ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2015

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 4 ianuarie 2010, reclamanții C.R.G., V.G. și

R.A. au chemat în judecată pe pârâții B.I. - director al Administrației

Naționale a Penitenciarelor și Z.G.T. - judecător delegat cu executarea

pedepselor privative de libertate din Penitenciarul Giurgiu, solicitând să se

constate nelegalitatea sancțiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate la data

de 21 decembrie 2009 și a măsurilor de aplicare a regimului de detenție

restrictiv și de izolare continuă și să se dispună obligarea acestora, în

solidar, la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de

daune morale, în drept fiind invocate prevederile art. 998 C. civ.

Prin Sentința nr. 920

din 29 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

Instanța de fond a

reținut că reclamanții care au formulat acțiunea întemeiată pe prevederile art.

998 C. civ. nu au probat împrejurarea că persoanele chemate în judecată în

calitate de pârâți ar fi comis o faptă ilicită îndreptată împotriva petenților

și care să fi fost de natură să le producă un prejudiciu, totodată nefiind

dovedite nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Nu rezultă din

ansamblul dovezilor cu înscrisuri aflate la dosar că reclamanții ar fi fost

privați la locul de detenție de asistență medicală și de condiții minime de

subzistență, ori că împotriva acestora au fost luate pe nedrept măsuri

disciplinare cu caracter abuziv cum se pretinde în cererea de chemare în

judecată.

În procesul civil,

sarcina probei incumbă reclamantului, așa după cum statuează dispozițiile art.

1169 C. civ.

Prin Decizia nr. 77A

din 26 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a luat

act de renunțarea la apelul formulat de către apelantul-reclamant V.G.

A respins, ca

nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant R.A. împotriva Sentinței nr.

920 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului București.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul reclamantului R.A. că

acesta a criticat soluția primei instanțe pe motiv că nu tratează acuzele

punctual, nici nu apreciază probele.

Critica este generică

și formală. Nu se indică de către apelant care anume probe nu au fost luate în

considerare și ce relevanță a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea

cumulativă a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

În raport cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză instanța de fond

a dat hotărârii o motivare cuprinzătoare și corespunzătoare soluției pe care a

adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și

cu dispozițiile legale, pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului

judecat, fiind în concordanță cu dispozitivul hotărârii.

Motivarea unei

hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și de

altfel, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil, în condițiile

prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva celor

expuse, curtea de apel a arătat că hotărârea instanței de fond se circumscrie

exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care sunt analizate

raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și

probelor de la dosar.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât considerentele nu sunt contradictorii și se arătă motivele de fapt

și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților, față de

obiectul dedus judecății.

Instanța de apel a

reținut că înscrisurile depuse de reclamanți în probatoriu constă în acte

medicale, fișe și acte de evidență a măsurilor disciplinare, recompenselor și

drepturilor reclamanților aflați în regim de detenție, care singure, nu simt în

măsură a dovedi ceea ce s-a susținut prin cererea de chemare în judecată.

Pentru a atrage

răspunderea civilă delictuală, nu este suficient a se dovedi existența unei

împrejurări premisa (cum sunt cele de existență a afecțiunilor medicale ori a

aplicării regimului specific gradului sporit de risc), ci și ilicitul vreunei

faptei, vătămarea care s-a produs prin aceasta, legătura dintre cele două

elemente, dar mai ales, vinovăția persoanei care se pretinde a răspunde de

fapta cauzatoare de prejudiciu.

Ca atare, existând

atare referiri în cuprinsul hotărârii, nu se poate reține critica de nemotivare

a soluției primei instanțe.

Totodată, curtea de

apel a reținut caracterul generic și formal al cererii de suplimentare a

probatoriilor în apel - în lipsa indicării împrejurărilor ce se solicită a fi

dovedite, dar și al invocării autorității de lucru judecat în materie penală - fără

menționarea hotărârilor judecătorești care ar impune aceasta, ca și al

solicitării de valorificare a jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului - în absența la speță a elementelor răspunderii civile, față de care să

fie permisă comparația jurisprudențială.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul R.A., invocând generic dispozițiile art.

304 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant

a arătat că orice restrângere a libertății persoanei trebuie să fie prevăzută

de lege, nu de acte normative emise de diferite autorități, în speță de către

Administrația Națională a Penitenciarelor până în anul 2007 și de către

Guvernul României prin art. 80 din H.G. nr. 1897/2006.

Regimul restrictiv de

detenție, apoi regimurile similare grad sporit de risc și risc pentru siguranța

penitenciarelor au intrat în legalitate abia în decembrie 2010, odată cu

modificările aduse Legii nr. 275/2006. Anterior au fost regimuri ilegale de

detenție și acest fapt este ușor de dovedit, fiind suficientă legea pe care

instanțele de judecată o au la îndemână.

Probele depuse la

dosar fac dovada faptului că reclamantul-recurent a suportat acest regim de

detenție între anii 2000 - 2010, cât și consecințele dezastruoase asupra stării

sale de sănătate.

Potrivit actelor

normative emise de A.N.P., regimul de detenție reclamat este nu doar o

restrângere a libertății, ci și un cumul de sancțiuni constând în condiții

inumane de detenție în genere; între sancțiunea izolării severe și regimul risc

pentru siguranța penitenciarului nu sunt diferențe.

Recurentul-reclamant

a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea

cauzei.

La termenul de

judecată din data de 10 februarie 2015, Înalta Curte a invocat nulitatea

recursului și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța va

analiza cu prioritate această excepție.

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a

hotărârii atacate, pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea

acestora.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în

condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de

recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor

critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs

invocat.

În speță, recurentul

R.A. nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

și art. 304 C.

proc. civ., susținerile acestuia nefiind structurate din punct de vedere

juridic. Criticile nu vizează motivarea reținută de Curtea de Apel București în

decizia pronunțată.

Astfel, instanța de

apel a arătat că susținerile apelantului sunt generice și formale și că nu au

fost indicate care anume probe nu au fost luate în considerare și ce relevanță

a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea cumulativă a condițiilor de

antrenare a răspunderii civile delictuale.

Totodată, s-a reținut

că afirmațiile reclamanților nu au fost dovedite și că probele depuse la dosar

au fost analizate și au fost arătate considerentele de fapt și de drept pentru

care sunt nerelevante față de obiectul cauzei dedus judecății. Înscrisurile

invocate de reclamanți nu sunt în măsură a dovedi ceea ce s-a susținut prin

cererea de chemare în judecată.

Curtea de Apel

București a arătat și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului invocată - în absența la speță a elementelor răspunderii civile - nu

permite comparația jurisprudențială susținută de apelantul-reclamant.

Or, prin criticile

formulate în recurs, reclamantul R.A. nu s-a conformat obligației de a indica

aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii instanței de

apel, iar pe de altă parte, modalitatea de redactare a motivelor nu permite

instanței să realizeze în condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., încadrarea în

cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Ca urmare, întrucât

recurentul a formulat susțineri ce nu vizează hotărârea atacată și care nu au

relevanță pentru motivele prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancțiunea

nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art.

303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 77A din data de 26 februarie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL