ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 ianuarie 2010, reclamanții C.R.G., V.G. și R.A. au chemat în judecată pe pârâții B.I. - director al Administrației Naționale a Penitenciarelor și Z.G.T. - judecător delegat cu executarea pedepselor privative de libertate din Penitenciarul Giurgiu, solicitând să se constate nelegalitatea sancțiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate la data de 21 decembrie 2009 și a măsurilor de aplicare a regimului de detenție restrictiv și de izolare continuă și să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate prevederile art. 998 C. civ.

Prin Sentința nr. 920 din 29 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Instanța de fond a reținut că reclamanții care au formulat acțiunea întemeiată pe prevederile art. 998 C. civ. nu au probat împrejurarea că persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți ar fi comis o faptă ilicită îndreptată împotriva petenților și care să fi fost de natură să le producă un prejudiciu, totodată nefiind dovedite nici celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale. Nu rezultă din ansamblul dovezilor cu înscrisuri aflate la dosar că reclamanții ar fi fost privați la locul de detenție de asistență medicală și de condiții minime de subzistență, ori că împotriva acestora au fost luate pe nedrept măsuri disciplinare cu caracter abuziv cum se pretinde în cererea de chemare în judecată.

În procesul civil, sarcina probei incumbă reclamantului, așa după cum statuează dispozițiile art. 1169 C. civ. Prin Decizia nr. 77A din 26 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a luat act de renunțarea la apelul formulat de către apelantul-reclamant V.G. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant R.A. împotriva Sentinței nr. 920 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul reclamantului R.A. că acesta a criticat soluția primei instanțe pe motiv că nu tratează acuzele punctual, nici nu apreciază probele. Critica este generică și formală. Nu se indică de către apelant care anume probe nu au fost luate în considerare și ce relevanță a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea cumulativă a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

În raport cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză instanța de fond a dat hotărârii o motivare cuprinzătoare și corespunzătoare soluției pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale, pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile litigiului judecat, fiind în concordanță cu dispozitivul hotărârii. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și de altfel, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva celor expuse, curtea de apel a arătat că hotărârea instanței de fond se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., în condițiile în care sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar. Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele nu sunt contradictorii și se arătă motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților, față de obiectul dedus judecății. Instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse de reclamanți în probatoriu constă în acte medicale, fișe și acte de evidență a măsurilor disciplinare, recompenselor și drepturilor reclamanților aflați în regim de detenție, care singure, nu simt în măsură a dovedi ceea ce s-a susținut prin cererea de chemare în judecată.

Pentru a atrage răspunderea civilă delictuală, nu este suficient a se dovedi existența unei împrejurări premisa (cum sunt cele de existență a afecțiunilor medicale ori a aplicării regimului specific gradului sporit de risc), ci și ilicitul vreunei faptei, vătămarea care s-a produs prin aceasta, legătura dintre cele două elemente, dar mai ales, vinovăția persoanei care se pretinde a răspunde de fapta cauzatoare de prejudiciu. Ca atare, existând atare referiri în cuprinsul hotărârii, nu se poate reține critica de nemotivare a soluției primei instanțe.

Totodată, curtea de apel a reținut caracterul generic și formal al cererii de suplimentare a probatoriilor în apel - în lipsa indicării împrejurărilor ce se solicită a fi dovedite, dar și al invocării autorității de lucru judecat în materie penală - fără menționarea hotărârilor judecătorești care ar impune aceasta, ca și al solicitării de valorificare a jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în absența la speță a elementelor răspunderii civile, față de care să fie permisă comparația jurisprudențială. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.A., invocând generic dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a arătat că orice restrângere a libertății persoanei trebuie să fie prevăzută de lege, nu de acte normative emise de diferite autorități, în speță de către Administrația Națională a Penitenciarelor până în anul 2007 și de către Guvernul României prin art. 80 din H.G.

nr. 1897/2006. Regimul restrictiv de detenție, apoi regimurile similare grad sporit de risc și risc pentru siguranța penitenciarelor au intrat în legalitate abia în decembrie 2010, odată cu modificările aduse Legii nr. 275/2006. Anterior au fost regimuri ilegale de detenție și acest fapt este ușor de dovedit, fiind suficientă legea pe care instanțele de judecată o au la îndemână. Probele depuse la dosar fac dovada faptului că reclamantul-recurent a suportat acest regim de detenție între anii 2000 - 2010, cât și consecințele dezastruoase asupra stării sale de sănătate. Potrivit actelor normative emise de A.N.P., regimul de detenție reclamat este nu doar o restrângere a libertății, ci și un cumul de sancțiuni constând în condiții inumane de detenție în genere; între sancțiunea izolării severe și regimul risc pentru siguranța penitenciarului nu sunt diferențe.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei. La termenul de judecată din data de 10 februarie 2015, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța va analiza cu prioritate această excepție. Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea acestora. Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obține doar în condițiile de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. În speță, recurentul R.A. nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 1 și art. 304 C. proc. civ., susținerile acestuia nefiind structurate din punct de vedere juridic. Criticile nu vizează motivarea reținută de Curtea de Apel București în decizia pronunțată. Astfel, instanța de apel a arătat că susținerile apelantului sunt generice și formale și că nu au fost indicate care anume probe nu au fost luate în considerare și ce relevanță a fost înlăturată, prin raportare la întrunirea cumulativă a condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Totodată, s-a reținut că afirmațiile reclamanților nu au fost dovedite și că probele depuse la dosar au fost analizate și au fost arătate considerentele de fapt și de drept pentru care sunt nerelevante față de obiectul cauzei dedus judecății. Înscrisurile invocate de reclamanți nu sunt în măsură a dovedi ceea ce s-a susținut prin cererea de chemare în judecată. Curtea de Apel București a arătat și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată - în absența la speță a elementelor răspunderii civile - nu permite comparația jurisprudențială susținută de apelantul-reclamant. Or, prin criticile formulate în recurs, reclamantul R.A. nu s-a conformat obligației de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii instanței de apel, iar pe de altă parte, modalitatea de redactare a motivelor nu permite instanței să realizeze în condițiile art. 306 (3) C. proc.

civ., încadrarea în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Ca urmare, întrucât recurentul a formulat susțineri ce nu vizează hotărârea atacată și care nu au relevanță pentru motivele prevăzute de lege, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 77A din data de 26 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015. Procesat de GGC - CL