ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1307/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 20 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin administrator Teatru Național de Operetă "Ion Dacian", Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, Teatru Național de Operetă "Ion Dacian", Biblioteca Națională a Română, Ministerul Culturii, Municipiul București, prin Primarul General, să se dispună, în principal, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 1.102 m.p., situate în București, respectiv: terenul în suprafață de 326 m.p., str. x, terenul în suprafață de 384 m.p., str. x, terenul în suprafață de 296 m.p., Splaiul Unirii nr. 73, terenul în suprafață de 96 m.p., str. x, sector 3; în subsidiar, în situația în care capătul 1 de cerere nu poate fi admis, a solicitat obligarea pârâților la acordarea unei drepte și juste despăgubiri în schimbul imobilelor anterior menționate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 35 din 12 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a respins acțiunea civilă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei per­soane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Biblioteca Națională și a respins acțiunea civilă împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Operei Naționale în privința cererii având ca obiect despăgubiri și a respins acest capăt împotriva Operei Națio­nale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Cul­turii și a pârâtei Operei Naționale București (continuatoare a Teatrului Național de Operetă "Ion Dacian"), ca neîntemeiate, cât privește cererea în revendicare.

A respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare a suprafețelor de teren iden­tificate de expert B. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Mi­nisterul Culturii, Ministerul Culturii, Opera Națională București.

A admis cererea privind plata despăgubirilor.

A respins cererea de arătare a titularului dreptului în persoana Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârât Ministerul Culturii.

A obligat pe pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 623.720 euro - valoarea suprafețelor de teren stabilită de expert C..

A obligat pe pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON onorariu expertiză topografică și onorariu expertiză evaluatorie, iar pe reclamant la plata sumei de 5.000 RON către pârâtul Municipiul Bu­curești, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 805/A din 22 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 35 din 12 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul București.

A admis apelul declarat de pârâții Ministerul Culturii, Statul Român prin Ministerul Culturii împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Culturii și Opera Națională București.

A admis excepția lipsei calității Ministerului Culturii, de reprezentant al Statului Român.

A respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Opera Națională București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

A anulat cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii pentru lipsa calității acestuia de reprezentant al Statului Român.

A admis cererea de arătare a titularului dreptului Statul Român, formulată de Ministerul Culturii.

A respins cererea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins cererea de obligare a pârâților Ministerul Culturii și Statul Român prin Ministerul Culturii la plata onorariilor de expertize ca nefondată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A luat act că apelantul-reclamant și apelanta-pârâtă Opera Națională București și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea intimatului-pârât Municipiul București privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

A dispus obligarea reclamantului la 31.706 RON taxă de timbru aferentă judecății în fond.

Prin decizia nr. 1686 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 805/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Al II-lea ciclu procesual

Prin decizia nr. 117 A din 3 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de repunere pe rol, formulată de apelanta-pârâtă Opera Națională București, ca neîntemeiată.

A admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanții-pârâți Ministerul Culturii și Statul Român prin Ministerul Culturii, de apelanta-pârâtă Opera Națională București, împotriva sentinței civile nr. 35 din 12 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Biblioteca Națională a României, Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin administrator Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian", Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian" și cu intimatul-intervenient forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A fost admisă cererea de arătare a titularului dreptului în persoana Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Culturii.

A fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Culturii pentru Statul Român și a fost anulată acțiunea pentru acest motiv.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Culturii și Opera Națională București în privința cererii de revendicare și a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revendicare în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința cererii de despăgubiri ca neîntemeiată.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii, în privința cererii de despăgubiri și a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă cererea având ca obiect despăgubiri, în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 1.157.100 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând valoarea suprafețelor de teren astfel cum a fost stabilită de expert D. și la plata sumei de 3.000 RON, onorariu expertiză topografică și onorariu expertiză evaluatorie efectuate în primă instanță.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 58.640,14 RON taxă de timbru aferentă judecății în fond.

A fost obligat intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru aferentă judecății în fond și în apel, în cuantum de 87.960,21 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 223 și art. 865 și urm. C. civ., art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 563 și următoarele C. civ.

Hotărârea este nelegală din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, cu consecința obligării în mod incorect la plata despăgubirilor doar a titularului dreptului de proprietate publică, respectiv a Statului Român, nu și a titularilor dreptului de administrare - Ministerul Culturii și Operei Naționale - cu privire la care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive.

