ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2018

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 6 martie 2014, reclamanții A., B., C., D., E. și E., au solicitat obligarea pârâtei S.C. G. S.A. la plata de despăgubiri materiale și morale ca urmare a prejudiciului produs în urma accidentului auto din data de 8 martie 2011, soldat cu decesul rudelor lor, H., I. și J.

Prin sentința nr. 557 din 02.02.2016, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pe pârâta S.C. G. S.A. la plata de despăgubiri după cum urmează: reclamanților C. și D., suma de 35.500 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune materiale; reclamantului A. suma de 700 euro lunar, echivalent în lei la data plății cu titlu de pensie de întreținere până la vârsta de 18 ani sau până la 25 ani dacă se află în continuarea studiilor și suma de 400,000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; reclamantei C. suma de 50.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; reclamantului D. suma de 20.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; reclamantei E. suma de 50.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; reclamantului E. suma de 20.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; reclamantului B. suma de 50.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentința, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum și prevederile art. 49 din Ordinul CSA nr. 21/2009, privitoare la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului.

În fapt, s-a reținut că la data de 8 martie 2011, H., I. și J. au fost victimele unui tragic accident de circulație produs de Intervenientul forțat K., care a condus autoturismul marca x sub influența alcoolului și cu o viteză excesivă. La data producerii accidentului, pentru autoturismul condus de intervenientul forțat, era încheiată polița de asigurare de răspundere civilă auto la pârâta S.C. G. S.A. cu valabilitate de la 26 februarie 2011 până la 25 august 2011.

Fapta ilicită a fost reținută prin raportul de expertiză criminalistică care a concluzionat că intervenientul forțat K., în data de 8 martie 2011, în timp ce conducea autoturismul marca x în municipiul Târgoviște cu o viteză peste limita legală admisă în localitate, a intrat în coliziune cu autoturismul marca Dacia rezultând decesul a trei persoane.

S-a apreciat că intervenientul forțat K. a încălcat dispozițiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, fapta sa reprezentând totodată infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) și (5) C. pen.

S-a mai reținut că prin Decizia penală nr. 425 din 22.04.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/315/2014 de Curtea de Apel Ploiești, au fost admise apelurile declarate de inculpatul K. și de partea civilă minorul A., prin reprezentanții săi legali împotriva sentinței penale nr. 493 din 11.12.2014 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă de 4 ani și 8 luni de închisoare cu executare în regim de detenție.

În privința prejudiciului material, tribunalul a reținut că acesta este probat cu înscrisurile depuse la dosar constând în chitanțe, facturi și bonuri fiscale, în contextul în care în materia răspunderii civile delictuale operează principiul acoperirii integrale a pagubei, iar art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 21/2009 prevede în mod expres că dovada prejudiciului se face cu orice mijloc de probă.

În privința prejudiciului moral, tribunalul a reținut că acesta este reprezentat de suferința psihică puternică determinată de pierderea unor persoane apropiate, probată prin administrarea probei testimoniale. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, în cazul dezacordului între părți, ținându-se seama de regula înscrisă în art. 49 din Ordinul CSA nr. 21/2009, care se referă la legislația aplicabilă și ia jurisprudența din România.

În aplicarea acestei reguli, instanța a avut în vedere făptui că prejudiciul, chiar moral, poate fi acoperit pecuniar, iar valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie.

Privitor la daunele morale, s-a apreciat că despăgubirile se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată, instanța având în vedere următoarele criterii (verificate prin coroborarea înscrisurilor cu declarațiile martorilor audiați): relația de rudenie dintre reclamanți și defunct, gradul de afecțiune existent între aceștia. Pe de altă parte, instanța a avut în vedere realitățile economice și sociale prezente, asigurând un echilibru între prejudiciul suferit de reclamanți și daunele cuvenite acestora, pentru a nu se realiza o îmbogățire rară justă cauză.

S-a reținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă din coroborarea înscrisurilor existente ia dosar cu declarația martorului audiat în cauză, îndeplinirea acestei condiții fiind în afara oricărei discuții cât îi privește pe reclamanți, rude ale defuncților care au decedat chiar în accidentul de circulație, aspect necontestat de niciuna dintre părți.

În raport de cele arătate, constatând că sunt îndeplinite cerințele legale cuprinse în art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii delictuale a conducătorului auto vinovat de accident, tribunalul, în baza art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 a reținut că asigurătorul RCA, respectiv pârâta S.C. G. S.A., este ținută să achite despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin decesul victimelor accidentului rutier, împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții si pârâta.

