretare adaugă noi ipoteze textului legal care nu distinge în raport de obiectul cercetării disciplinare, ci, astfel cum corect s-a statuat în hotărârea recurată, reglementează cazul de incompatibilitate în raport de persoana vizată de cercetarea disciplinară.

Așadar, confirmarea rezoluției de sesizare a secției corespunzătoare făcută cu nesocotirea prevederilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 răstoarnă prezumția de legalitate a acestui act administrativ și, constatându-se existența unei încălcări a unei dispoziții legale cu privire la o condiție extrinsecă a unui act, sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută a rezoluției anterior menționate, în condițiile art. 176 din C. proc. civ.

Ca atare, este nerelevantă teza susținută de recurentă privind inexistența unei vătămări prin confirmarea rezoluției de sesizare a secției corespunzătoare de o persoană aflată în situație de incompatibilitate, având în vedere că rezoluția de începere a cercetării disciplinare reprezintă actul de sesizare a instanței de disciplină, iar efectele asupra carierei magistratului în cauză nu pot fi altfel înlăturate decât prin constatarea nulității absolute a acțiunii disciplinare, fiind încălcată o normă imperativă care vizează un interes general, acela al desfășurării activității unei entități publice în condiții de legalitate.

Practic, actul întocmit de inspectorul judiciar confirmat de o persoană aflată în situație de incompatibilitate echivalează cu un act inexistent, astfel încât sancțiunea nu poate fi alta decât nulitatea absolută, și nu relativă, astfel cum susține recurenta.

Instanța disciplinară, redând conținutul normelor ce reglementează cerința de imparțialitate impusă în activitatea inspectorilor judiciari, a argumentat de ce această obligație se extinde și în cazul celorlalți inspectori cu funcție de conducere, apreciind, de o parte, că legea nu distinge, iar pe de altă parte, că actul de confirmare a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare nu reprezintă o simplă formalitate, ci presupune o analiză a legalității și temeiniciei întregii proceduri disciplinare.

În sprijinul soluției pronunțate, în mod corect instanța disciplinară a avut în vedere normele ce reglementează procedura cercetării disciplinare, începând cu modul de sesizare și continuând cu desfășurarea și finalizarea acesteia, reglementate de art. 45 - 47 din Legea nr. 317/2004, precum și cele din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară ori Regulamentul de organizare și funcționare a inspecției judiciare, care privesc atribuțiile inspectorului șef adjunct și directorului de Direcție.

În cauză, argumentul recurentei, în sensul neaplicării prevederilor ce sancționează nulitatea unui act procedural prin prisma art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, urmează a fi înlăturat, în situația pendinte fiind vorba de un act de sesizare, care învestește instanța disciplinară, similar cererii de chemare în judecată, care nu este incompatibil cu normele procedurale ce reglementează cerințele exercitării acestuia.

S-a mai susținut că, în speță, nu a s-a dovedit starea de incompatibilitate constatată în privința directorului de Direcție, față de intimata B., întrucât acest procuror și directorul de Direcție nu au funcționat, nici concomitent, nici succesiv, în cadrul structurii de Parchet specializat, numirea doamnei procuror B. realizându-se la un moment ulterior, adică în cursul cercetării disciplinare. Totodată, că din conținutul hotărârii nu rezultă cum operează situația de incompatibilitate a inspectorului șef adjunct și a directorului de Direcție în cazul intimatului D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, cu care inspectorii judiciari cu funcții de conducere nu au fost colegi la vreo unitate de parchet.

Se constată că, în speță, prin Rezoluția nr. 4064/B/27 noiembrie 2019, dată în Lucrarea nr. 19-3594 din 3 decembrie 2019, s-a dispus admiterea, în parte, a sesizării disciplinare și exercitarea acțiunii disciplinare față de intimații A., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală, B. - procuror în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul teritorial Pitești, C., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Structura centrală, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, respectiv D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Faptele materiale imputate intimaților, între care există o strânsă legătură, privesc pretinsa lor activitate cu caracter ilicit și relațiile dintre aceștia în contextul existenței unei cauze comune, și anume Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2019, astfel încât, față de dispozițiile art. 59 și următoarele din C. proc. civ., se poate aprecia că efectele unei eventuale hotărârii în materie disciplinară ar urma să se întindă asupra tuturor, chiar dacă sesizarea a fost formulată în mod distinct pentru două abateri disciplinare.

Or, în această situație, cu atât mai mult cu cât chiar Inspecția Judiciară a considerat că nu se impune disjungerea și cercetarea separată a faptelor imputate, analiza excepției nulității actului de procedură nu putea fi făcută prin raportare la numărul intimaților, ci la actul de sesizare, fiind vorba de o singură rezoluție.

În consecință, se reține că argumentele invocate de recurentă nu au relevanța juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs și, pe cale de consecință, nu sunt de natură să justifice casarea hotărârii atacate din perspectiva art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecția Judiciară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 5P din 8 iulie 2020, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 14 decembrie 2020.

GGC - NN