Cei care dețin posesia terenurilor sunt titularii drepturilor de administrare, respectiv Ministerul Culturii și Opera Națională București. În calitate de posesori neproprietari ai bunurilor, aceștia au calitate procesuală pasivă, astfel cum impune art. 563 alin. (1) C. civ.

Împrejurarea că titularii drepturilor de administrare au obligația legală de a introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică nu atrage lipsa calității procesuale pasive a acestora, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile pentru înlocuirea pârâtului cu cel arătat ca titular al dreptului. În cauză, terțul a dobândit calitatea de intervenient, fiind introdus forțat în proces, iar pârâții au rămas în continuare părți în proces, fără să se pună problema lipsei calității procesuale pasive a acestora.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, partea invocând, ca motiv de recurs, lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, dat fiind faptul că întregul teren revendicat este deținut cu titlu de proprietate publică de Statul Român prin Ministerul Culturii, și nu prin Ministerul Finanțelor Publice.

Susține că dreptul de administrare aparține Ministerului Culturii, fiind transmis prin H.G. nr. 578/2002, iar în anul 2005 proprietatea publică a fost înscrisă în Cartea Funciară în favoarea Statului Român prin Ministerul Culturii ca titular al dreptului de administrare.

Lipsirea efectivă de bun a fost cauzată de trecerea în proprietatea publică a terenului pe care se află obiectivul Biblioteca Națională și clădirea Teatrului Național de Operetă Ioan Dacian în favoarea Statului Român reprezentat de Ministerul Culturii.

În speța dedusă judecății, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Ministerul Culturii, care a înscris dreptul de administrare a imobilului în litigiu în Cartea Funciară, și nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, arată că, având în vedere că imobilul în litigiu este proprietate publică, Statul ar trebui reprezentat prin Municipiul București, și nu prin Ministerul Finanțelor Publice.

Coroborând dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu cele ale art. 4 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și prevederile Legii nr. 215/2001, apreciază că, în speță, există o situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv Municipiul București.

În finalul memoriului de recurs, recurentul-intervenient forțat arată că, în rejudecare, Curtea de Apel București a omologat un raport de expertiză cu o valoare de 1.157.100 euro, cu mult mai mare decât cea din primul ciclu procesual (623.720 euro), valoarea terenului fiind exagerată, tinzându-se la o îmbogățire fără justă cauză, partea apreciind că se impune refacerea raportului de expertiză, soluția ce se impune fiind una de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru refacerea raportului de expertiză și administrarea de probe suplimentare.

Apreciază și că, în mod netemeinic, instanța de apel a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru în cuantum de 87.960,21 RON și suma de 3.000 RON onorariu expertiză, având în vedere că partea nu a dat dovadă nici de rea-credință și nici de comportament neglijent, care să determine instanța să oblige instituția la plata cheltuielilor de judecată.

La 31 iulie 2020, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea în parte a recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, sub aspectul lipsei calității de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea la plata de juste despăgubiri în cuantum de 1.157.100 euro și respingerea recursului formulat de această parte, ca neîntemeiat, în considerarea faptului că motivele invocate nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar solicitarea de refacere a raportului de expertiză este atât tardivă, cât și inadmisibilă.

La 25 august 2020, intimatul-pârât Ministerul Culturii a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., solicitând respingerea recursului ca fiind lipsit de interes și vădit nefondat. În susținerea excepției lipsei de interes, a menționat că recurentul nu justifică interes legitim pentru a solicita obligarea Ministerului Culturii la plata despăgubirilor în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata acestora prin decizia recurată.

La 2 septembrie 2020, intimata-pârâtă Opera Națională București a depus întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea ambelor recursuri. A apreciat că instanța de apel a stabilit în mod corect că pârâta Opera Națională București și Ministerul Culturii nu au calitate procesuală pasivă, ci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are această calitate în raport cu dispozițiile art. 223 alin. (1) și art. 865 alin. (1) C. civ., dat fiind faptul că terenurile se află în proprietatea acestuia.

La 2 septembrie 2020, intimatul-pârât Ministerul Culturii a transmis, prin e-mail și ulterior prin fax, răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant la recursul declarat de recurentul-intervenient forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea ambelor recursuri. A reiterat aspectele invocate prin întâmpinare.

La 11 martie 2021, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză.

În cuprinsul raportului s-a reținut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în cuprinsul ambelor cereri de recurs se dezvoltă critici de natură a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților la 16 - 17 martie 2021.