Celelalte dispoziții ale sentinței nr. 557 din 02.02.2016 a Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost menținute.

Instanța de apel a reținut cu privire la critica pârâtei referitoare la inadmisibilitatea acțiunii pe motiv că reclamanții au avut calitatea de părți civile în Dosarul penal nr. x/315/2014 al Judecătoriei Târgoviște, că este nefondată, întrucât în dosarul penal s-a luat act de faptul că părțile civile A., B., C., D. și E. au renunțat la judecarea acțiunii civile în procesul penal, dorind să urmeze calea procesului civil.

S-a mai reținut că prin Decizia penală nr. 425 din 22.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/315/2014, au fost înlăturate din sentința tribunalului dispozițiile referitoare la renunțarea părții civile, minorul A., la exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penat, cauza fiind trimisă, spre rejudecarea acțiunii civile, ia prima instanță conform art. 19 alin. (3) C. proc. pen.

Instanța de apel a admis motivul de apel invocat, din oficiu, care a vizat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul minor A., față de cuprinsul Deciziei penale nr. 1496 din 19. 12.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/315/2014*.

Legat de acest aspect, s-a reținut că, prin Decizia penală nr. 425 din 22.04.2015, pronunțată de Curtea de Apei Ploiești în Dosarul nr. x/315/2014, a fost trimisă, spre rejudecare, la Judecătoria Târgoviște acțiunea civilă promovată de minorul A.

În rejudecare, a fost pronunțată de Judecătoria Târgoviște sentința penală nr. 191 din 25.05.2016 în Dosarul nr. x/315/2014*, prin care, în baza art. 998-999 C. civ., a fost obligată partea responsabilă civilmente S.S. G. S.A. la plata către partea civilă A. a sumei de 400.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 8 martie 2011, la 1.450 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea autovehiculului x, precum și la plata unei prestații periodice lunare în sumă de 362 RON, începând de la data producerii accidentului (08.03.2011) și până ia majoratul părții civile sau până la împlinirea de către acesta a vârstei de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor într-o formă de învățământ potrivit legii.

Prin Decizia penală nr. 1496 din 19.12.2016, pronunțată de Curtea de Apei Ploiești în Dosarul nr. x/315/2014*), a fost admis apelul declarat de partea responsabilă civilmente împotriva sentinței tribunalului, fiind desființată în parte această sentință, în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor acordate părții civile A. de la 400,000 euro la 300.000 euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Totodată, a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă A., prin reprezentanți legali.

Prin urmare, s-a reținut că odată soluționată de către instanța penală acțiunea civilă formulată de reclamantul A., această acțiune nu mai poate fi analizată de către instanța civilă învestită potrivit dreptului comun, fiind evident că nu pot fi pronunțate două hotărâri judecătorești între aceleași părți pentru aceleași pretenții.

Instanța de apel a mai reținut că este fondată critica pârâtei în ceea ce privește soluția de obligare a acesteia la plata daunelor materiale.

Reanalizând înscrisurile justificative depuse la dosar de către reclamanți în dovedirea acestui capăt de cerere, instanța de apel a constatat că a fost probată efectuarea unor cheltuieli aflate în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, ce pot fi încadrate în categoria cheltuielilor menționate la art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010 m cuantum de 22.238 Iei.

În ceea ce privește soluția tribunalului de obligare a pârâtei la plata daunelor morale către reclamanții B., C., D., E., instanța de apel a reținut că motivele de apel formulate atât de către reclamanți cât și de pârâtă sunt nefondate, întrucât s-a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 5/2010, despăgubirile acordate nu contravin jurisprudenței în materie ținând seama de circumstanțele cauzei precum și de marja de apreciere de care instanța poate dispune în ceea ce privește cuantumul efectiv al sumei acordate cu titlu de daune morale.

S-a apreciat că suma acordată de prima instanță fiecăruia dintre reclamanți a fost stabilită în mod echitabil în raport de circumstanțele cauzei, avându-se în vedere totodată și condițiile economice și sociale actuale ale societății, astfel încât respectă și principiul proporționali tații» în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată.

În motivarea recursului, recurenții reclamanți, după ce prezintă istoricul cauzei, susțin, referitor la motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Legat de acest aspect, susțin că hotărârea a fost motivată lacunar, iar singurul argument al respingerii apelului lor a fost că sumele acordate de prima instanță sunt echitabile raportat la condițiile economice și sociale actuale, deșt instanța avea obligația să se pronunțe asupra situației de fapt și de drept, ca instanță devolutivă. Ca atare, susțin că astfel cum s-a decis și în practica judiciară, nemotivarea sau motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normele de drept material. în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că prin admiterea excepției autorității de lucru judecat a hotărârii penale cu privire ia minorul A., instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Susțin că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora instanța civilă nu este ținuta decât de două aspecte din hotărârea penală și anume existenta faptei si a persoanei care a săvârșit-o.

