ÎCCJ, Decizia nr. 161/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea formulată de A. privind restituirea sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru în Dosarul nr. x/2019.

Împotriva încheierii sus-menționate, petentul A. a formulat contestație în anulare, fără a menționa, drept temei juridic al cererii sale, niciunul dintre cazurile prevăzute în acest sens de dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.

De asemenea, în motivarea contestației în anulare formulate, nu se regăsesc nicio critică și niciun argument împotriva hotărârii atacate, care să poată sprijini vreunul dintre motivele prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. pentru exercitarea contestației în anulare.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., anterior analizării oricăror alte chestiuni sau cereri, în condițiile art. 508 alin. (1) din același cod, va examina admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, hotărârile ce fac obiectul acesteia și motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres și limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata" alin. (1) și "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză" alin. (2).

De asemenea, conform prevederilor alin. (3) al aceluiași articol "Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

După cum s-a arătat, cererea contestatorului este una informală, în cuprinsul ei neprecizându-se care dintre motivele prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., mai sus citate, reprezintă temeiul contestației în anulare și care sunt criticile hotărârii atacate, care ar putea sprijini vreunul dintre aceste motive.

Înalta Curte constată, însă, că, independent de caracterul informal al contestației în anulare exercitate, aceasta este inadmisibilă, întrucât este îndreptată împotriva unei hotărâri care nu este susceptibilă de retractare pe această cale.

Astfel, potrivit art. 129 din Constituția României, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", iar conform art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În raport cu principiile statuate prin textele, constituțional și legal, citate mai sus, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate sunt condiționate de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În cauză, contestația în anulare vizează o hotărâre (încheiere) pronunțată în procedura necontencioasă reglementată de art. 527 - 537 din C. proc. civ., prin raportare la art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, prin care a fost respinsă cererea petentului (contestator) de restituire a taxei judiciare de timbru.

Or, potrivit textelor legale incidente, respectiv art. 503 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., anterior citate, pot fi atacate cu contestație în anulare numai hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului.

Contestația în anulare formulată în cauză nu este, așadar, admisibilă, neîndeplinind condiția prevăzută de art. 503 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. referitoare la categoriile de hotărâri susceptibile de retractare pe această cale.

Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 - 4 din C. proc. civ., reglementând situațiile în care poate fi exercitată contestația în anulare, sunt explicite în privința felului hotărârii supuse acestei căi de atac, referindu-se în mod expres la hotărâri pronunțate de instanța de recurs, în soluționarea căii de atac a recursului, respectiv la hotărâri ale instanțelor de apel, nesupuse recursului, conform alin. (3) al aceluiași articol.

De asemenea, nici dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. nu pot constitui temei al contestației în anulare formulate de petent.

Astfel, potrivit acestor dispoziții "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

Rezultă că acest caz de contestație în anulare - deși nu mai vizează, ca cele prevăzute de art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., doar hotărâri pronunțate de instanța de recurs sau de instanța de apel, nesupuse recursului - se referă la hotărâri definitive pronunțate în cauze în care judecata s-a făcut cu citarea părților, condiția legală pentru exercitarea căii de atac în temeiul acestui caz fiind ca partea să nu fi fost legal citată și să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

În speță, însă, așa cum s-a arătat, încheierea atacată nu face parte din categoria hotărârilor judecătorești prevăzute de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât a fost pronunțată într-o cauză în care judecata s-a făcut în lipsa părților, conform dispozițiilor art. 532 alin. (1) teza finală din același cod.

După cum s-a arătat și cu alte prilejuri, în jurisprudența instanței supreme, recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului consacrat în art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

În consecință, prin raportare la dispozițiile art. 457 și 503 din C. proc. civ., se constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite exigențele legale pentru admisibilitatea contestației în anulare, respectiv condiția referitoare la felul hotărârii atacate.

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepția inadmisibilității este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 457 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva încheierii din 6 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A. împotriva încheierii din 6 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2020.

GGC - ED