ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 08 octombrie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20 octombrie 2020, și repartizat, aleatoriu, spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., reclamanții A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și admiterea apelului reclamanților, în sensul obligării Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubiri și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății la emiterea titlului de plată.

În susținerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanții A. și B. au învederat că instanța de apel nu a motivat pretinsa dublă acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanților, expunând, în argumentarea soluției doar considerente referitoare la compensația legală.

Astfel, reținerea instanței potrivit căreia "emiterea titlului de despăgubire cât și a titlului de plată aferent celor patru tranșe este de natură să conducă la acordarea unei duble reparații în favoarea reclamanților" echivalează cu o lipsă de motivare, iar instanța de apel trebuia să analizeze în totalitate argumentele din cuprinsul apelului incident, cât și concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.

S-a mai arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că solicitarea reclamanților îndeplinește condițiile unei duble despăgubiri, având în vedere că aceasta vizează constatarea compensației legale între sumele pe care reclamanții trebuie să le restituie, ca urmare a admiterii contestației la executare, și suma la care sunt îndreptățiți, potrivit sentinței civile nr. 2329/D din 10 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

Recurenții au susținut că finalitatea demersului judiciar este reprezentat de constatarea intervenirii compensației legale între sumele de bani datorate și cele la care sunt îndreptățiți din perspectiva obținerii titlului de despăgubire și a titlului de plată care să constate existența unei creanțe certe, lichide și exigibile în patrimoniul reclamanților.

Întoarcerea executării silite invocată de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu neagă existența creanței pe care reclamanții o dețin împotriva pârâtelor, ci omisiunea acestora de a parcurge procedura necesară; or, modalitatea în care reclamanții procedat la executarea despăgubirilor nu echivalează cu inexistența dreptului acestora de încasare a despăgubirilor.

În ceea ce privește pretinsa prematuritate a capătului de cerere vizând obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății la emiterea titlurilor de plată și a capătului de cerere formulat împotriva Ministerului Finanțelor Publice, instanța de apel nu a motivat această soluție din perspectiva argumentelor invocate prin apelul incident și prin întâmpinarea depusă la apelul principal referitoare la neinvocarea excepției de prematuritate de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și imposibilitatea reclamanților de a formula apărări cu privire la acest aspect în contextul în care instanța de apel nu a supus dezbaterii părților această chestiune.

Astfel, Curtea de Apel a omis să se pronunțe asupra acestor aspecte invocate, esențiale din perspectiva faptului că etapa emiterii titlului de plată de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății este subsecventă și decurge în mod firesc din cea a emiterii titlului de despăgubiri, titlu în raport de care prima instanță a recunoscut dreptul reclamanților.

În măsura în care instanța ar considera că sunt îndeplinite condițiile compensației legale, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății la emiterea titlului de plată, concomitent cu obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubiri, este de natură a înlătura un refuz din partea acesteia din urmă la emiterea unui nou titlu.

Obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății la emiterea titlurilor de plată se justifică și ținând cont de suma neîncasată de reclamanți până în prezent.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut inaplicabilitatea în speță a prevederilor O.U.G. nr. 63/2018 și neîndeplinirea condițiilor privind compensația de drept comun din perspectiva inexistenței reciprocității creanțelor.

Cu privire la acest aspect, recurenții au opinat că trebuie avută în vedere relația existentă între pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, pe de o parte, și procedura concretă de acordare a despăgubirilor, pe de altă parte, în contextul în care executarea silită a fost îndreptată împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu competență în a emite titluri de plată.

Chiar dacă în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, plata efectivă este realizată de Ministerul Finanțelor Publice, procedura de plată este declanșată numai odată cu emiterea titlului de plată de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății.

Recurenții au mai susținut că un alt argument reținut de către instanța de apel care ar împiedica compensația legală a vizat împrejurarea că executarea silită de drept comun declanșată de către reclamanți a determinat încasarea într-o singură tranșă a despăgubirilor, în condițiile în care, în măsura în care ar fi fost urmată calea prevăzută de Legea nr. 165/2013, plata despăgubirii s-ar fi realizat eșalonat în 5 tranșe anuale.