Referitor la cuantumul daunele morale acordate de instanța de apel, recurenți î-reclamanți susțin că este prea mic având în vedere că practica instanțelor de judecată este în sensul că aceste daune să crească progresiv în conformitate cu normele care guvernează și reglementează piața asigurărilor, în acest sens, arata că, raportat la argumentele literaturii juridice de specialitate si la practica judiciară romană și străină, criteriul echității și gravitatea prejudiciului constituie criterii de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

În concluzie, recurenții susțin că în condițiile în care gravitatea prejudiciului moral este mare, indemnizația ce trebuie acordată trebuie sa fie justă, rațională și echitabilă, astfel încât să asigure efectiv o compensație suficienta a prejudiciului moral suferit.

Recurenții mai susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența art. 49 pct. 2 lit. a) si b) din Ordinul CSA nr. 5/2010 care prevede că cheltuielile material se dovedesc numai prin înscrisuri, arătând că potrivit dispozițiilor art. 250 C. proc. civ. dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face și prin alte mijloace de probă nu numai prin înscrisuri, iar declarația martorei audiată în fața instanței de fond a relevat clar realitatea cheltuielilor suportate de ei cu ocazia înmormântării celor 3 membri ai familiei.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2018, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestor prevederi legale recurenții susțin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind motivată lacunar, în sensul că singurul argument al respingerii apelului lor a fost că sumele acordate de prima instanță sunt echitabile raportat ia condițiile economice și sociale actuale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile pârtilor sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda ia o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de reclamanți și raționamentul logico-judiciar pe baza căruia a conchis că apelul acestor părți nu este fondat.

Recurenții-reclamanți susțin, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanța de apei a motivat Decizia lacunar, însă din examinarea deciziei recurate se reține că în considerentele Deciziei instanța de apel a redat considerente care susțin soluția de respingere a apelului reclamanților în limita criticilor și apărărilor formulate de aceștia.

Ca atare, se constată că motivarea Deciziei recurate nu este lacunara, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, aceasta reflectă particularitățile cazului dedus judecății și cuprinde aprecierea instanței de apel, raportată Ia criteriile uzuale care stau la baza cuantificării despăgubirilor.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care recurenții-reclamanți susțin că prin admiterea autorității de lucru judecat cu privire la minorul A. instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., se constată că este nefondat.

Astfel, potrivit art. 430 C. proc. civ. (1) "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată".

în cauză, se constată că prin sentința penală nr. 193 din 25.05.2016, Judecătoria Târgoviște a obligat partea responsabilă civilmente S.C. G. S.A. la plata către partea civilă A. a sumei de 400.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier produs la data de 08.03.2011, La 1450 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea autovehiculului x, precum și ia plata unei prestații periodice lunare în sumă de 362 RON, începând de la data producerii accidentului (08.03.2011) și până ia majoratul părții civile sau până ia împlinirea de către acesta a vârstei de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor într-o formă de învățământ potrivit legii.

Apelul declarat de partea responsabilă civilmente împotriva sentințe susmenționate a fost admis de Curtea de Apel Ploiești, secția penală care, prin Decizia penală nr. 1496 din 19.12.2016, a desființat în parte sentința apelată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate părții civile A. de la 400.000 euro la 300.000 euro, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Prin urmare, în condițiile în care a fost soluționată de către instanța penală acțiunea civilă formulată de reclamantul A., această acțiune nu mai poate fi analizată de către instanța civilă învestită potrivit dreptului comun, fiind evident că nu pot fi pronunțate două hotărâri judecătorești între aceleași părți pentru aceleași pretenții.

Susținerile recurenților-reclamanți în sensul că nu operează autoritatea de lucru judecat întrucât este incident art. art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. care prevede că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu pot fi reținute.

În primul rând, textul art. 28 nu a fost redat în mod integrai de către recurenții-reclamanți.

Art. 28 C. proc. pen. stipulează faptul că "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetarea procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

(2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia."

Așadar, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetarea procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, însă, în toate cazurile în care a fost soluționată acțiunea civilă, este legată de hotărârea definitivă a instanței penale potrivit regulilor de drept comun.

Mai mult, acest aspect rezultă din prevederile art. 27 C. proc. pen. potrivit căruia:

"(1) Dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civila acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune Ia instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penala a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.