Prin încheierea din 8 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 117 A din 3 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen la 10 iunie 2021.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica dezvoltată prin ambele recursuri, în sensul că, în cauză, calitatea de reprezentant al statului aparține Ministerului Culturii și Operei Naționale - astfel încât acestea ar trebui obligate la plata despăgubirilor -, iar nu Ministerului Finanțelor Publice, nu poate fi primită, în condițiile în care, necontestat, terenurile sunt în proprietatea statului și doar în administrarea celor două instituții menționate, iar obiectul acțiunii în revendicare a fost transformat în plata contravalorii terenurilor a căror restituire în natură nu este posibilă.

Conform art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Or, recurenții nu au putut indica niciun act normativ prin care să se fi stabilit că plata despăgubirilor, consecință a admiterii acțiunii în revendicare sub forma plății de despăgubiri, exercitată împotriva statului, trebuie să o facă cel care administrează bunul revendicat, iar nu Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 223 C. civ., atunci când, în reprezentarea statului, a obligat numai Ministerul Finanțelor Publice, iar nu și Ministerul Culturii și Opera Națională, ca titulari ai dreptului de administrare a terenurilor, așa cum se critică prin recursul reclamantului.

În aceeași ordine de idei, în respectarea principiului disponibilității, instanța de apel nu a încălcat nici prevederile art. 563 alin. (1) C. civ., care arată că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. În respectarea acestui text, instanța de apel a pronunțat o soluție legală prin neadmiterea acțiunii în contradictoriu cu titularii dreptului de administrare a terenurilor revendicate, în condițiile în care cel care deține fără drept terenurile este statul, iar nu Ministerul Culturii și Opera Națională, care doar le administrează. Prin urmare, aceste instituții nu au calitatea de posesori neproprietari ai terenurilor, așa cum se susține în recursul reclamantului.

Recurentul reclamant a invocat și nesocotirea prevederilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, susținând că, în litigiile care au ca obiect dreptul de administrare, statul este reprezentat de titularul dreptului de administrare, iar nu de Ministerul Finanțelor Publice. Înalta Curte nu va intra în analiza aprofundată a acestei critici, observând omisiunea reclamantului că, prin formularea unei acțiuni în revendicare, el a dedus analizei instanțelor o chestiune legată de dreptul de proprietate, iar nu de administrare.

În fine, s-a mai invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării prevederilor art. 865 C. civ., deși acest text, după ce arată, în alin. (1), că obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, în alin. (2) lit. b) se spune că, titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de C. proc. civ.. Or, prin introducerea forțată în proces a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, deja chemat în judecată, s-a urmărit să se acopere deficiența inițială în stabilirea cadrului procesual. Însă critici relative la neîndeplinirea condițiilor impuse de C. proc. civ. pentru formularea unor cereri de intervenție forțată nu au fost făcute.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanța superioară de fond a pronunțat o hotărâre prin care a făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legilor materiale sus-menționate, astfel încât criticile formulate sub acest aspect nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva nesocotirii prevederilor art. 315 C. proc. civ., pentru că a omologat un raport de expertiză cu o valoare cu mult mai mare decât cea din primul ciclu procesual.

Critica nu este întemeiată, în condițiile în care, împotriva hotărârii de primă instanță, prin care s-a dispus, în primul ciclu procesual, obligarea statului, prin Ministerul Culturii și a Ministerului Culturii, la plata sumei de 623.720 euro, a declarat apel și reclamantul. Prin urmare, cuantumul despăgubirilor putea fi modificat în apel. Așadar, critica nu întrunește cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a mai criticat decizia instanței de apel sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, motivând că nu a dat dovadă nici de rea-credință, nici de comportament neglijent de natură să fi determinat instanța să procedeze în sensul arătat.

În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Sub marginala "Exonerarea pârâtului de la plată", art. 454 C. proc. civ. arată că, pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) C. civ. rămân aplicabile.

Ca atare, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată este posibilă numai urmare a unei atitudini procesuale limitativ circumscrise prin art. 454 C. proc. civ., buna sau reaua-credință sau lipsa comportamentului neglijent al părții căzute în pretenții neputând influența soluția privitoare la cheltuielile de judecată. Cum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții, și nu sunt îndeplinite cerințele art. 454 C. proc. civ., în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Prin urmare, critica nu întrunește cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 117 A din 3 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2021.