Contrar reținerilor curții de apel, recurenții au considerat că acest fapt nu este de natură a înlătura operarea compensației legale, modalitatea în care creanțele au fost îndestulate nereprezentând o condiție pentru intervenirea acestui mecanism, așa cum prevăd și dispozițiile art. 1619 din C. civ.. Mai mult, faptul că potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, suma de bani cu titlu de despăgubiri urmează să fie plătită în tranșe, nu afectează exigibilitatea creanței, dreptul reclamanților fiind recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Soluția instanței de apel cu privire la această chestiune se vădește a fi nelegală și din perspectiva dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în contextul în care la momentul intrării în vigoare a acestei legi, demersul judiciar al reclamanților era deja inițiat, și ca atare, tranșele urmau a fi plătite începând cu 1 ianuarie 2014, timp de 5 ani consecutivi, astfel că în anul 2019 toate tranșele urmau a fi exigibile.

Ca atare, în contextul în care în anul 2019 toate tranșele pentru plata despăgubirilor ar fi devenit exigibile, iar datoria reclamanților a devenit scadentă ca efect al întoarcerii executării silite, se impunea ca instanța de apel să constate existența a două datorii certe, lichide și exigibile în privința cărora compensația operează de plin drept.

Chiar și în ipoteza în care instanța de apel și-a fundamentat decizia pe faptul că încasarea sumelor de bani de către reclamanți a fost prematură, singura consecință care ar fi decurs ar fi fost aceea de obligare la plata dobânzii legale, iar nu restituirea acesteia, în lipsa unui temei legal.

Un alt argument al instanței de apel care a împiedicat reținerea intervenirii compensației legale a fost acela potrivit căruia acest mecanism intră în conflict cu principiul conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine.

Or, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1618 C. civ., demersul reclamanților fiind determinat de întârzierea în soluționarea dosarului administrativ.

Pe de altă parte, potrivit art. 1617 din C. civ. "prin compensație se pot stinge orice fel de obligații, indiferent de izvorul acestora, contractual sau extracontractual, cu condiția ca acestea să vizeze plata unor sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură. De asemenea, compensația operează în mod automat, de plin drept, independent de o eventuală culpă în contractarea unei obligații și indiferent de izvorul datoriilor respective."

Modalitatea prin care reclamanții au obținut despăgubirile din partea Autorității Naționale a Restituirii Proprietăților nu a fost una frauduloasă, fiind respectate pe deplin procedurile legale, iar reclamanților nu li se poate imputa vreo culpă. Faptul că ulterior legalitatea procedurii de punere în executare a fost contestată și s-a dispus întoarcerea executării silite, nu poate afecta dreptul reclamanților la acordarea despăguburilor recunoscut atât de pârâte cât și de instanțele judecătorești.

Lipsa culpei reclamanților rezultă și din împrejurarea că nu există un prejudiciu produs Statului, dovadă este soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul dosarului penal, prin care a dispusă ridicarea măsurii sechestrului asigurător pentru lipsa unei legături între infracțiunea de care reclamantul A. a fost acuzat și sumele de bani executate anticipat din patrimoniul pârâtei Autoritatea Națională de Restituire a Proprietății.

Instanța de apel a respins, în mod greșit, ca prematur, capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire, fără o motivare suficientă.

Pretinsa necesitate de returnare a sumelor de bani către ANRP, anterior emiterii unui titlu de despăgubiri de către CNCI, nu are un fundament legal, neregăsindu-se în niciun text legal.

Chiar dacă se constată inaplicabilitatea în speță a prevederilor Ordonanței nr. 63/2018, recurenții au arătat că trebuie avută în vedere preocuparea legiuitorului referitoare la necesitatea facilitării demersurilor în ipoteza unei executări anticipate a despăgubirilor acordate în temeiul legilor speciale.