(3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă in procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul penal a fost suspendat. în caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă ia instanța civilă se suspendă în condițiile prevăzute la alin. (7).

(4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acțiunea în fața instanței civile, pot să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanței, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă.

(5) În cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanței penale, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă,

(6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă."

Aceeași reglementare se regăsea și în ari 19 din vechiul C. proc. pen. potrivit căruia "Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune".

Așadar, calea acțiunii civile este deschisă numai în ipotezele în care reclamanții nu s-au constituit părți civile în procesul penal, dacă prin hotărâre definitivă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, dacă a existat o constituire de parte civilă în procesul penal însă aceasta a fost suspendat, or în prezenta cauză nu se verifică niciuna din ipoteze reglementate în amănunt de legiuitorul penal.

În esență, odată aleasă o cale, în speță cea a constituirii de parte civilă în procesul penal, nu este permisă acționarea ulterioară în fața instanței civile pentru acordarea daunelor morale, principul potrivit căruia odată aleasă o cale nu se mai poate recurge la alta fiind pe deplin aplicabil în prezenta cauză.

Dreptul de opțiune al reclamantului este stins odată aleasă calea penală pentru valorificarea pretențiilor civile decurgând dintr-o infracțiune, neputându-se ulterior învesti instanța civilă cu pretenții derivate din săvârșirea aceleiași infracțiuni.

În cauză, pretențiile minorului A. izvorâte din fapta penala au fost soluționate de instanța penală în fața căreia acesta s-a constituit parte civilă, prin Decizia penală nr. 1496 din 19.12.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/315/2014*.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a avut în vedere, în dezlegarea excepției autorității de lucru judecat, dispozițiile art. 430 C. proc. civ., iar nu pe cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., criticile în acest sens nefiind fondate.

Recurenții reclamanți au mai criticat Decizia instanței de apel cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, susținând că valoarea acestora este prea mică și că nu respectă jurisprudența în materie.

Înalta Curte constată că stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei și cel al proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Înalta Curte reține că în materia daunelor morale, dată Fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de ce! în cauză pe pian fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori șt intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, iară a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care ie-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, tară justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate eu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, ia stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a accidentului rutier suferit la data de 8 martie 2011, în care au pierit rudele acestora.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența în materie, cu respectarea art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv cel care vizează legislația și jurisprudența din România.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și ia consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiale situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a avut în vedere criteriile legale, obiective, când a analizat cuantumul daunelor morale, prin raportare la situația de fapt, va respinge și criticile privind cuantumul daunelor morale.

În ceea ce privește criticile prin care recurenții susțin că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența art. 49 pct. 2 lit. a) si b) din Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit căruia cheltuielile material se dovedesc numai prin înscrisuri și nu a art. 250 C. proc. civ. care prevede că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face și prin alte mijloace de probă, se constată că sunt nefondate.

Astfel, în materia prejudiciului produs prin accidente de circulație există o normă specială, respectiv Ordinul nr. 5/2010 al CSA pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului, 8 martie 2011, derogatorie de la dreptul comun.

Chiar dacă s-ar face aplicarea și a art. 250 C. proc. civ., se observă că instanța de apel a înlăturat acele înscrisuri care nu pot avea forță probantă din motivul că, fie o parte dintre bonurile fiscale atașate nu au legătură cu obiectul cauzei (plăți către Electrica, L. telefonie mobilă etc), fie altele reprezintă bonuri ilizibile care fac imposibilă stabilirea datei, a bunurilor procurate și a sumei avansate.

Așadar, chiar dacă s-ar valorifica și alte mijloace de probă cum ar fi martori și prezumții, trebuie să se țină seama de principiul aplicării coroborate a tuturor probelor administrate, ceea ce înseamnă că proba testimonială nu ar fi putut fi privită izolat ci doar împreună cu înscrisurile administrate, adică numai cele pe care instanța de apel le-a considerat pertinente și utile, fără ca recurenții să fi criticat aprecierea cu privire la înscrisurile înseși.

În plus, instanța de apel nu a infirmat realitatea efectuării unor cheltuieli (inclusiv a celor cu înmormântarea), ci doar a diminuat cuantumul despăgubirilor materiale în raport de probele administrate și efectiv relevante.

Ca atare, nu pot fi reținute criticile recurenților reclamanți cu privire la legea aplicabilă mijloacelor de probă pentru dovedirea prejudiciului material, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B., C., D., E. și A., prin reprezentanți legali D. și C. împotriva Deciziei nr. 634 din 30 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2018.