În acest context, după apariția O.U.G. nr. 63/2018 reclamanții au formulat o acțiune judecătorească aflată pe rolul Tribunalului București, fiind înregistrată sub nr. x/2018, a cărui judecată a fost suspendată până la soluționarea prezentei pricini.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților, iar la data de 07 decembrie 2020, intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care nu are deschisă calea de atac a recursului.

Totodată, s-a reținut că în temeiul art. 493 alin. (1) C. proc. civ., completul de filtru va aprecia asupra admisibilității în pricipiu a cererii de recurs, din perspectiva legalității căii de atac.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 12 martie 2021, respectiv la 15 martie 2021.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Examinând admisibilitatea recursului în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul pricinii deduse judecății vizează obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubiri în favoarea reclamanților, astfel cum a fost stabilit prin sentința civilă nr. 2329/2011 a Tribunalului Satu Mare, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent tranșelor 1,2,3 și 5 instituite de prevederile Legii nr. 165/2013, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata acestor sume, precum și constatarea intervenirii operațiunii juridice a compensării între sumele corespunzătoare tranșelor de plată anterior menționate și suma totală a despăgubirii stabilite în favoarea reclamanților prin sentința civilă nr. 2329/2011 a Tribunalului Satu Mare, hotărâre judecătorească pronunțată în procedura Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte reține că, alăturat petitului principal de cerere privind emiterea titlului de despăgubire, reclamanții au formulat și capete de cerere accesorii privind constatarea intervenirii compensării și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor ca urmare a emiterii titlului de plată, capete de cerere care în privința căilor de atac urmează regula instituită de art. 460 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Cererea a fost formulată la 30 ianuarie 2015 și a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe cele ale Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în Romania și pe cele ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte reține că, din analiza cererii deduse judecății, rezultă că scopul real urmărit de reclamanți a fost finalizarea procesului de stabilire și obținere a despăgubirilor, acesta fiind și motivul pentru care instanțele au calificat litigiul ca fiind unul legat de aplicarea Legii nr. 165/2013 și l-au soluționat în consecință.

Astfel, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, urmare a declinării de la Curtea de Apel Oradea, unde a fost depusă inițial cererea de chemare în judecată, a reținut că prezentul litigiu nu are ca obiect un act administrativ propriu-zis sau asimilat acestuia pe care instanța de contencios administrativ să îl analizeze, ci are ca obiect obligarea unei autorități publice la emiterea unor acte juridice reglementate în cuprinsul legii speciale, respectiv Legea nr. 165/2013.

Prin sentința civilă nr. 1071/2015/CA din 16 decembrie 2015, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1290 din 31 mai 2019, a admis în parte cererea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererile formulate de reclamanții C. și D., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuala activă, a respins capătul de cerere în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca prematur, a respins excepția lipsei de obiect a capetelor 1, 2 și 3 de cerere, respectiv obligarea la emiterea titlului de plată de către ANRP pentru prima și a doua transa și a capătului 1 privind obligarea CNCI la emiterea titlului de despăgubire, ca neîntemeiată, a dispus obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire aferent sumei de 5.213.322 Euro, a admis excepția prematurității capetelor de cerere în contradictoriu cu pârâta ANRP privind emiterea titlului de plată și, pe cale de consecință a respins, ca prematur formulate, capetele de cerere în contradictoriu cu pârâta ANRP privind emiterea titlului de plată și capetele de cerere privind compensarea, ca neîntemeiat.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamanților A. și B., în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor București, în contradictoriu cu intimații- pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca prematur, capătul de cerere având ca obiect emiterea titlului de despăgubire în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Înalta Curte reține că art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că:,,(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

Reiese, așadar, că potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, a cărui soluționare intră în competența curții de apel.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, chiar dacă în dispozitiv s-a menționat "Cu recurs în 30 zile de la comunicare".

În acest sens, Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Conform principiului legalității o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Din coroborarea dispozițiilor sus evocate, respectiv art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 cu art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. și cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod, rezultă că decizia civilă nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2021.